miercuri, 11 decembrie 2013

Biografia secretă a agentului CIA, Fidel Castro


Fidel Castro a rezistat la putere peste jumatate de secol, supravietuind multor tentative de asasinare si comploturi internationale, ba chiar si prabusirii comunismului. S-au scris despre el mii de carti, au fost avansate sute de ipoteze si de teorii menite sa explice acest destin cu totul iesit din comun. Timp de decenii, americanii l-au prezentat drept pionul rusilor din America latina, un "cap de pod" al comunismului la poarta Statelor Unite. Mai putin cunoscut este, insa, faptul ca Moscova nu a fost niciodata convinsa de "sinceritatea" convingerilor "marxiste" ale lui Castro.

Fidel Castro, suspectul de serviciu

In noiembrie 1959, la Havana sosea corespondentul TASS (agentia sovietica de informatii) Aleksandr Ivanovici Alexeev. Era la mai putin de un an de la cucerirea puterii in Cuba de catre Fidel Castro si oamenii sai (decembrie 1958). Corespondentul TASS nu era, insa, un personaj obisnuit. Pe numele sau adevarat Aleksandr I. Sitov, jurnalistul avea o indelungata si plina de succese cariera in KGB. Ca ofiter sovietic de influenta, Sitov (alias Alexeev) utilizase mai multe identitati false in misiunile secrete din Franta (1946-1951), Olanda (1951-1954) si Argentina (1954-1958). Sitov, care vorbea perfect spaniola, fusese trimis in Cuba in 1959 cu o misiune speciala: colectarea de informatii secrete privind biografia noului lider cubanez, Fidel Castro, pe care sovieticii il considerau atunci un fel de "cal troian" al americanilor, si a carui "Miscare" venise la putere in Cuba in urma unei operatiuni a CIA. Spre sfarsitul lui 1959, sovieticii aveau informatii disparate despre Fidel Castro, pe care doreau sa le verifice in Cuba. Directoratul 2 din KGB il considera pe Fidel Castro o "super-cartita", infiltrata cu abilitate de CIA pentru a discredita comunismul in America Latina. Carlos Franqui, un apropiat al lui Fidel Castro, scrie in "Family Portrait with Fidel": "CIA, care apare public drept inamicul lui Fidel, i-a fost in realitate intotdeauna un aliat", comentand debarcarea nereusita a emigrantilor cubanezi de la Playa Giron ("Golful Porcilor"). Teroristul de dreapta Orlando Bosh, care a luptat impotriva lui Fidel Castro la mijlocul anilor '60, a avertizat mediile emigrantilor cubanezi din Florida sa nu se increada in afirmatiile CIA daca vor sa lupte contra lui Castro. Era oare Fidel un "cal troian" al CIA, infiltrat in blocul sovietic? A devenit el, oare, un "cal troian" al KGB-ului? Sau era un "cal troian" al iezuitilor, cei care l-au format in adolescenta pentru misiuni secrete?

Fidel Castro, educat de ordinul Iezuitilor pentru "misiuni confidentiale"

Pe numele sau complet Fidel Alejandro Castro Ruz, s-a nascut la 13 august 1926 la Biran, o mica asezare fondata de "United Fruit Company" langa Mayari, aproape de Nipe Bay, pe coasta de nord a provinciei Oriente. Primii cinci ani Castro i-a petrecut la Manacas Estate, proprietatea tatalui sau. Intr-un amplu interviu acordat preotului brazilian Frei Betto in 1985, Fidel Castro a dat multe detalii interesante privind copilaria sa. El afirma ca a fost fructul legaturii extraconjugale dintre tatal sau - Angel Castro - si o servitoare de la mosia lor din Biran, Lina Ruz. Fidel Castro nu a fost singurul copil al celor doi. Mai multi ani a fost nevoit sa locuiasca in casuta construita de Angel Castro metresei sale. Astfel, sustine Castro, tatal sau a avut, ani de zile, doua familii si doua locuinte. Abia dupa moartea sotiei legitime, Angel Castro s-a insurat cu mama lui Fidel. Faptul ca era un bastard, subliniaza Castro, nu era cea mai grea problema. Cuba era plina de bastarzi, in prima jumatate a secolului. Problema dramatica era ca provenea dintr-o "relatie bigama", sustine Castro in cartea calugarului Frei Betto, ceea ce atat societatea cubaneza cat si Biserica Catolica condamnau ferm. De aici a decurs un alt mare necaz si traumatism care i-a marcat copilaria: pana la sapte ani, cand trebuia sa mearga la scoala, Castro nu a avut nume. Nu a fost botezat! Acest fapt l-a marcat ani de zile. Deoarece nu fusese botezat, prietenii de joaca il strigau "Evreul", desi ambii parinti erau catolici.

Cand Castro a ajuns la varsta scolarizarii, parintii l-au trimis la Santiago de Cuba, capitala provinciei Oriente, la "La Salle School", scoala organizata si condusa de misiunea "Fratilor Crestini". Mai tarziu, Fidel a fost transferat la "Dolores School", scoala care apartinea ordinului iezuit. Un ordin care reprezinta in fapt, de cateva secole, serviciul secret al Vaticanului. In 1942, Fidel Castro se inscrie la "Belen High School", liceu condus tot de iezuiti. Adolescent, Fidel Castro se remarca prin tinuta sa atletica, prin memoria fotografica si prin logoreea cu care isi exaspera colegii. La "Belen High School", Fidel il are drept mentor spiritual pe parintele iezuit Alberto de Castro (nici o legatura de rudenie). Un preot, mare admirator al "Falangei" dictatorului spaniol Francisco Franco, si care nutrea totodata puternice resentimente anti-americane. La "Belen High School", parintele Alberto de Castro intemeiase o societate de tip elitist, numita "Convivio", in care a atras adolescentii care manifestau "talente politice". "Convivio" reprezinta un moment important pentru formarea intelectuala si politica a adolescentului Fidel Castro. "Convivio" milita pentru o America Latina hispanica, unita, opusa imperialismului anglo-saxon. In 1943, discipolii al caror mentor spiritual era parintele iezuit Alberto De Castro semneaza un "pact secret" in acest sens, prin care se angajeaza sa lupte toata viata pentru idealurile lui "Convivio". Este usor de observat ca in spatele hispanismului se ascundea catolicismul, iar in spatele anglo-americanilor religia protestanta, impotriva careia luptau iezuitii, ca serviciu secret al Vaticanului. Fidel Castro absolva "Belen High School" in 1945. Un alt parinte iezuit al facultatii, Armando Llorente, profesor de spaniola si retorica, a spus cu acea ocazie despre tanar: "Fidel Castro este un om al destinului. In spatele lui se afla mana lui Dumnezeu. El are o misiune de indeplinit, si o va indeplini impotriva oricaror obstacole". Cuvinte profetice, care s-au adeverit in urmatorii 50 de ani din viata lui Fidel Castro. Care era, oare, acea misiune pe care iezuitii i-au incredintat-o si pentru care l-au format la "Belen High School" si in randurile societatii secrete "Convivio"? Un raspuns la aceasta intrebare ar putea da, probabil, doar Vaticanul. Fidel Castro se inscrie la "Catolic University of Havana", la Facultatea de Drept.

Fidel Castro, protejatul lui William Wieland, seful Biroului caraibian din Departamentul de Stat

La 12 octombrie 1948, pe cand mai era inca student la "Havana Catolic University", Fidel Castro se insoara cu Mirtha Diaz Balart, studenta la Filosofie. Alt punct "negru" in ochii KGB-ului, pentru ca atat tatal, cat si fratele Mirthei lucrau in Ministerul de Interne al presedintelui Carlos Prio Socarras (1948-1952). Acest detaliu a ramas secret pana la 17 iulie 1954, cand Fidel Castro se afla deportat pe Insula Pinilor, dupa asediul nereusit asupra garnizoanei Moncada (1953). "Radio Havana" a difuzat un comunicat scurt prin care se dezvaluia ca Mirtha Balart, sotia lui Fidel Castro - cel mai cunoscut "oponent" al regimului Batista - se afla pe statul de plata al Ministerului de Interne, si aceasta de ani de zile. La 21 iulie 1954, cateva zile dupa difuzarea comunicatului, sora lui Fidel Castro - Lidia - l-a vizitat pe Insula Pinilor, confirmandu-i stirea. Ca si cum Fidel nu stia unde lucrau socrul si cumnatul sau! Era oare Mirtha omul de legatura intre Castro si Ministerul de Interne cubanez? In 1948, cand se insoara cu Mirtha Balart, a devenit oare, Fidel Castro "oponentul de lux" al regimului? Cateva luni mai tarziu, Castro are un conflict violent cu un individ numit Camaid. Pentru a evita, chipurile, problemele cu autoritatile cubaneze, Castro si Mirtha se refugiaza pentru un an si jumatate in Statele Unite. Explicatia data este totusi putin probabila, daca tinem seama ca atat tatal, cat si fratele ei lucrau in Ministerul de Interne de la Havana. KGB-ul a fost intrigat in mare masura nu atat de faptul ca Fidel Castro si sotia sa au domiciliat, timp de peste un an, in SUA, ci pentru ca un individ cu temperamentul lui Fidel a disparut total in acest an si jumatate. Nimeni - nici macar prietenii sau rudele cele mai apropiate - nu stie ce a facut in tot acest timp. Pentru KGB aceasta "disparitie" a lui Fidel in SUA a ridicat mari semne de intrebare. Operatiunile CIA contra URSS se purtau mai ales prin agenti dubli, astfel ca Directoratul 2 din KGB trebuia sa aiba o "harta" precisa a miscarilor "obiectivului". KGB a devenit, de pilda, extrem de iritat cand a descoperit ca Hafizullah Amin - pe care il socotea omul sau la Kabul - rezidase ani de zile, ca student, in Statele Unite, iar serviciul sovietic nu stiuse nimic despre acest capitol.

Tot din aceasta perioada tulbure din viata lui Fidel Castro dateaza si relatiile pe care viitorul "El Lider Maximo" le intretinea cu diplomatul american William A. Wieland. Intr-un document oficial al Congresului SUA din cadrul audierilor privind inceputurile carierei diplomatice a lui William Wieland se arata ca in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial diplomatul american a rezidat la Havana, sub identitatea Arturo Montenegro. Mai multi apropiati ai lui Castro sustin ca cei doi s-au "imprietenit" inca de pe atunci. Motivele pot fi doua. Cum am aratat, Castro a fost initiat de iezuiti intr-o structura secreta de spionaj, inca din adolescenta. Este, asadar, posibil ca tanarul Castro (17 ani) sa se fi apropiat si "imprietenit" cu William Wieland ca parte a unei misiuni confidentiale incredintate de mentorul sau spiritual, parintele Alberto De Castro. O alta ipoteza pune "prietenia" brusca dintre tanarul Castro si diplomatul american William Wieland pe seama schimburilor de informatii secrete dintre iezuiti si serviciile de spionaj americane din spatiul caraibian generate de razboi si in care Fidel era, probabil, folosit ca mesager. In 1948 William Wieland (membru in "Council on Foreign Relations") a fost promovat in Departamentul de Stat de nu mai putin de patru ori in doar noua luni, ajungand atasat de presa in Brazilia. Ambasadorul american William Pawley a semnalat la Departamentul de Stat ideile de stanga ale lui William Wieland, care a fost transferat curand in Columbia, ca viceconsul. In 1948, la Bogota s-a desfasurat o ampla rascoala-armata contra Conferintei Ministrilor de Externe din tarile latino-americane, rascoala la care a participat si tanarul Fidel Castro, care avea pe atunci 22 de ani.

