Un uzurpator al istoriei - Mircea cel Bătrân

În istoriografia română, Mircea cel Bătrân ocupă un rol aparte, de ctitor, brav luptător împotriva turcilor şi domnitor  vizionar, pe vremea căruia viaţa economică şi politică din Ţara Românească sau Ungrovlahia/Transalpina, cum se numea la vremea respectivă regiunea dintre Carpaţi şi Dunăre, au intrat pe un făgaş european. Curajul şi dârzenia sa au făcut să freamăte de mândrie generaţii de români, care s-au regăsit în eroismul domnului muntean. Mai degrabă un personaj insignifiant până în sec.XIX, Mircea a devenit cunoscut odată cu portretizarea sa în celebra poezie a lui Mihai Eminescu, “Scrisoarea a III-a”.  Există însă şi voci care susţin că de fapt aportul lui Mircea la peisajul istoric al poporului român a fost nul, toate actele sale de vitejie fiind mult exagerate de entuziasmul naţionalist al istoricilor români post-paşoptişti.

Mircea cel Bătrân a ajuns domn al Ţării Româneşti în 1386 cu marele ajutor al boierilor pământeni care l-au ucis pe fratele său vitreg, Dan I, fostul domnitor susţinut de puterea otomană. Dincolo de imaginea de sfânt care reiese din icoane si pomelnice, Mircea nu era chiar un evlavios ctitor de biserici, fiind descris de cronicarul bizantin Ducas ca ducând o viaţă desfrânată, din care a rezultat o mulţime de copii nelegitimi. Pe întreaga perioadă a domniei sale, starea de inapoiere a ţării s-a păstrat atât de profundă încât, în lipsa unei activităţi manufacturiere, articole de bază ca săpunul, frânghia, sau chiar armele şi grâul, erau aduse din Ardeal iar transportul  pe Dunăre se făcea cu monoxilele, “un fel de albii de porci, lungi şi strâmte, în care se înghesuiau mai mulţi valahi”, după cum relatează cronicarul burgund, Jean Wawrin.  

Situaţia armatei nu era nici ea mai strălucită, armamentul oştenilor munteni fiind format din arcuri şi săgeţi, arbalete, lănci de lemn şi scuturi de asemenea din lemn, acoperite cu piei, dupa modelul tătăresc, armele de foc fiind o raritate. Mircea deţinea în schimb proprietăţi întinse chiar în inima regatului maghiar, pe malul lacului Balaton. Printr-o scrisoare trimisă pe 2 februarie 1400, regele Sigismund de Luxemburg o atenţiona pe soţia acestuia, evlavioasa doamnă Mara, ca proprietară a satului şi vămii Tolmay să nu mai ceară dijmă de la oamenii care vin să-şi macine grâul, să nu mai ia vamă de la negustori, să înceteze să mai bage oameni nevinovaţi în temniţă şi să le ia caii şi vitele pe nedrept şi să nu mai trimită persoane înarmate să ia biruri.


Vasalul tuturor…

Încă din 1366, fostul rege maghiar, Ludovic de Anjou, i-a dăruit domnitorului muntean Vlaicu Vodă drept feudă, ţinuturile Severinului, Argeşului şi Făgăraşului, pentru a se declara vasal.  Relaţiile ulterioare dintre Ludovic şi Radu I, au condus la retragerea acestor feude. În 1387, profitând  de războiul civil izbucnit în regatul maghiar şi de luptele pe care regele Sigismund de Luxemburg le ducea în Croaţia şi Dalmaţia, Mircea încheie o înţelegere preliminară cu regele polon Vladislav Iagello  şi, prevalându-se de dreptul său de nepot şi moştenitor al lui Vlaicu, smulge cele trei teritorii, pe care şi le trece rapid în titulatură. 

Polonezii nu se lasă nici ei mai prejos şi iau Moldova şi Galiţia. Îngrijorat de reacţia lui Sigismund, învingător în cele două bătălii, Mircea transformă înţelegerea cu polonezii într-un tratat de vasalitate, semnat la Radom în 3 decembrie 1389, tratat reafirmat la Suceava la 17 martie 1390 şi reînnoit la 6 iulie 1391, la Lvov.

În acelaşi an 1387, în urma înfrângerii de la Plocnik, turcii decid să-l pedepsească pe Ivanco, fiul lui Dobrotici, pentru faptul că, deşi aveau tratat de alianţă, a refuzat să-şi trimită trupele în ajutorul lor. În urma luptelor, Ivanco este ucis iar turcii se retrag pentru a preîntâmpina revoltele care se prefigurau în Kosovo, lăsând doar câteva garnizoane locale.