Raportul Congresului american "Communist Threat to the US" documenteaza la pag. 725, 756 si 806 asupra activitatilor comune de la Bogota ale lui William Wieland, Fidel Castro, precum si ale altui diplomat american, Roy Rubbotom, asistent al secretarului de stat si sef direct al lui Wieland din perioada aceea. Dupa 1952 - cand Fidel a devenit "oponentul" regimului Batista - William Wieland a ajuns seful Biroului Caraibian din Departamentul de Stat si "protectorul" lui Fidel Castro. Legaturile lui Castro cu Wieland au atras atentia KGB-ului si din alt punct de vedere. Fulgencio Batista s-a refugiat din Cuba la Miami la 1 ianuarie 1959. In mod normal, Statele Unite recunosc un nou guvern din spatiul latino-american dupa o perioada de timp, pentru a observa cum isi indeplineste noul regim obligatiile internationale. De regula, Washingtonul asteapta mai intai recunoasterea noului regim de catre alte state latino-americane. In cazul regimului Castro a fost insa exact invers. La 7 ianuarie 1959, sase zile dupa refugierea lui Batista la Miami, Statele Unite recunosteau regimul Castro. O zi doar dupa intrarea lui Fidel si a oamenilor sai in Havana!.

Castro, "protejat" de "Council on Foreign Relations"

Raportul din 1961 al lui "Senate Internal Security Subcommittee" - "Communist Threat to the US Through the Carribbean" - include numeroase marturii ale unor membri marcanti ai Guvernului Statelor Unite care au sustinut cu fermitate ideea ca Fidel Castro n-ar fi ajuns niciodata la putere in Cuba fara sprijinul "prietenilor" sai din Departamentul de Stat si fara "ajutorul" CIA. Intamplator sau nu, "prietenii" lui Fidel Castro de la Departamentul de Stat si CIA erau, in acelasi timp, si membri ai influentei organizatii "Council on Foreign Relations" (Consiliul pentru Relatii Externe), care sustinea diplomatic URSS si statele comuniste. Cunoscutul editorialist Drew Pearson dezvaluia, la 23 mai 1961, ca in mediile diplomatice de la Washington persista zvonul potrivit caruia CIA il ajutase efectiv pe Castro sa ajunga la putere in Cuba. Primul argument: Fidel primise arme din SUA prin "International Armaments Corporation" (IAC), aceeasi companie care, la ordinul CIA, ii inarmase si pe pucistii din Guatemala in timpul loviturii de stat contra guvernului de stanga al lui Jacobo Arbenz. Patronul lui IAC era Samuel Cummings, fost ofiter operativ al CIA. Legaturile lui Cummings cu Castro si vanzarile de arme sunt bine documentate de Alexandra Obrenovich in "Who is responsible", New York, Carlton Press, 1962. Printre altele, in carte se afirma ca un ofiter CIA, Robert Chapman, a petrecut timp indelungat in muntii Sierra Maestra cu Fidel si Raul Castro, pe post de consilier pentru lupta de gherila. Al doilea argument: intre octombrie 1957 si mijlocul lui 1958, CIA l-a finantat in secret pe Fidel cu 50.000 de dolari, subventie trimisa la o banca din Santiago de Cuba. Al treilea argument: campania de presa "pro-Fidel" din Statele Unite, dupa 1957. In cursul vizitei sale in SUA din aprilie 1959, Castro a beneficiat de o mediatizare pozitiva absolut remarcabila. In aprilie 1959, la New York, a avut loc si un eveniment mai putin mediatizat: la sediul lui "Council on Foreign Relations" (CFR), Fidel a fost invitat sa sustina conferinta "Cuba si Statele Unite". Este interesant ca vizita lui Castro la CFR este unul dintre secretele cel mai bine pastrate ale organizatiei si ale calatoriei lui "El Lider Maximo" in SUA din aprilie 1959. Un al doilea moment pastrat secret a fost intalnirea avuta cu acelasi prilej de Fidel cu un reprezentant al CIA. Timp de o ora, Castro si reprezentantul CIA au discutat "prieteneste", intr-o spaniola fluenta, iar reprezentantul CIA a descris apoi atitudinea lui Castro drept "receptiva, responsabila si intelegatoare". Subiectele convorbirii au ramas, insa, strict secrete.

Fidel Castro si cercul homosexualilor

Printre altele, KGB-ul a descoperit si faptul ca multi dintre apropiatii lui Fidel Castro erau homosexuali. In perioada studentiei la "Catholic University of Havana", Castro facea parte dintr-un grup de homosexuali dintre care isi recrutase cei mai apropiati prieteni. Cel mai important dintre acestia a fost Alfredo Guevara (nici o legatura cu Che Guevara). Acesta a calatorit cu Fidel Castro in 1948, in Columbia, unde cei doi au luat parte la rascoala armata contra Conferintei Ministrilor de Externe din statele latino-americane. Ulterior, Castro l-a adus pe Alfredo Guevara in guvernul format dupa 1 ianuarie 1959. Fratele lui Fidel Castro - Raul Castro - a fost exmatriculat de la "Belen High School" imediat dupa ce fusese surprins in plin act homosexual. Printre asediatorii garnizoanei Moncada, ca si printre cei care l-au urmat pe Fidel Castro in muntii Sierra Maestra, erau mai multi homosexuali si lesbiene notorii: Celia Sanchez, Armando Hart, Melba Hernandez sau Jose Martinez Paez sustineau public ca provin din "masele exploatate", in timp ce KGB-ul a descoperit ca apartineau cu totii unui mic segment din societatea liberala cubaneza, a homosexualilor, erau cu totii bogati si vorbeau perfect engleza. Nici unul dintre ei nu a avut, insa, vreo legatura cu Partidul Comunist. In 1960, doi tineri matematicieni americani care lucrau pentru "National Security Agency" - William H. Martin si Vernon F. Mitchell - s-au refugiat in URSS. Curand, s-a descoperit ca cei doi erau homosexuali. Devenita publica, relatia dintre cei doi a condus la demiterea directorului de personal al NSA si a inca 26 de functionari, acuzati de deviatii sexuale. KGB-ul a tras concluzia ca accesul la putere in Cuba a lui Fidel Castro a coincis cu existenta unui grup important de homosexuali in Departamentul de Stat si serviciile secrete americane.

Suspiciunile sovietice legate de debarcarea esuata de la Playa Giron (Golful Porcilor)

Trei luni dupa instalarea Administratiei Kennedy la Washington si doar patru luni dupa zborul lui Iuri Gagarin in spatiu, in dimineata zilei de 7 aprilie 1961, 1400 de exilati cubanezi veniti din Miami au debarcat la Playa Giron ("Golful Porcilor"). In prima faza, debarcarea a fost un succes total. Conform planului aprobat de presedintele Kennedy, aviatia americana urma sa sustina invazia. In ultimul moment insa, Kennedy a anulat participarea lui "US Air Force" la operatiune. Astfel, aviatia militara a lui Fidel Castro a intrat in actiune fara sa intampine vreo rezistenta. Din acel moment, debarcarea s-a transformat intr-un adevarat dezastru. Circa 1100 de exilati cubanezi au fost luati prizonieri de fortele lui Castro. Acesta a atribuit victoria nu faptului ca "US Air Force" nu a participat la debarcare, conform planului, ci poporului cubanez "strans unit in jurul liderului de la Havana". Primele comentarii din presa sovietica reflectau consensul general ca banda de "aventurieri" a lui Fidel Castro isi traia ultimele clipe. Dupa esuarea debarcarii, o mica echipa KGB - formata din ofiteri de contrainformatii - a primit ordinul de a ancheta, in secret, cauzele esecului debarcarii. Sovieticii aveau mari suspiciuni, mai ales din momentul in care presedintele Kennedy interzisese participarea aviatiei americane la debarcarea de la "Golful Porcilor". Descoperirile echipei de ancheta a KGB-ului au fost deosebit de interesante. Desi Eisenhower (in cursul mandatului caruia a fost conceput planul debarcarii) si Kennedy sustineau ca interventia din Cuba nu va fi decat o alta Guatemala, Fidel Castro a primit asigurari, inca din anul 1960, ca lucrurile nu vor sta asa. Mai intai, operatiunea s-a dovedit a fi cel mai prost pastrat secret din istoria militara a SUA. Planul de invazie al CIA a fost pe larg prezentat in presa americana de "New York Times", "Time", agentiile UPI si AP, cu mult inaintea declansarii invaziei. Astfel, Fidel Castro si maiorul Felix Duque au inspectat plaja de la "Golful Porcilor" inca din noiembrie 1960, cu cinci luni inainte de invazie. Cu doar o luna inaintea atacului, profesorul Ronald Hilton - editorul de la Stanford al lui "Hispanic American Report" - s-a ocupat de toate detaliile planului. Cu doua zile inaintea invaziei, doua avioane ale exilatilor au survolat Havana si Santiago de Cuba. Echipa KGB-ului a mai descoperit ca cea mai mare parte a munitiei si echipamentului de comunicatie al exilatilor fusese plasat pe un singur vas, "Houston", care s-a scufundat inca de la inceputul debarcarii, lasand exilatii fara mijloace de comunicare. Exista si alte "coincidente" nefericite descoperite de KGB - care a considerat intreaga debarcare o "intoxicare" a CIA -, dar un amanunt foarte interesant merita neaparat amintit aici: KGB-ul a descoperit ca, de mai multe ori in 1957, apoi in ianuarie 1958, Kennedy (de religie catolica) a vizitat, in secret, Cuba. L-a intalnit oare pe Fidel Castro? Intrebare legitima, pentru ca in "The Strategy of Peace" din 1960 JFK a comparat miscarea lui Castro cu revolutia americana si l-a declarat pe Fidel Castro un Simon Bolivar contemporan.

Diversiunea numită “criza rachetelor”

Kremlinul a vazut intotdeauna in Fidel Castro un individ volatil, nedisciplinat, un aventurier provenit din mica burghezie şi aservit americanilor. Hrusciov s-a gandit sa-l inlocuiasca cu un "comunist ortodox", in care Kremlinul sa aiba incredere. Folosindu-se de ambasadorul URSS la Havana, un experimentat agent KGB - Serghei Mihailovici Kudriavtev -, Hrusciov a incercat mai intai o lovitura de stat prin care se urmarea inlocuirea lui Fidel cu comunistul Anibal Escalante. Castro a descoperit repede complotul pus la cale de Sectia Operatiuni a KGB la inceputul lui 1962, dar a preferat sa mai astepte, ca sa surprinda intreaga ramificatie a intrigii. A actionat abia in mai 1962, cu discretie, cand i-a arestat prin surprindere pe toti complotistii cubanezi, a anihilat elegant reteaua KGB-ului din Cuba si l-a expulzat pe ambasadorul Kudriavtev, sub pretextul formal al amestecului in treburile interne ale Cubei. Pe 30 mai 1962, ambasadorul sovietic Serghei Kudriavtev a fost nevoit sa paraseasca Cuba. Hrusciov a incercat atunci ceva mult mai simplu: sa provoace o invazie americana care sa-l schimbe pe Castro, fara ca sovieticii sa fie cu ceva implicati. Potrivit "Memoriilor" sale, Hrusciov a avut ingenioasa idee a instalarii de rachete in Cuba in timpul unei vizite in Bulgaria, dupa esecul primului puci de la Havana, intre 14-20 mai 1962. Lui Castro i s-a spus ca rachetele sovietice aveau rolul sa-l "protejeze". Putin probabil, insa, ca aceasta teorie sa fi fost agreata de Fidel, care stia foarte bine ca sovieticii abia incercasera sa-l inlocuiasca cu Escalante. Prudent, Hrusciov nu a trimis insa in Cuba si focoase nucleare, pentru ca nu dorea, de fapt, un conflict de amploare cu Kennedy. Hrusciov nu a luat in calcul, insa, faptul ca presedintele Kennedy nu va reactiona imediat la desfasurarea rachetelor din Cuba, iar CIA - prin traditie alarmista - nu s-a lasat de aceasta data impresionata. Hrusciov a inteles ca americanii nu aveau de gand sa deconspire relatia cu liderul cubanez, asa ca a ordonat retragerea rachetelor sovietice, dupa ce obtinuse, in prealabil, retragerea rachetelor americane, cu focoase nucleare, din Turcia.

Hrusciov nu a inteles, de fapt, ca presedintele Kennedy stia mai multe decat el despre Fidel Castro. De curand au fost date publicitatii documente privind tratativele secrete de la ONU si Havana, dintre mesagerii americani si cei cubanezi, privind o reglementare diplomatica a divergentelor. Format la scoala de spionaj a iezuitilor ("Convivio"), Castro si-a oferit serviciile mai intai CIA. Apoi le-a oferit sovieticilor. Fidel Castro ramane o enigma, dupa aproape jumatate de secol de conducere a Cubei.

I-auzi una... ! Când a apărut omul, în varianta biblică


Cele mai vechi fosile de Homo erectus au fost descoperite în Asia. Omul de Java, denumit după insula unde a fost descoperit primul exemplar, datează de acum 1,7 milioane de ani, pe când omul din Beijing, găsit în China, are o vechime de 600.000 - 200.000 î.Hr. Homo heidelbergensis,descoperit lângă Heidelberg în 1907 se estimează că a trăit acum 400.000 - 800.000 de ani. Arta paleoliticului superior este reprezentată de sutele de picturi rupestre din peşterile de la La Ferrasse, Niaux, Lascaux (Franța), Altamira (Spania) , între anii 19 000 -11 000. Din perioada neoliticului s-au descoperit o serie de aşezări foarte bine conservate cum ar fi cele de la Göbekli Tepe în Turcia, aprox. 9000 î.Hr., Ierihon în Levant,aprox. 8350 î.Hr., Dispilio în Grecia, aprox. 7500 î.Hr. sau Mehrgarh în Pakistan, 7000 î.Hr.. Şi totuşi toate acestea, şi multe alte asemenea dovezi fizice, n-au nici cea mai mică importanţă pentru exegeţii bibliei, pentru care lucrurile sunt clare: omul a apărut cu 5500 de ani înaintea lui Christos.

În sec.III- IV, biserica apuseană era preocupată de găsirea unui punct de reper sigur care să fie folosit în întreaga creştinătate, asupra anului naşterii lui Isus Cristos şi al Genezei. Această grea responsabilitate a căzut pe umerii cărturarului Dionisie Exiguus ( Smeritul), cunoscut pentru vasta sa cultură. După numeroase dezbateri clericale, Dionisie a găsit soluţia împărţirii anilor după reperul naşterii lui Cristos în BC - dinainte de Cristos şi AD - Anno Domini, iar anii de la facerea lumii au fost socotiţi 5508. O mare parte a activităţii sale s-a bazat pe scrierile filozofului libian Sextus Julius Africanus, care a trăit între anii 170 - 250 ai erei noastre. Cea mai de seamă dintre lucrărilele acestuia, "Cronografia", care cuprindea cinci cărti şi din care s-au inspirat ulterior şi Eusebiu din Cezarea sau teologul creştin Ieronim Fericitul în operele lor, a fost scrisă probabil, în anul 215 adică la anul 5723 de la facerea lumii, după propriul său calcul.

Călugărul Panodoros din Alexandria socotea că au trecut 5904 ani de la Adam până în anul 412 d.Hr., când s-a apucat el de calculat. Calendarul său începea cu 29 august, care corespundea cu anul nou egiptean.O altă variantă a datei facerii lumii a fost sugerată în lucrarea "Chronicon Paschale”, o cronică universală bizantină, compusă în jurul anului 630 d.Hr. de câţiva reprezentanţi ai tradiţiei scolastice antiohiene. Cronologia aceasta se bazează pe cifrele din Biblie şi începe cu 21 martie 5507. Pe la sfârşitul secolului al X-lea, cronologia bizantină, cu geneza stabilită la 1 septembrie 5509 d.Hr. încă de pe la mijlocul secolului al VII-lea, a devenit calendarul acceptat pe scară largă pentru ortodoxia creştină .Părinţii Bisericii Creştine erau ferm convinşi de acurateţea acestor date. Sfântul Ipolit Romanul (cca.170-235), bazându-se pe menţiuni din Scriptură, spunea că naşterea lumii a avut loc în anul 5500 BC, în prima zi cu lună plină de primăvară, deducând de aici că această zi este 25 martie, cu următoarea periodizare: "...de la Adam până la potop 2242 de ani, apoi până la Avraam 1141 de ani, apoi până la ieşirea din Egipt 430 de ani, apoi până la moartea al lui Iosua 41 de de ani, apoi până la moartea al lui Ezechiel 864 de ani, apoi până la moartea al lui Iosif 114 ani, apoi până la moartea al lui Ezra 107 ani şi apoi până la naşterea lui Hristos 563 de ani." În lucrarea sa “Comentariu la Daniel”, una din primele sale scrieri, Ipolit propune motive convingătoare pentru acceptarea datei de 5500 BC. Întîi, el citează din Ieşirea şi evidenţiază faptul că lungimea, lăţimea şi înălţimea Chivotului Legii cuprind un volum total de 5 1/2 metri cubi, care, spune el, simbolizează cei 5500 de ani de la Adam până la naşterea Mântuitorului. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma clar în sec.IV, în omilia sa "Despre cruce şi tâlhar", că Hristos: "a deschis pentru noi, astăzi, Raiul, care a stat închis mai mult de 5000 de ani." Două secole mai târziu, Sfântul Isaac sirul scria într-o omilie că înainte de Hristos: "timp de cinci mii cinci sute şi câţiva ani, Dumnezeu l-a lăsat pe Adam să lucreze pământul".

Sfântul Augustin este şi mai categoric în “Oraşul lui Dumnezeu” (scrisă între 413-426 DH): "Să lăsăm deoparte ipotezele oamenilor care nu ştiu ce spun, când vorbesc despre firea şi originea omenirii...Ei sunt induşi în eroare de către acele documente foarte înşelătoare care pretind că descriu istoria multor mii de ani, cu toate că socotind duratele din scrierile sacre aflăm că nu au trecut mai mult de 6000 de ani". Augustin face şi o afurisenie scurtă, spunând despre vechea cronologie greacă că "nu depăşeşte mărturisirea cea adevărată a vârstei lumii, aşa cum este ea dată în documentele noastre, care sunt sfinte cu adevărat."

Istoricii au preluat si ei aceste date, pe care le-au folosit in lucrarile lor. Bizantinul Ioan Skilitzes (cca. 1081-1118), referindu-se la împăratul Vasile, menţionează: "În anul 6508 [1000], împăratul a trimis o armată puternică împotriva poziţiilor fortificate (kastra) ale bulgarilor în partea îndepărtată a Munţilor Balcani (Hemus) ..."
Niketas Choniates (cca. 1155–1215), descriind căderea Constantinopolului în faţa cruciaţilor participanţi la a IV-a cruciadă, scrie: "regina oraşelor a căzut în mâinile latinilor în a douăsprezecea zi a lunii aprilie a anului 6712 [1204].”

Istoricul Doukas, face în jurul anului 1460 d.Hr. cea mai detaliată descriere a cronologiei lumii :"De la Adam, primul om creat de Dumnezeu, şi până la Noe, în vremea căruia a avut loc potopul, au trecut 10 generaţii. Prima, care a început de la Dumnezeu, a fost aceea a lui Adam. A doua, după 230 de ani, a fost aceea a lui Set, urmaşul lui Adam. A treia, 205 ani după Set, a fost a lui Enos, urmaşul lui Set. A patra, 190 de ani după Enos, a fost aceea a lui Cainan, urmaşul lui Enos. A cincea, 170 de ani după Cainan, a fost a lui Malaleil, urmaşul lui Cainan. A şasea, 165 de ani după Malaleil, a fost aceea a lui Iared, urmaşul lui Malaleil. A şaptea, 162 de ani după Iared, a fost aceea a lui Enoh, urmaşul lui Iared. A opta, 165 de ani după Enoh, a fost aceea a lui Matusalem, urmaşul lui Enoh. A noua, 167 de ani după Matusalem, a fost aceea a lui Lameh, urmaşul lui Matusalem. A zecea, 188 de ani după Lameh, a fost aceea a lui Noe. Noe avea vârsta de 600 de ani când apele potopului au năpădit pământul. Astfel, 2242 de ani pot fi socotiţi de la Adam la potop.Mai sunt alte zece generaţii de la potop la Avraam, numărând 1121 de ani. Avraam avea şaptezeci şi cinci de ani când s-a mutat în Ţara Canaanului din Mesopotamia şi locuind acolo douăzeci şi cinci de ani la avut pe Isaac de urmaş. Isaac a avut doi fii, Isav şi Iacov. Când Iacov avea 130 de ani, a mers în Egipt cu cei doisprezece fii şi toţi nepoţii, şaptezeci şi cinci la număr. Iar Avraam împreună cu urmaşii săi au sălăşluit în Ţata Canaanului 433 de ani şi înmulţindu-se au socotit doisprezece triburi; 600,000 au fost urmaşii celor doisprezece fii ai lui Iacob, ale căror nume sunt următoarele: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Neftali, Gad, Aşer, Dan, Iosif şi Beniamin.Urmaşii lui Levi au fost Moise şi Aaron; ultimul a fost primul preot în timp ce Moise a primit sarcina guvernării. În al optzecelea an al vieţii sale el a trecut Marea Roşie şi şi-a condus poporul afară din Egipt. Acest Moise a prosperat în vremea lui Inachos [fiul lui Oceanus şi rege al Argosului], care a fost primul rege [grec] care a domnit. Astfel, evreii sunt cu mult mai vechi decât grecii.Rămânând patruzeci de ani în sălbăticie, ei au fost guvernaţi timp de douăzeci şi cinci de ani de Iosua, fiul lui Nun şi de către Judecători timp de 454 de ani, până în vremea regatului lui Saul, primul lor rege. În timpul primului său an de domnie, s-a născut marele David. Astfel, de la Avraam la David au trăit paisprezece generaţii timp de 1024 de ani. De la David până la exilul din Babilon [586 î.Hr.] au trăit paisprezece generaţii, timp de 609 ani. De la captivitatea din Babilon până la Iisus Hristos au trecut paisprezece generaţii care au totalizat 504 ani.Din succesiunea din Numerii calculăm 5500 de ani din vremea întâiului Adam până la Hristos."