Încurajat de succesul avut cu ungurii, Mircea se prevalează iar de dreptul de moştenitor, de data asta din partea mamei sale Calinichia, sora lui Dobrotici,  atacă forţele turceşti pe care le învinge uşor şi anexează Dobrogea la Ţara Românească, fapt consfinţit prin degraba adăugare a numelui regiunii la impresionanta sa titulatură. Mai mult, ocupă şi cetatea Silistra, pe care sultanul o primise în dar de la ţarul Şisman. 

Temperamentalul Mircea avea, se pare, multe lucruri în comun cu unchiul său Dobrotici, care era cunoscut ca un aventurier curajos şi norocos. Până să ajungă conducător al ţinutului dintre Dunăre şi mare, Dobrotici făcea parte dintr-o bandă de tâlhari alături de care jefuia negustorii şi moşierii locali. După ce a preluat stăpânirea Dobrogei de la fratele său Balica, în 1354, Dobrotici s-a evidenţiat prin luarea ca prizonier a împăratului bizantin Ioan V Paleologul, care se întorcea liniştit dintr-o călătorie în Ungaria şi prin razboaiele pe care le-a dus cu Republica Genova, între 1374 şi 1387, pe motiv că jefuia negustorii genovezi care veneau la Dunăre şi Marea Neagră.

Acţiunea militară a  lui Mircea n-a rămas fără răspuns. În 1391 o oaste otomană sub comanda lui Firuz Bei trece Dunărea în Ţara Românească. Era prima oară cand picior de turc păşea pe teritoriul românesc. Incursiunea s-a soldat cu numeroase prăzi adunate de turci, cu ocuparea Silistrei, Vidinului si altor cetăţi şi cu capitulaţia de la Nicopole prin care Mircea îşi lua angajamentul solemn că va plăti un tribut de 3500 de piaştri de argint anual.

În iarna lui 1393-1394, profitând de expediţia lui Baiazid împotriva beiului de Kastamonu, o regiune din nord-vestul Anatoliei, Mircea cel Batrân intreprinde o acţiune fulger la sud de Dunăre  încercând să recucerească Silistra şi distruge corpul de akângii de la Karinovasa, situat la sud de munţii Balcani. Sultanul Baiazid, întors din Anatolia, convoacă la Seres, în primăvara lui 1394, o conferinţă de război cu toţi vasalii săi. În scurt timp, o numeroasă armată otomană, la care se adăugă oştile lui Ştefan Lazarevici al Serbiei, Constantin Dejan, cneazul de Velbujd şi Marco Cralevici din Prilep, se îndreptă către cetatea de scaun de la Curtea de Argeş. 

În faţa unei asemenea forţe, Mircea s-a retras în munţii Braşovului, de unde poartă un război de gherilă. Încurajat de câteva mici victorii, pe 10 octombrie 1394 domnul muntean se expune unei bătălii în câmp deschis, într-o zonă numită Rovine, pe care însă o pierde, lăsând scaunul ţării în stăpânirea otomană. Bazându-se pe o cronică târzie, de  pe vremea lui Matei Basarab,  care spune :”Acesta au avut mare răboiu cu Baezet sultanul.  Făcutu-s-au acel războiu pre apa Ialomiţii. Biruit-au Mircea vodă pre turci şi făr´ de număr au pierit, trecând Baezet Dunărea fără vad”, istoriografia română prezintă această înfrângere ca pe o mare victorie. Cronicarul turc Urudj şi cel bizantin Franţi amintesc însă că Mircea a fost înfrânt și a încercat din nou să ceară pace în schimbul reluării plăţii tributului, dar a fost refuzat de sultanul Baiazid, care l-a pus pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad, unul din fii lui Dan I.

Cucerirea ţinutului românesc provoacă îngrijorarea lui Sigismund, care, în ciuda tratatului de la Radom, îl considera pe Mircea vasalul său. Pe 25 octombrie 1394, la o săptămână de la sfârşitul luptei de la Rovine, Sigismund se afla la Seghedin, aşteptând veşti de la Mircea, dar la începutul lui ianuarie 1395, în mod surprinzător, atacă Moldova. 

Ştefan Roman, domnul Moldovei, era în relaţii de vasalitate cu Vladislav Iagello, acuzat public de Sigismund că s-ar fi aliat în secret cu Baiazid. Însuşi Vlad, noul domn muntean, scria într-o diplomă emisă în mai 1396, că regele polon şi soţia sa Hedviga, l-ar fi susţinut şi ajutat să obţină tronul. După ce primeşte de la Ştefan renunţarea la vasalitatea polonă şi acceptarea suzeranităţii sale, precum şi plata unui binemeritat tribut, Sigismund se retrage la Braşov, unde are o întrevedere cu Mircea. 