Pe lângă data exactă a inceputului lumii, mai mulţi teologi, printre care şi acelaşi Isaac Sirul ştiau sigur că fiecare specie a creaţiei animale a apărut instantaneu, la porunca lui Dumnezeu, cu propriile seminţe în ea însăşi. Tipic pentru convingerile creştine asupra acestui punct, Sfântul Ilarion din Poitiers afirmă, de asemenea, că facerea lumii a fost realizată ex nihilo: "Toate lucrurile, aşa cum spune profetul, au fost făcute din nimic; nu a fost nici o transformare a lucrurilor existente, ci doar crearea unei forme perfecte din non-existenţă".Profetul citat de Sfântul Ilarion era mama mucenicilor macabei, care îi spune unuia din fii ei torturaţi: "Te implor, fiul meu, să priveşti la pământ şi la cer şi să vezi totul în ele şi să cunoşti că Dumnezeu le-a făcut din nimic; astfel, El a făcut şi omenirea, în acelaşi fel" (2 Macabei 7:28). Acest pasaj din Macabei a fost textul biblic martor, unicul dealtfel, pentru Biserica Creştină, referitor la crearea din nimic .

Anul facerii după scriitori Bisericii primare

5537 î.Hr. - Iulius Africanus (200-245 d.Hr.), istoric al Bisericii.
5529 î.Hr. - Teofil (115-181 d.Hr.), episcop al Antiohiei.
5509 î.Hr. - Cronologia Creaţiei în Imperiul Bizantin sau "Cronologia lumii după Constantinopol." (finalizată pe la mijlocul secolului al VII-lea d.Hr.).
5507 î.Hr. - Chronicon Paschale (cca. 630 d.Hr.), cronica universală bizantină a lumii.
5500 î.Hr. - Ipolit Romanul (cca. 234 d.Hr.), preot, scriitor, mucenic.
5493 î.Hr. - Cronologia alexandrină (412 d.Hr.).
5199 î.Hr. - Eusebiu din Cezareea, Episcop al Cezareei şi istoric al Bisericii (324 d.Hr.).

Estimări ulterioare

5199 î.Hr. - Menţionat în Martirologiul roman, publicat sub autoritatea Papei Grigorie al XIII-lea în 1584, confirmat ulterior în 1630 sub Papa Urban al VIII-lea.
4963 î.Hr. - În conformitate cu Cronologia benedictină, care se găseşte în Septuaginta, Facerii lui Adam i se atribuie această dată (1750 d.Hr.).
4004 î.Hr. - Arhiepiscop anglican James Ussher (1650 d.Hr.).
3952 î.Hr. - Venerabilul Beda (cca. 725 d.Hr.), călugăr benedictin englez.
3761 î.Hr. - Calendarul evreiesc [Iudaism] - (cca. 222-276 d.Hr.); sau (cca. 358 d.Hr. - Hillel (Cronologia lumii).
3760 î.Hr. - Cronologia de la Adam, începe cu crearea lui Adam. Această cronologie a fost folosită înainte de Cronologia lui Hillel.

De unde vine expresia “ ţara lui Papură- Vodă”



Există, în istoria noastră, două denumiri de o mare plasticitate, a căror origine s-a estompat, dar care au intrat în folclor prin rezonanţa peiorativă a formulării: „Pazvante Chioru” şi „Papură Vodă”. Ambele sunt, atât prin conţinut, cât şi prin expresie, de provenienţă oltenească. Prin sintagmele în care sunt încorporate („vremea lui Pazvante Chioru” şi „ţara lui Papură Vodă”), ele exprimă, de fapt, două perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în continuarea celeilalte.

Prima („vremea lui Pazvante Chioru”) este încadrată cronologic în a doua jumătate a epocii fanariote, mai exact la interferenţa secolelor XVIII şi XIX (1790-1809). A fost denumită aşa după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot, şi jaful pazvangiilor. Această perioadă a fost precedată însă de o alta (1735-1880), la fel de tulbure, în care ţinutul Olteniei (Valahia Mică), lipsit de conducere politică şi legi, s-a numit „ţara lui Papură Vodă”. Toate teritoriile româneşti deveniseră practic, în această perioadă, teatru de război între habsburgi, otomani şi ruşi.

În 21 iulie 1718, se încheia la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germană Passarowitz) un tratat între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană pe de altă parte, prin care Oltenia, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului Habsburgic. Situaţia a fost acceptată cu bucurie de boierii craioveni, foarte influenţi şi adânc implicaţi în comerţ şi afaceri cu austriecii, datorită conflictului de privilegii care apăruse în 1716 între ei şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească.

Tentativele habsburgilor de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administrație proprie, susținută militar, și transformarea ei într-o provincie imperial, au declanşat o puternică mișcare de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societății, de la țărani și micii meseriași, până la comercianți, mica și marea boierime. Mai ales că austriecii au încercat și convertirea la catolicism a populației, ridicând chiar o catedrală catolică la Craiova, distrusă de craioveni imediat după ce construcția a fost terminată.

În aceste condiţii, amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite, devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiția populară spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu își găseau o fată, nefiind considerați bărbați dacă nu ucideau măcar un soldat imperial.

Un cunoscut haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel Lotru din Bălceşti, căutat de mai bine de trei ani de imperiali şi de potere, fără a fi prins. De la el au primit austriecii, în 1726, cea mai grea lovitură din toată perioada cât au stat în Oltenia.

Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanţi ai Carpaţilor (Oltenia şi zona Sibiului), avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, majoritatea neveste ale bogătaşilor din Sibiu. Una dintre acestea i-a dat de veste lui Pavel că în Oltenia urma să sosească o mare caravană ce strânsese taxele din Ungaria, Croaţia şi Ardeal, urmând să facă acest lucru şi în Oltenia. Caravana era compusă din 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemteşti, arhipline de pungi cu galbeni.

Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură şi au atacat caravana austriacă la Drăgăşani , confiscând tot aurul. Jaful a fost atât de păgubitor pentru habsburgi, încât a provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest moment, boierii din Craiova s-au raliat acţiunilor haiducilor, obstrucționând toate încercările austriecilor de a strînge taxe sau de a-şi impune administraţia.

În 1733, în ajunul Crăciunului, într-o cârciumă din Craiova ( la hanul Puțureanu de lângă fântâna Purcarului), a avut loc un incident minor cu efecte uriaşe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială, amețit de băutură, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un scandal care a degenerat într-o bătaie între soldații care îl însoțeau și oltenii de la mesele din jur. Soldații au reușit să fugă şi să se refugieze în garnizoană. Incidentele păreau aplanate, mai ales că soldatul respectiv fusese pedepsit și trimis la carceră pentru încălcarea conduitei militare. Câteva ore mai tîrziu, însă, probabil instigată de oamenii banului și de haiduci, populația Craiovei, înarmată, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerând să le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma căruia garnizoana a fost incendiată iar cei 375 de soldați au pierit, fie în flăcări, fie linșați de populație.

După acest incident, austriecii au realizat că trupele lor nu reușesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci, aşa că în ianuarie 1734 au hotărât să-şi retragă cea mai mare parte a trupelor și să angajeze mercenari din rândul populației din zonă. A fost actul de naștere al pandurilor olteni. Lucrurile au luat însă o întorsătură neașteptată: mulți haiduci au găsit bună ideea ca, în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă nimic, aşa că s-au înrolat ca panduri. Timp de aproape doi ani, austriecii au plătit soldă unor haiduci ca să prindă alți haiduci, fără ca vreunul dintre aceştia să fie prins.

În fruntea acestor trupe se afla un personaj controversat, Neagu Papură, el însuşi haiduc sau tâlhar, participant la furtul de la Drăgășani, care îi costase atît de scump pe austrieci. Realizând că au eşuat, imperialii au refuzat să le mai plătească solda. Supăraţi, pandurii au atacat Craiova, jefuind și torturând pe cei câțiva reprezentanţi ai administrației austriece rămași, apoi au jefuit și incendiat mai multe case boierești. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească definitiv Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaționale (1739, pacea de la Belgrad , între habsburgi şi otomani). Au părăsit-o aşa cum au obţinut-o, dar cu pagube imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care avea să ducă la dispariţia Băniei , a doua instituție politică a țării ca importanță, după domnie.

După un şir de violențe care a durat cîteva luni, boierii au reușit să-l convingă pe același Neagu Papură să conducă o “miliție a pământului”, pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților. De la acest personaj a rămas expresia “Țara lui Papură Vodă” care a depășit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric, intrând în folclor cu sensul de țară fără stăpân, unde legile nu mai există. După alte câteva luni de jaf chiar mai consistent decât înainte, Neagu Papură a fost înlocuit de boieri și a luat din nou drumul codrului.



Khazarii - adevăraţii evrei


Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga erau dominate de un imperiu nou creat, cel al khazarilor. Ţara acestora – cu populaţie de origine turcă – ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri orientale şi servea drept tampon împotriva invaziilor arabilor şi triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi), asupra Bizanţului.

Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se află într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de huni. În anul 448, împăratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă informaţiile preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte akaţiri sau ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui acest neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea lui Attila, khazarii au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei astfel că în cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea au devenit forţa dominantă printre triburile de la nord de Caucaz, pe care le-au supus rând pe rând.

În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima alianţă cu khazarii, pregătindu-şi campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În schimb, fiica Împăratului a fost promisă spre căsătorie kaganului Ziebel, căsătorie care totuşi nu a mai avut loc din cauza morţii regelui khazar. La 20 de ani după Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au făcut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare dată; ultima oară în 652, într-o mare bătălie în care au pierit peste 4000 de arabi.

La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între cele două puteri ce reprezentau creştinismul şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Khazarii înţeleseseră că religia lor, de tip animist, era primitivă în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau împăratul şi Califul. Atât bizantinii cât şi arabii făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără succes. Pentru a evita duşmănia uneia sau alteia dintre cele două forţe, khazarii au ales cea de-a treia cale: iudaismul.Împrejurările care au condus la convertire sunt învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun al Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”. A doua relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteşte că regele khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul. De fapt, khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă, 737-740, chiar şi islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor.

În partea occidentală a Europei, primele zvonuri despre un regat al “evreilor roşii”, au apărut în secolul X. Nişte negustori din Persia şi ulterior, bizantinii i-au relatat lui Hasdai Ibn Saprut , prim-ministrul evreu al Califatului Cordobei, despre regatul khazarilor şi regele lor de atunci – Iosif. După un schimb de scrisori care a avut loc între anii 954 şi 961, Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea întrebări referitoare la organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia dintre cele 12 triburi îi aparţine poporul khazar?”. În răspunsul primit, lui Ibn Saprut i se oferă o relatare amănunţită a convertirii – poate chiar legendară, căci trecuseră deja 2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat să se închine la singurul Dumnezeu adevărat. De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş de închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul, sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi argintul necesar. După aceste fapte de arme, faima regelui s-a răspândit în toate ţările. Împăratul bizantin şi califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni învăţaţi care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe aceştia să-şi apere credinţele lor. După trei zile de discuţii şi dezbateri, regele a luat decizia de a trece la religia lui Moise.

Din răspunsul lui Iosif mai aflăm şi o genealogie a poporului său. El nu pretinde că neamul său ar fi de origine semitică şi îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis până la strănepotul lui Iafet, Togarma, pe care, alături de fratele său, Aşkenaz – îl consideră strămoşul tuturor triburilor turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă primitivă de iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două generaţii să accepte iudaismul talmudic.

După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-a dezlănţuit un nou pericol: varegii. Aceşti navigatori îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând războaie de pradă. Timp de peste un secol şi jumătate, acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din urmă credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus. Khazarii au exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată şi faptul că primii conducători varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil exista o colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o comunitate de evrei khazari. În ce priveşte oraşul Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în stăpânirea varegilor. Kievul avea să devină leagănul primului stat al ruşilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legături strânse au fost maghiarii. Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la apariţia Imperiului khazar. Maghiarii – stabiliţi pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea varegilor spre sud-est. Relaţiile dintre khazari şi maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiară, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducătorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic. În secolul X, în Ungaria se vorbeau încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel, limba maghiară a preluat numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după stabilirea maghiarilor în Panonia, legăturile cu Khazaria au continuat, mulţi evrei khazari fiind primiţi în Ungaria.

Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales după convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol şi Khazaria s-au deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o înfrângere gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat independenţa – dar în nişte graniţe mai restrânse – şi credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele din urmă a fi un act de greşeală politică pentru Bizanţ. Khazarii izbutiseră să ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un pericol pentru războinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, după marea bătălie de la Manzikert.La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han.

Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană – şi mai apoi Occidentală. Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, iniţial Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat până la sfârşitul secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit care, evreu fiind, nu vroia să se creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei dar nu şi influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii importante în regatul ungar.

Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia khazarilor spre vest. În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând enclave evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.Foarte mulţi dintre khazari au emigrat în Polonia şi Lituania la începutul existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi modernizeze ţara, în afară de evrei, fiind acceptaţi şi foarte mulţi emigranţi germani. În Carta acordată de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice comerţ doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un parlament propriu şi de a percepe impozite de la coreligionarii lor.Influenţa comunităţii khazaro-evreiască din Polonia ajunsese atât de mare încât în a doua jumătate a secolului al XIII, papa Clement IV se vede nevoit să adreseze o encilică unui prinţ polonez în care deplânge faptul că în mai multe oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase şi mai frumos împodobite. În legătură cu numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par să indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. În această perioadă,s-a format şi limba populară a evreilor khazari, idişul, un amestec curios de ebraică, germană medievală şi elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice.

Spre sfârşitul primului mileniu, cele mai însemnate aşezări ale vechilor evrei, cunoscuţi ca sefarzi, erau în Spania maură, Franţa şi Renania. Unele comunităţi existau încă de pe vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor material. În toate aceste cazuri, exceptând Spania,unde îşi dezvoltaseră propriul dialect hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat vechile tradiţii şi mituri, era vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care au fost decimate în urma persecuţiilor religoase.La începutul secolului al XVI-lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi Germania apuseană.Cei care domină actualmente finanţele omenirii sunt urmaşii lui Togarma şi Aşkenaz, de la care şi-au preluat şi numele de evrei aşkenazi, dar cărora religia egoistă şi radicalistă a lui Moise le-a servit de minune în ambiţia lor nemăsurată de înavuţire.

Zamolxis - zeu sau şarlatan ?


Românii sunt foarte mândri de strămoşii lor, deşi de cele mai multe ori aceştia au fost în realitate departe de imaginea idilică prezentată în cărţile de istorie. Câţi dintre bravii urmaşi ai lui Decebal şi Traian cunosc oare că "tatăl" Decebal era expert regional în fabricarea de monede false, la Sarmisegetuza descoperindu-se nu mai puţin de patru monetării clandestine iar "mama" Traian se dădea în vânt după băieţi, fiind de notorietate că în toate campaniile militare se afişa ostentativ cu amantul său. Dealtfel într-una din aceste campanii, cea îndreptată împotriva parţilor, a renunţat la cucerirea cetăţii Edessa doar după ce conducătorul oraşului, regele Abgarus, i l-a trimis pe fiul său, Arbandes, să-i mai aline dorul de casă.

Dar românii mai sunt mândri şi de mitologia lor iar în panteonul zeilor străvechi, Zamolxis ocupă pe departe locul cel mai important. De la erou civilizator, zeu mesianic, învăţător şi judecător al oamenilor vii sau gazda cerească prielnică şi mântuitoare a morţilor, Zamolxis întruchipează supremaţia spirituală a geto-dacilor ancestrali în faţa celorlalte popoare mai puţin evoluate cum ar fi, evident, grecii sau egiptenii.

Întemeierea coloniilor greceşti pe litoralul pontic, începând cu sec. VII-VI î.CH, au permis realizarea contactelor economice şi politice dintre colonişti şi autohtoni.Dezvoltând o civilizaţie materială superioară, cetăţile greceşti vor prospera curând din punct de vedere economic, mărfurile şi produsele lor fiind solicitate intens de către geţi.Ceramica grecească de foarte bună calitate, uneltele, armele şi podoabele, constituiau produsele predilecte cerute de localnici. În schimbul lor, aceştia ofereau piei, ceară, cereale şi sclavi, fiind cunoscut că geţii controlau în acea perioadă comerţul cu sclavi din partea de nord a Mării Negre, în principal prin porturile din Olbia, Chersonesos sau Gorgippia, de pe teritoriul actualei Ucraine. Aceşti nefericiţi ajunseseră atât de numeroşi în pieţele Atenei, încât termenul de "daos" adică dacul sau "geta" erau sinonime în piesele lui Menandru cu sclav sau servitor. Este foarte posibil ca printre aceştia să se fi găsit şi un tânăr care a atras atenţia filozofului grec Pitagora şi care a rămas în memoria posterităţii sub numele de Zamolxis.

Primele menţionări despre un personaj cu acest nume apar în scrierile lui Herodot, care spune despre Zamolxis că" ar fi fost om, rob în Samos, şi i-ar fi fost rob lui Pythagoras al lui Mnesarchos. De aici, devenind el liber, ar fi făcut avere mare şi, îmbogăţindu-se, s-ar fi întors la ai lui". Herodot îşi continuă istorisirea folosind nişte epitete nu prea elogioase la adresa strămoşilor noştri:" geţii ducând o viaţă rea şi fiind cam proşti, acest Zalmoxis şi-ar fi făcut un andreion în care să-i găzduiască pe fruntaşii cetăţenilor şi în timpul ospeţelor să-i înveţe că nici el, nici cei ce beau împreună cu el, şi nici cei ce se vor naşte din ei în veac nu vor muri, ci doar se vor duce într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se construiască o locuinţă subpământeană. Când a fost gata, Zalmoxis a dispărut din mijlocul geţilor şi, coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. În al patrulea an el le-a apărut şi astfel Zalmoxis făcu vrednice de credinţă învăţăturile lui. În privinta lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene, eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult".

Poetul roman Porphyrios, autorul cărţii" Viaţa lui Pitagora", este chiar mai explicit decât Herodot: "Pitagora a mai avut un tânăr discipol din Tracia. Avea numele Zamolxis, deoarece, după ce s-a născut a fost învelit într-o blană de urs, denumită în tracă, Zalmus. Pitagora l-a iubit şi l-a instruit în sublimele meditaţii privind ritualurile sacre precum şi despre natura zeilor. Unii spun că acest tânăr ar fi fost Thales şi că unii barbari l-au venerat ca pe Hercule. Se spune că a fost un sclav al lui Pitagora, care a căzut în mâinile hoţilor şi care l-au însemnat. Iar atunci când Pitagora a fost persecutat şi izgonit, el l-a urmat acoperindu-şi fruntea din cauza cicatricilor.". Strabon îl aminteşte ca" sclav al lui Pythagoras şi unele din cele cereşti le- a învăţat la acela, pe altele rătăcind pe la Egipteni şi cam atât. Şi întorcându-se acasă s-a făcut foarte preţuit de către conducători şi de către neamul lui tâlcuindu-le semnele prevestitoare, reuşind să-l convingă pe rege să-l ia tovarăş la domnie, ca unul ce e în stare să vestească cele din lumea zeilor. Iar acest obicei s-a întins până în zilele noastre, mereu găsindu-se câte cineva cu acest caracter, care să facă voia regelui, dar care să fie numit zeu de către Geţi".

Ideea unei locuinţe subpământene o regăsim şi la Pitagora care, întors din Egipt după o călătorie de iniţiere alături de tânărul Zalmoxis, şi-a săpat o groapă în afara oraşului, unde rămânea zile întregi, perioadă în care discipolii săi, conform lui Ion din Chios, erau convinşi că maestrul călătoreşte dincolo de moarte. Zalmoxis şi-a însuşit micile şarlatanii cu nemurirea sufletului ale grecului şi le-a transmis geţilor creduli, numiţi din acest motiv de Diodor din Sicilia,"imortalizanţi".

Pitagora avea se pare şi alte înclinaţii în afară de cele pentru călătorii exotice. Vegetarian, sensibil şi talentat cântareţ la liră, nu a fost niciodată căsătorit şi n-a avut copii. Printre protejaţii săi, pe lângă viitorul zeu al geţilor, mai întâlnim un elev de-al lui Theano, despre care unii istorici cred că e posibil să fi fost femeie şi soţie a sa, dar şi Hermodamas Creophylianul, pentru care s-a întors în Samos sau Eurymenes, un tânăr atlet pe care Pitagora îl antrena personal. Acest stil de viaţă nu era unul neobişnuit la vechii grecii, Socrate, Xenofon, Platon si chiar Herodot nefiind străini de astfel de practici.

Lucian din Samosata: "sciţii jertfesc lui Zalmoxis, unui om, fugar din Samos, ajuns la ei, Frigienii Lunii, Etiopienii zilei...", Clement din Alexandria: "iar Zamolxis era unul dintre sclavii de casă ai lui Pythagoras", Sfântul Hypolit Romanul: "druizii de la celţi s-au aplecat foarte adânc asupra filosofiei lui Pythagoras, întemeietorul acestei practici la ei fiind Zamolxis, sclav al lui Pythagoras, de neam trac", Origene: "câţi alţii n-au venit cu asemenea gogoşi, ca prin şarlatanie să câştige încrederea oamenilor simpli care-i ascultă? Cum se zice că făcea şi Zalmoxis la Sciţi, sclavul lui Pythagoras, şi Pythagoras el însuşi în Italia", Eusebiu, în "Viaţa lui Constantin cel Mare": "fenicienii pe Melkatharos şi pe Usuros şi pe alţi câţiva oameni muritori demni de dispreţ i-au declarat dimpotrivă zei, precum copiii arabilor pe un oarecare Dusaris şi pe Obodon şi geţii pe Zamolxis", precum şi mulţi alţi învăţaţi contestă originea divină a lui Zamolxis, coborându-l la nivelul de sclav şi impostor. La fel istoricul bizantin Agathias, în cartea sa "Domnia lui Iustinian", ridiculizează "ritualurile zalmoxiene şi închipuirile geţilor", filozoful Photius, în al său Lexicon consideră aşa-zisele minuni ale lui Zamolxis" care i-a fost sclav lui Pythagoras Samianul, al lui Mnesarchos", simple şmecherii, în timp ce un alt filozof, Ioan Zonaras, de la care ne-au rămas fragmentele în care Dio Cassius descrie războaiele daco-romane, foloseşte efectiv termenul "zalmodes" sau "zalmodis" cu sensul de sclav.