Întâlnirea se soldeaza cu tratatul semnat la 7 martie 1395, prin care Sigismund îi garantează stăpânirea Făgăraşului şi Amlaşului, în schimbul recunoaşterii vasalităţii şi aprovizionării armatei maghiare în cazul unui război în sudul Dunării. Odată înţeleşi, lui Mircea i se oferă un detaşament format din 400 de lăncieri conduşi de Ştefan de Lozoncz şi Francisc Babek, care însă este rapid zdrobit de turci.

Deşi plecase spre Buda, Sigismund s-a întors în Ardeal cu o oaste însemnată şi cu maşini de război moderne. La 6 iulie 1395, armata maghiară traversează munţii şi profitând de plecarea lui Baiazid în campania militară împotriva Salonicului, învinge trupele rămase şi-l reinstaurează pe Mircea în fruntea ţării. Paradoxal, grăbit să se întoarcă acasă la auzul veştii că soţia sa, Maria de Anjou, a murit , Sigismund este atacat la intrarea în pasul Bran de oştenii lui… Mircea. Într-o diplomă din 1408, regele maghiar spunea:”...în cele din urmă, întorcându-ne noi înapoi cu o biruinţă spre regatul nostru Ungaria, mulţime a olaţilor, condusă de pomenitul Mircea voievodul, alunecat pe calea vechii necredinţe, a înconjurat oastea noastră, în trecătorile înguste ale munţilor, numite Posada, aruncând cu viclenie împotriva noastră şi alor noştri săgeţi otrăvite şi ucigătoare”. În acelaşi timp, Vladislav  Iagello profită de lipsa lui Sigismund şi năvăleşte în Ungaria, pretinzând dreptul la tron în numele soţiei sale, Hedviga, soră cu Maria de Anjou. Încolţit din toate părţile, Sigismund încearcă o apropiere de Vlad, trimiţându-l în solie pe însuşi episcopul Ardealului, Ioan Tatar, dar este refuzat de muntean, care îşi reafirmă vasalitatea faţă de Polonia.


A fost sau n-a fost… la Nicopole ? 

Din fericire, iniţiativa lui Sigismund încă din 1393 , a unei acţiuni anti-otomane, începe să surâdă Sfântului Scaun, papa Bonifaciu al IX-lea proclamând în 1394 o cruciadă împotiva turcilor, la care aderă  Anglia şi Franţa, aflate într-o perioadă de acalmie a războiului de 100 de ani. La sfârşitul verii anului 1396, 16000 de cavaleri erau strânşi la Buda, pregătiţi să readucă gloria creştinităţii. Sigismund  preia o parte dintre aceştia şi îi pune la dispoziţia voievodului transilvănean, Ştibor. Acesta făcu un ocol prin Ţara Românească, îl invinse pe Vlad, care fu ranit grav, şi îl puse iar în scaunul domnesc  pe Mircea, care, în schimbul tronului, îşi asumă participarea la cruciadă alături de 10000 de oşteni munteni.

Deznodământul luptei care a avut loc pe câmpia deluroasă de lângă Nicopole, pe 25 septembrie 1396, este binecunoscut, creştinii suferind o înfrângere dezastruoasă. Interesant este însă faptul că deşi istoriografia românească îl plasează pe Mircea ca personaj central în această confruntare nicio cronică, turcească, bizantină sau bulgărească, nu-i menţionează nici măcar trecător prezenţa pe câmpul de luptă. Doar un cavaler bavarez, devenit apoi cronicar, Johann Schiltberger, preluat la sfârşitul sec. XV  de călugărul  german Johann Trittheim, îşi aminteşte în 1428, cum un valah cu numele de Merten vroia să se bată singur cu turcii, dar nu-l lua nimeni în serios. 

Mai  interesante pentru noi, ca români, sunt însă declaraţiile cavalerilor care s-au încumetat să fugă prin ţara noastră şi au avut de-a face cu ospitalitea locuitorilor, fiind jefuiți și izgoniți de aceștia.

Înfrângerea de la Nicopole a reconfigurat raporturile dintre principii creştini, astfel că în iulie 1397, la Stare Wies, la chemarea patriarhului de la Constantinopol, Sigismund şi Vladislav Iagello se împacă, ultimul renunţând la pretenţiile la tronul maghiar şi la suzeranitatea asupra Ţării Româneşti iar Sigismund la suzeranitatea asupra Moldovei. 