Unii istorici moderni ca E.R. Dodds, K.C Guthrie sau W.Burker, au considerat comportamentul lui Zamolxis ca fiind unul de origine şamanica. În sens ezoteric, şamanul este cel care îşi cunoaşte propria moarte sau cel care s-a întors din moarte, un iniţiat în misterele vieţii şi ale morţii. Şamanul are puterea de a descânta şi de a vindeca şi este în acelaşi timp şi vraci, vrăjitor, profet şi preot. După moarte, şamanul se încarnează de obicei în acvilă şi în şarpe, iar apoi in dragon. Dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe este simbolul geţilor, figurat pe numeroase metope de pe Columna lui Traian. Etnograful elveţian K. Meuli a arătat într-un studiu publicat în 1935 că în urma contactului dintre populaţiile nord-pontice şi coloniştii greci o serie de elemente şamanice au pătruns în lumea greacă, influenţând chiar apariţia unor personaje cu trasături şamanice ca Abaris, Aristeas din Proccones sau Hermotimos din Clazomene. Descoperirea în lumea scito-geta a unor obiecte din recuzita şamanică gen sceptre, vase rituale sau diferite reprezentări pe obiecte de podoaba getice, aparţinând unora dintre inventarele mormintelor căpeteniilor tribale din sec IV î.Ch., confirmă teoria lui Meuli. Platon îl prezintă pe Zamolxis ca pe un vraci de la care geţii au învăţat diferite descântece şi leacuri. Strabon îl aseamană unui vindecător şarlatan, la fel cum procedează cu un alt mit al istoriei noastre, marele preot Deceneu, despre care spune că era " unul care făcea farmece, care rătăcise prin Egipt şi prinsese după ureche câteva din semnele cereşti, datorită cărora se credea că ştie cele zeieşti. Si după puţin timp a fost rânduit zeu, aşa cum am spus când am vorbit despre Zamolxis".

Alte menţionari despre miticul personaj sunt marginale şi preiau aceeaşi teorie a unui fost sclav care, prin impostură, a devenit conducătorul spiritual al unei populaţii primitive, care a rămas la fel de credulă şi ignorantă până în zilele noastre.

Biblia - o poveste sumeriană

Dincolo de legende şi poveşti cu eroi, istoria poporului evreu este oarecum banală şi mult diferită de cea prezentată în textele sfinte. 
La începutul mileniului II, un grup de sumerieni, în frunte cu Avraam, şi-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce s-au plimbat prin Mesopotamia, Canaan şi Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariţia în regiune a hicsoşilor în jurul anului 1550 î.Hr, urmaşii lui Avraam s-au îndreptat către Egipt, acolo unde unul dintre ei, Iosif, devenise vizir. S-au stabilit la marginea Egiptului, în Delta Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoşilor. Fiica lui Iosif, Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.Hr, devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton, a scos din Egipt israeliţii alături de adepţii săi egipteni.

În deşertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiţi, cu toţii pornind spre Canaan. Acolo au sosit pe cale paşnică, amestecându-se cu populaţia locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici oraşe şi sate. Nu aveau nici o religie stabilă, adoptând zeităţile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi. In anul 586 î.Hr, babilonienii au cucerit Ierusalimul iar evreii au fost deportaţi în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate oraşe din acea epocă. Impresionaţi atât de cultura babiloniană, cât şi de religia acestora, odata intorşi în Ierusalim, o mână de preoţi, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios.

Preoţii lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă şi astăzi: lunile anului evreiesc au aceleaşi denumiri ca ale babilonienilor antici. Şi-au creat propria mitologie, copiind părţi din religia canaanită, babiloniană dar şi persană, a lui Zoroastru. Cei întorşi din Egipt au completat cu părţi din religia egipteană. Odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat şi completat, rezultând “sfintele” scripturi ce formează astăzi Vechiul Testament.

Ce dovezi sunt care să sprijine ipoteza că Vechiul Testament e format din legende babiloniene şi universale? Haideţi să enumerăm câteva dintre ele:

- Cele şapte zile ale Genezei corespund celor şapte tăbliţe de lut pe care a fost scris Enuma Eliş, mitul babilonian al Creaţiei. În operele persane despre Zoroastru, Avesta, se relatează cum Ormuzd a creat lumea şi pe primii doi oameni în şase zile şi în cea de a şaptea zi s-a odihnit.  Aceste scrieri sunt datate ca fiind din secolul X î.Ch.

- Numele personajelor din biblie sunt în mare parte preluate de la popoarele cu care evreii au intrat în contact. Astfel Iapet, tatăl lui Prometeu, a fost transformat în  Iafet, fiul lui Noe, care a avut ca fii pe Tiras (Tyras, vechea denumire a  Nistrului), Madai (Midas, regele frigienilor), Iaval, Tubal, Meşec, Gomer sau Magog, adică numele unor triburi scite aflate în partea de nord a Greciei.  

Avraam(Abraham) este transpunerea lui Brahma, zeul creației la hinduși. Soția acestuia, Sarasvati, este aceeași cu Sara, soția lui Avraam, iar Hagar, servitoarea Sarei are un nume identic cu Ghaggar, un afluent al râului Sarasvati, considerat sfânt în India.

Primul om care s-a bucurat de beneficiile cunoașterii în religia sumeriană, Adapa ( Adamu), fiul zeului înțelepciunii Ea (Evah), a fost transformat în Adam.

Zeul apelor la vechii sumerieni, Oannes, prezentat ca jumătate om, jumătate pește, simbol creștin, a fost transformat în Ioan Botezătorul. Moise, sau Moshe în ebraică, este același cu Masesh (Shiva), unul dintre cei membri ai Trinității din religia hindusă, care înseamnă în sanscrită "Mare Conducător".

Iehova, zeul ebraic, este o translatare a lui Iove, primul nume al lui Jupiter, zeul suprem al romanilor.


- Epopeea lui Ghilgameş, o scriere acadiană formată din mai multe legende şi poeme sumeriene, povesteşte despre un bărbat, Enkidu, care a fost creat din pământ de către zeu. El a locuit alături de animale într-un paradis natural până când a fost ispitit de o femeie, Shamhat. Enkidu a acceptat să mănânce din mâncarea oferită de Shamhat, fiind obligat să părăsească acest paradis pentru că a devenit conştient de nuditatea lui. Mai târziu, epopeea relatează că el întâlneşte un şarpe care-i fură o plantă a nemuririi.

- Potopul din Biblie este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Ghilgameş, Utnapiştim este pământeanul care, sfătuit de Enki, şi-a construit o arcă în care a adus câte o pereche din fiecare animal. După potop, el şi familia sa au repopulat pământul.

- Grădina Edenului se afla în Mesopotamia. Adică exact în locul în care trăiau zeii mesopotamieni, conform legendelor acestora. Numele eden provine din cuvântul sumerian edin („casa zeilor”).

- Povestea lui Cain şi Abel este o copie a legendei celor doi zei fraţi sumerieni, Enlil şi Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învăţat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Deşi Enki a condus singur Pământul, fratele său l-a ucis şi i-a luat locul.

- Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam şi al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deşertului şi al furtunii.

- Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk, zeul suprem, le-a cerut supuşilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru şi a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supuşilor lui Marduk. Locaţia turnului biblic este aceeaşi, ţinutul Shinear fiind Sumerul.

- Itinerariul lui Avraam din Ur până în Canaan este în realitate al hicsoşilor. Conform Bibliei, Avraam a plecat din Sumer în Canaan. De acolo, în Egipt. Apoi în peninsula Sinai şi înapoi în Canaan. Hicsoşii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului şi l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniţi de alianţa prinţilor tebani, hicsoşii au plecat către Canaan, bineînţeles prin peninsula Sinai.

- Cele 10 porunci ale lui Moise sunt copiate integral din capitolul 125 din Cartea Egipteană a Morţilor, fiind doar o parte din cele 42 de "confesiuni negative".

- Exodul reprezintă de fapt fuga hicsoşilor din Egipt. După ce au fost goniţi de către prinţii tebani prin 1550 î.Hr, hicsoşii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.Hr, e posibil ca hicsoşii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit şi celelalte oraşe canaanite. Conform lui Manethon, hicsoşii sunt cei care au construit Ierusalimul.

- Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Dumnezeu nu a fost inventată de Avraam. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât şi de mumii.

- Chivotul Legământului, în care Moise ar fi aşezat cele 10 porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul babilonian al lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin faptul că era decorat cu heruvimi (sfincşi), care în Babilon şi Egipt erau paznici ai secretelor.

- Se presupune că David şi Solomon au domnit în secolul al X-lea î.Hr. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. În realitate, povestea luptei dintre David şi Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet. Acesta era un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.Hr. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, “un mare bărbat din Canaan” şi a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal.

- Numele lui David nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lui. Termenul “davidum” însemna la vechiul trib sumerian al veniamiţilor pur si simplu”căpetenie”. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârşitul anului 1469 î.Hr, a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii şi canaanienii în afara oraşului Meggido. În timpul celor şapte luni, cât a durat asediul oraşului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Duşmanii au reuşit să scape şi s-au refugiat în Qadeş de pe râul Oronte, oraş cucerit de faraon în 1461 î.Hr. Peste trei ani a trecut Eufratul şi l-a învins pe regele din Mitanni.

- Conform descoperirilor arheologice, în perioada domniilor lui David şi Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că e imposibil ca David să-şi fi scris celebrii psalmi. Aceştia au fost redactaţi mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu ştim exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar ştim că cel puţin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

- Nu există nicio dovadă că ar fi existat templul lui Solomon. În realitate, evreii din Babilon, impresionaţi de măreţia templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Iehova din Ierusalim după acelaşi model. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominaţie persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.Hr. Regele persan Xerxes a înăbuşit revolta şi, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

- Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulaţii. Înţelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. E foarte probabil ca înţeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelui celor doi.

- Influenţa babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagonişti pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, şi Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soţie numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei din Babilon, Estera / Ester şi Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iştar şi Marduk.

- În Mesopotamia, numărul 40 apartinea lui Enki, tatăl zeului Marduk, echivalentul titlului de Mare Prinţ. În Biblie, numărul 40 este cel mai des folosit: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa.

Pe lângă acestea, există și o serie de inexactități frapante pentru o carte care se vrea deținătoarea adevărului:  

- În Regi 9,11, regele Solomon (sec.X î.e.n), îi plăteşte regelui Hiram al Tyrului pentru ridicarea templului din Ierusalim, douăzeci de cetăţi în ţara Galileei. Ori galii, de la care vine numele regiunii, s-au aşezat în această regiune în anul 271 î.e.n. după ce o altă ramură a lor se stabilise în Anatolia , în 279 î.e.n.

- În Facerea, pribeagul Avraam le cere hitiţilor loc de îngropăciune pentru Sarah, care a murit, spunând că le va plăti 400 de sicli de argint. Ori primele monede au apărut în Asia Mică, în ţinutul Lydiei, abia în 650 î.e.n., iar siclul a fost bătut în timpul regatului macabeilor, după anii 139 î.e.n., având ca simbol steaua cu cinci colţuri, pe unele apărând menora cu trei braţe.

- Același Avraam fuge în Egipt, la faraonul din Tanis. Doar că Avraam a trăit cu două mii de ani înaintea lui Hristos iar Tanis a apărut ca oraș o mie de ani mai târziu. Dinastia XXI (Smendes Herihor 1085-1054, Psusennes I 1054-1009, Pinedjem Amenofis 1009-1000) este fondatoarea oraşului din mijlocul deltei Nilului unde s-au construit palate şi temple din piatră dar şi morminte regale. 


În concluzie, Biblia nu este decât o carte scrisă de un grup de oameni ce încercau să-şi formeze o religie după modelul babilonian şi egiptean. Aşa se explică atât numărul foarte mare de erori cât şi lipsa dovezilor arheologice cu privire la acurateţea întâmplărilor prezentate în scripturi. Privind lucrurile în această lumină, câtă încredere mai putem avea în învăţăturile scripturilor? Şi cât de sfinte ar trebui să le considerăm?

vineri, 23 august 2013

Dimitrie Cantemir- cărturar sau plagiator ?





Dimitrie Cantemir este unul dintre paradoxurile istoriei româneşti. Deşi a ocupat tronul Moldovei mai puţin de şase luni în două domnii, Cantemir păstrează un loc fruntaş printre domnitorii români, mai ales în lumina scrierilor sale, în marea lor majoritate copiate de prin alte lucrări ale vremii.

Nemulţumit de originea sa modestă de ţăran înstărit din familia Siliştenilor, Dimitrie Cantemir îşi inventeaza o descendenţă glorioasă ce pornea încă din timpurile lui Ştefan cel Mare, autointitulându-se urmaş al conducătorului Hoardei de Aur de la începutul sec. XVI, Han Temir, în poloneză Kantymir Murza, poreclit „ Sabie sângeroasă”. Tatăl său, Constantin Cantemir, domn la Moldovei între anii 1685-1693, nu-i putea satisface orgoliile tânărului Dimitrie, fiind, după spusele cronicarului Ioan Neculce, atât de analfabet încât ” numai iscălitura învăţase de o făcea”. În schimb „practică bună avea: mânca bine şi bea bine”, notează acelaşi cronicar. Constantin Cantemir a rămas în istorie mai mult ca domnitorul care l-a ucis pe cărturarul Miron Costin, în urma capturării unor scrisori ale acestuia către regele polon Jan Sobieski.

În 1688, la vârsta de 15 ani, Dimitrie Cantemir este trimis la Istambul ca zălog de credinţă, sub protecţia unui apropiat al lui tatălui său, Mehmed Cerchez-Paşa, înlocuindu-l pe Antioh, fratele său mai mare, ostatic încă din 1685. Cronicile vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în martie 1693 în scaunul domnesc, pe care, în ciuda susţinerii boierilor Iordache Ruset sau Lupu Bogdan, cumnatul său, îl părăseşte după doar o singură lună. În această extrem de scurtă domnie, se remarcă, după Ioan Neculce, ca fiind “nerăbdător, mânios şi scandalagiu la beţie“. Reîntors la Istanbul, Cantemir începe să-şi dezvolte latura artistică, vădind o serioasă înclinaţie către obiceiurile şi cultura otomană şi purtând barbă, işlic şi caftan, vestimentaţie la care va renunţa de abia în 1720.

Sprijinit de Mehmed-Paşa şi având susţinerea financiară a boierilor moldoveni, Dimitrie este desemnat în 1695 domn al Moldovei. Dar intenţiile sale, care după mamă, se înrudea cu Duca Vodă, domn al Munteniei între anii 1674-1678, vizau scaunul Ţării Româneşti, motiv pentru care cedează tronul fratelui său Antioh, el rămânând reprezentant al acestuia la Poartă.

În 1699 se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino. Evenimentul s-a răsfrânt puternic asupra relaţiilor politice dintre Ţara Românească şi Moldova, căci Dimitrie Cantemir îşi declară pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine, intrând astfel în conflict cu Constantin Brâncoveanu. Brâncoveanu însă îşi intensifică intrigile la Constantinopol şi reuşeşte pentru un timp scurt să obţină întemniţarea lui Cantemir. Deoarece Antioh, supărat din cauza unor neînţelegeri asupra unor proprietăţi lăsate de tatăl lor, refuză să-şi răscumpere fratele, Dimitrie îşi recapătă libertatea cu ajutorul ambasadorului Franţei la Istanbul.

Ulterior, Constantin Brâncoveanu face un compromis şi plăteşte câte zece pungi de aur pe an recompensă pentru moşiile confiscate în Ţara Românească ce-i reveneau Casandrei, drept zestre de la tatăl ei Şerban Cantacuzino, cu condiţia ca Dimitrie să renunţe definitiv la tronul muntean.

De teama unui conflict cu Rusia, care îl învinsese pe regele suedez Carol XII, susţinut de turci, în bătălia de la Poltava, Poarta caută să instaleze în Moldova un domn în care să aibă toată încrederea. La recomandarea lui Mehmed Paşa, ajuns mare vizir şi a hanulului tătarilor, Devlet Ghirai, încântat de descendenţa tătărească a familiei Cantemireştilor invocată de Dimitrie, la 14 noiembrie 1710, în cadrul unui Divan special convocat, turcii îl aduc în scaunul domnesc de la Iaşi pe tânărul Cantemir.

Numai că imediat ce ajunge pe tronul Moldovei, Cantemir ia legătura cu ţarul Petru al Rusiei şi, prin trimişii săi, încheie la Lutk, în Rusia, pe 2-13 aprilie 1711, un tratat secret cu acesta prin care Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei iar scaunul domnesc va fi rezervat pe vecie dinastiei Cantemireştilor.

Temându-se de opoziţie, Cantemir se adresează printr-o proclamaţie, mitropolitului, boierilor de curte şi celor din provincie, oştenilor, căpitanilor şi întregului popor, prin care motivează această trecere de partea ruşilor prin dărâmarea de către turci a cetăţilor din Moldova în perioada lui Alexandru Lăpuşneanu, pierderea Tighinei, Cetăţii Albe, Ismailului, dar si prin abuzurile de tot felul la care a fost supus pe timpul şederii la Constantinopol.

În baza tratatului, Dimitrie Cantemir se obliga să ridice sub arme 10 000 de oameni şi să pregătească alimente şi furaje pentru armata rusă. În luna mai a anului 1711, 30.000 de ruşi, în frunte cu feldmareşalul Boris Şeremetiev, trec Nistrul pe la Soroca. Cantemir face eforturi disperate să adune armata promisă, prin ameninţări precum că cei care nu se vor angaja în armată vor fi judecaţi, iar boierilor li se vor confisca moşiile, dar nu reuşeşte să adune mai mult de 7 000 de ţărani şi slugi evadate de pe proprietăţile boiereşti. Prima întâlnire dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I, care a avut loc la 24 iunie 1711 la Iaşi, în timpul căreia primul sărută umil mâna împăratului rus, se va încheia cu vizitarea bisericii ortodoxe Trei Ierarhi şi a mănăstirii Golia.

În ciuda trecerii trupelor muntene conduse de prinţul Toma Cantacuzino, nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino şi deci rudă cu Dimitrie Cantemir, în tabăra antiotomană, armata ruso-moldovenească, sabotată şi de marele vornic, Costache Lupu, însărcinat cu aprovizionarea, este învinsă pe 9 iulie 1711, la Stănilesti de cei aproape 120 000 de turci. Urmaşul lui „Sabie sângeroasă”, căutat cu insistenţă de turcii care-l considerau principalul vinovat, scapă cu viaţă doar ascunzându-se vitejeşte într-o caleaşcă a împărătesei Ecaterina.

Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Moldova, pe care, în urma trădării lui Dimitrie Cantemir, turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de apropiaţi, fostul domnitor părăseşte ţara luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus Moldova unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar 73 din cele 93 de sate sunt arse în totalitate. Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari ş.a., în număr de circa o mie (dintre cei plecaţi iniţial), au rămas pentru totdeauna în Rusia unde au întemeiat în gubernia Orlov o mică aşezare, Dmitrievka, actualmente oraşul Dmitrovsk.

Comportamentul lui Cantemir a avut repercusiuni şi asupra fratelui său Antioh, retras la Istanbul, care a fost întemniţat în închisoarea Şapte Turnuri în anul 1711 şi decapitat în 1726 ca urmare a suspiciunilor de a fi corespondat cu ruşii.

Marele cărturar...

În ciuda aurei care s-a creat în jurul său, reuşitele artistice ale efemerului domnitor sunt la fel de mărunte ca şi cele politice. La curtea otomană, Cantemir s-a făcut remarcat mai mult prin talentul său de interpret la tambur şi compozitor de curte. Activitatea sa s-a materializat în 450 de piese instrumentale, în principal de divertisment, şi trei arii dintre care cele mai cunoscute rămân „Aria de Cantemir” şi „Aria Dervişilor”.

În 1710 cand Ahmed III l-a numit domn al Moldovei, Cantemir i-a dedicat un Makam Neva- melodie elogioasă- care i-a mers direct la inimă sultanului şi în schimbul căreia a primit numeroase daruri. Stilul laudativ al domnului moldav s-a manifestat la fel de puternic şi în 1714, când a scris un Panegiric dedicat ţarului Petru I al Rusiei, rostit în greceşte de fiul său Şerban la serbarea de Paşti, în faţa unui public cunoscător de la curtea împărătească.

În 1714, la insistenţele savantului german, baronul Heinrich Huyssen, aflat în slujba lui Petru I, Dimitrie Cantemir este ales primul membru din Rusia al Academiei din Berlin, la 14 iulie. Solicitarea Academiei către acesta, o lucrare de geografie care să ofere cărturarilor timpului informaţii precise şi clare privind adevărata situaţie a celor două provincii, Moldova şi Valahia, şi graniţele ce le despart una de alta, precum şi de ţările înconjurătoare, se finalizează doi ani mai târziu cu o carte care demonstrează, conform istoricului P. P. Panaitescu, că D. Cantemir habar n-avea despre organizarea și obiceiurile din cele două regiuni şi afirmaţiile acestuia despre acele vremuri erau în general aproape toate eronate.

„Descrierea Moldovei” a fost copiată cu tot cu greşeli după hărţile lui Sanson d’Abeville (Paris, 1665) şi Johan Batista Homan, iar adăugirile erau preluate dintr-o cronologie a lui Miron Costin, scrisă în limba polonă şi semnată de mai mulţi boieri moldoveni, în frunte cu mitropolitul Dosoftei, în 1681. Obiceiurile si tradiţiile moldovenilor s-au dovedit a fi de fapt evenimentele la care Cantemir, în scurta sa perioada cât a stat în ţară, a fost martor. În capitolul „Despre înmormântarea domnilor”, Dimitrie Cantemir a descris înhumarea propriului său tată iar în „Despre ceremoniile de logodnă şi de nuntă ale moldovenilor” se întrezăresc ecourile logodnei şi căsătoriei sale cu fiica lui Şerban Cantacuzino.