Baiazid, la rândul său, îşi stabilise alte priorităţi, anul 1397 găsindu-l, nu bătut şi alungat peste Dunăre de Mircea, cum se prezintă în şcoli, ci asediind vârtos zidurile Constantinopolului.  Mircea însă se vedea în continuare vânat de turci şi în 1399 îi trimitea scrisori disperate lui Sigismund că Baiazid pregăteşte o oaste mare cu care plănuieşte să-l atace. Sigismund porunceşte nobililor să se adune dar pe când se îndrepta spre Valahia află că Baiazid se retrasese de o bună bucată de vreme la Bursa unde, conform cronicarului bizantin Ducas, se desfăta cu sclave și partide de vânătoare. 

Şi totuşi replica turcilor a venit un an mai tărziu, dar nu la amploarea la care se aşteptase domnul muntean, ci la câteva cete de akingii plecaţi după pradă, pe care Mircea i-a gonit cu uşurinţă, chiar şi fără ajutorul lui Sigismund, aflat la Praga.

Moartea lui Baiazid, produsă în urma confruntării cu mongolii lui Timur Lenk, a creat premisele izbucnirii unui război civil între fiii acestuia, fapt ce a dus la slăbirea imperiului otoman. În acest context, ţările vecine şi-au reluat în proprietate ţinuturile pierdute în faţa turcilor. La fel a procedat şi Mircea, care, în 1404, trece Dunare şi preia stăpânirea Dobrogei şi a Silistrei, şi chiar îşi extinde influenţa în nordul Dunării şi asupra cetăţii Chilia, important port comercial genovez, pe fondul războiului dintre Genova şi Veneţia.


Musa Celebi, o fantezie orientală

După o perioadă de relativă linişte, întreruptă doar de incursiunile de pradă ale akingiilor turci, în 1409 Mircea îşi încearcă şansa vieţii. Unul dintre cei şase fii ai lui Baiazid, Musa Celebi, se afla ţinut sub pază în ţinutul Caramania, în sud-estul Asiei Mici. Cu ajutorul unui principe musulman ostil domniei lui Soliman, Mircea îl aduce pe Musa la curtea sa, unde îl întâmpină cu cinste şi veneraţie, ba chiar îi promite că i-o dă de soţie pe fiica lui. 

Musa, văzandu-se deja împărat, îi promite la rându-i daruri nenumărate şi ţinuturi întinse când va ajunge în scaunul părintesc. Imediat Mircea îi pune la dispoziţie o oaste condusă de nepotul său, Dan, la care se adaugă şi cea sârbească a lui Ştefan Lazarevici, devenit între timp prieten şi aliat, cu care Musa pătrunde în interiorul imperiului.  Prima confruntare cu Soliman, pe 15 iunie 1410,  se încheie nefericit pentru tânărul pretendent, care, învins, se retrage în Ţara Românească. Mircea nu-l mai primeşte cu atât de mult entuziasm, ba chiar îşi aminteşte că nu se poate implica în viaţa sentimentală a fiicei sale, şi-l sfătuieşte pe Musa să-şi găsească adăpost  mai la sud, spre munţii Balcani.

În 1411 insă, Musa, ajutat de begii şi paşii din Europa, nemulţumiţi de politica şi de viaţa dezordonată a lui Soliman, pătrunde din nou în imperiu şi la Adrianopol îl invinge pe fratele său şi devine sultan. Curând prietenia cu Ştefan Lazarevici se strică, proaspătul sultan neputându-i oferi acestuia stăpânirile pe care i le făgăduise. Acestă situaţie a condus la un război pe faţă între sârbi şi Musa, Lazarevici oferindu-i sprijin militar altui fiu al lui Baiazid, Mohamed.  În bătălia care a avut loc la Samokov, Musa a fost învins, şi după numai doi ani de domnie, îşi pierdu viaţa într-un loc mlăştinos de pe malurile Dunării. 

Intervenţiile lui Mircea în treburile interne ale imperiului, care au continuat şi după moartea lui Musa, prin susţinerea şeicului-profet Bedr Ed Din şi al şarlatanului Mustafa  la scaunul otoman, l-au infuriat pe noul sultan care în anul 1417 s-a pus în fruntea unei armate impresionante, pregătit să atace Ţara Românească. În scurt timp Dobrogea şi Silistra căzură în mâinile turcilor, la fel şi cetăţile de la Dunăre, convingându-l pe Mircea să trimită tributul şi daruri către Mohamed, făgăduind totodată că va plăti regulat haraciul, va da un fiu de-al său ostatic la curtea sultanului, împreună cu alti feciori de casă şi că va sprijini cu oşti pe turci în războaiele lor. Căteva luni mai tărziu, când doamna Maria, soţia lui, s-a întors din inspecţie de la moşiile de la lacul Balaton, domnitorul muntean Mircea cel Bătrân era mort. La nici doi ani distanţă Mihail, fiul său, pe care Mircea îl asociase la domnie în 1408, este ucis de turci.