Celălalte opere ale sale sunt la fel de controversate, în “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”, de exemplu, scrisă in 1698, fiind copiate aproape cuvânt cu cuvânt pasaje întregi din studiul “Stimuli virtutum ac fraena peccatorum” a teologului Andrea Wissowatius, tipărit în 1682 la Amsterdam, si din “Strategematibus Satanae” (1610) a gânditorului reformat, Giacomo Aconcio.

La fel o altă lucrare a sa “Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” (Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte), redactată în limba latină, este o simplă compilaţie după unele texte din opera filozofului Jan Batista van Helmont (1577-1644), publicată în 1648 de fiul său, Franciscus Mercurius van Helmont sub titlul “Ortus medicinae, vel opera et opuscula omnia”. Singura operă luată în seamă de academia berlineză a fost „Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (Creşterea şi descreşterea Curţii otomane)”, dar şi aceasta s-a dovedit a fi un rezumat cu grave greşeli de cronologie a cărţii “Istoria Musulmană” scrisa de cărturarul Johann Leunclavius în 1591, la care au fost adăugate capitole din “Sinopsis Historiarum”, o lucrare monumentală dedicată în 1690 de istoricul Saadi Effendi din Larissa, sultanului Mustafa.

O astfel de activitate literară se pare că nu a fost pe placul conducerii Academiei germane, care la scurt timp a întrerupt corespondenţa cu Cantemir, “uitând” să-i mai confere diploma de membru titular, după cum semnalează istoricul Sever Zotta în anul 1931.

Pe data de 21 august 1723, Cantemir, bolnav de diabet din cauza efortului de a copia atâtea cărţi, decedează la vârsta de numai 50 de ani.





vineri, 16 august 2013

Cum s-a transformat banditul Radu Anghel în “Radu mamii”…





Printre personajele mitice din folclorul românesc, o apariţie pitorească o face haiducul Radu Anghel, căruia i-a fost dedicată o binecunoscută baladă populară. Doar că felul în care acesta este descris în versurile melodiei n-are nici o corespondenţă în faptele nemilosului haiduc.

Radu Anghel s-a născut în anul 1827 în satul Greci-Boteşti, judeţul Dâmboviţa. Tatăl său, Gheorghe Anghel, un pandur al lui Tudor Vladimirescu, era cunoscut mai mult ca hoţ, decât ca luptător. După înăbuşirea Revoluţiei de la 1821, acesta s-a ascuns la mănăstirea Răncaciov din Fureşti, de unde, alungat de stareţul mănăstirii tocmai din cauza viciului său. a ajuns în satul Greci. Aici s-a căsătorit cu Despa, cu care a avut o fată şi un băiat, nimeni altul decât personajul de legendă de mai târziu, Radu.

În 1850, Radu este prins hoinărind prin Bucuresti şi ajunge în puşcăria din Dealu Spirii. Aici face cunoştinţă cu o serie de tâlhari, printre care şi Soare Vlad, care-l îndeamnă să se răzbune pe cei care l-au băgat în închisoare şi pe cei bogaţi. Acest individ a fost cel care l-a influenţat în a săvârşi crimele şi furturile de mai târziu.

Eliberat din închisoare în 1853, devine adjunctul lui Soare, alături de care participă la jefuirea unui bogătaş din satul Trestieni, pe nume Iordache. Indignat că Soare îşi însuşeste cea mai mare parte din furturi, Radu părăseşte banda şi se angajează slugă la un cioban bogat, un anume Sandu, din satul Prundu-Ostrov, unde învaţă să scrie şi să citească, devenind omul de încredere al acestuia. Din cauza atacurilor turceşti, Sandu se hotărăşte să vândă animalele şi să se retragă la fiul său, care locuia în satul Călugăreni-Ilfov. Sandu, însoţit de Radu, pleacă spre sat călătorind cu o barcă pe Dunăre. Radu, tentat de suma mare de bani pe care ciobanul o avea asupra lui, îl omoară, îi ia banii şi se retrage în satul natal unde îşi deschide o cârciumă. Aici se face repede remarcat mai ales datorită ţiganilor lăutari care primesc bani grei de la el să-i facă o poveste bună de cântat. În anul 1855, când se întorcea de la târgul care se ţinea în comuna Pietroşiţa-Dâmboviţa, de unde cumpărase o bute pentru ţuică, Radu Anghel o întâlneşte pe Tudoriţa, în vârstă de 14 ani, pe care o transformă, împotriva voinţei ei, în amanta sa.

Vizitat de Soare, i se propune să ia conducerea bandei şi să-i atace pe arendaşul moşiei Mătăsaru, Ştefan Popescu (Gât Strâmb), pe popa Gheorghe din satul Cândeşti, pe arendaşul moşiei Glodeni, Mihalache Grăureanu dar şi pe judecătorul Mihăilă Furduiescu, cel care-l condamnase pe Soare. Fără să stea pe gânduri, Radu acceptă propunerea şi devine şeful unui grup format din puscăriaşi eliberaţi de curând, avându-l ca locţiitor pe Soare, caracterizat ca fiind un om extrem de crud și nemilos. Împreună, încep să atace, să fure şi să omoare, înspăimântând această parte de ţară. Aria de acţiune erau localităţile din judeţele Argeş, Dâmboviţa, Muscel, Prahova şi Ilfov.

Atacurile în cele mai multe cazuri erau conduse de Soare, care se dădea drept Radu. Percheziţiile care se fac la locuinţa lui Radu nu scot nimic compromiţător, mai mult, descrierile făcute de pagubaşi ale şefului bandei nu corespundeau cu realitatea. Soare era voinic, gras, îmbrăcat nemţeste, pe când Radu era slab, cu mustaţă, îmbrăcat cu haine ţărăneşti.


În luna martie 1858, este atacat conacul arendaşului Ştefan Popescu. Acesta, ajutat de săteni, îi prinde pe Radu, Soare şi un alt hoţ, Bucur. Închis, Radu mărturiseşte procurorului tribunalului din Câmpulung Muscel că el este cârciumarul şi căpitanul bandei, declarându-i: “Ce vrei să ştii de la mine? Că am furat? Că am spart case şi lăzi? Că am schingiuit şi omorât? Iacă, ţi-le, mărturisesc….că eu sunt cârciumarul din Boteşti? Iacă, şi asta ţi-o mărturisesc….Ai aflat ce ţi-ai dorit? Acum dă-mi voie să-ţi spun şi aceea ce nu ştiai sau nu doreai, adică pricina pentru care m-am făcut hoţ…Împreună cu laptele mamei, am supt şi laptele spre fapte rele: pilda cea rea  m-a aruncat în braţele ticăloșiei. Dumnezeu poate ar fi sădit în mine iubirea de bine şi dorinţa de nume, doar că legile voastre m-au aruncat fără voie în puşcărie, m-au vărsat în fragezimea vârstei într-o lume de tâlhari şi m-au făcut să învăt cum să mă fac hoţ şi omorâtor”.

Procesul se judecă la Câmpulung dar Radu şi Soare reuşesc să evadeze.

Din acel moment, a devenit un tâlhar mai violent, care nu se sfiia de la tot felul de fărădelegi pentru a-şi atinge scopul şi care tortura şi ucidea fără milă. Împovărat de păcate, se spovedeşte la un preot, Marin, dar imediat după spovedanie, realizând ca preotul îl poate denunţa, îl ucide şi pe acesta.

În Dâmboviţa a operat o perioadă şi în zona Bărbuleţu (Cetatea), unde sătenii îl protejau şi-i furnizau informaţii despre demersurile poterei. Casa şi locul unde-și ascundea prada era o grotă pe un deal calcaros de pe raza acestei comune, grotă ce astăzi îi poartă numele.


În 1861, Radu însoţit de trei tovarăşi, ajunge la tarlaua Hârleştilor, ce-i aparţinea ciobanului Marin Parnia, din satul Cândesti-Vale, care-i ospătează şi le pune la dispoziţie tot ce au cerut. Parnia pleacă de la stână pretextând o întâlnire de afaceri şi merge să anunţe autorităţile. Radu, simţind că ceva nu e în regulă, părăseşte stâna.

Abia în anul 1866 dorobanţii din patru judeţe (Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Muscel), sub comanda căpitanului Negoiescu, descoperă locul unde se găseau Radu şi Soare, îi înconjoară şi-l împuscă mortal pe Dealul Carstienilor, de lângă Râncaciov – Argeş, pe Radu, dând naştere unei legende.





marți, 6 august 2013

Istoria neminţită a Transilvaniei (II)






În 1235, de teama creşterii puterii lui Ioan Asan II al Bulgariei, care s-a aliat cu Ioan Dukas Valatses, împăratul Niceei şi s-a rupt de Roma în 1232, prinţul Bela, devenit regele Bela IV al Ungariei, înfiinţează Banatul de Severin, ca zonă tampon, prin care vlahii găsesc o nouă modalitate de a pătrunde uşor în Transilvania.

În 1239, o uriaşă armată mongolă condusă de Batu Han îi învinge pe cumanii regelui Kutun. Mongolii cuceresc Muntenia şi sudul Transilvaniei iar vlahii devin vasalii acestor cuceritori, pe care îi călăuzesc către Transilvania, unde, în bătălia de la Muhi, zdrobesc armatele maghiare. După ce mongolii se retrag în 1242, vlahii , deveniţi majoritari în urma pieririi multor cumani în lupte, încep să coboare din munţi şi să înfiinţeze aşezări stabile. Aceştia de obicei se aşezau la marginea localităţilor, creând o localitate geamănă care păstra numele original maghiar, la care se aplica o terminaţie vlahă.

Regele Bela IV, revenit în ţară după înfrângerea de la Muhi, încearcă repopularea unei ţări devastate de mongoli şi acceptă crearea unui voivodat semi-independent vlah, ca parte a Banatului de Severin. Permisiunea regală este urmată de o alta în 23 iunie 1250, prin care regele doreşte să atragă diferite minorităţi printre care şi vlahi, să se stabilească în zonele depopulate. Vlahii primesc chiar şi privilegii din partea maghiarilor , cum ar fi eliminarea plăţii taxelor sau posibilitatea de a se aşeza pe domeniile episcopale şi ale statului. Mulţi vlahi s-au stabilit întâi în ducatul Bosniei, ce aparţinea de Ungaria din 1210, sau în partea de nord a Bulgariei, care deasemenea era un stat vasal Ungariei din 1255, după care s-au mutat în comitatele de sud din Transilvania.

La sfârşitul secolului XIII, erau cunoscute numai 9 aşezări valahe pe teritoriul regatului maghiar. La jumătatea sec. XIV, existau 24 de sate, din cele 736 documentate. În 1404, numărul aşezărilor vlahe a crescut la 95. Prezenţa lor este menţionată în special în zonele de graniţă, în văile ascunse ale pârâurilor şi pe păşunile de pe pantele munţilor. Conform listelor papale de colectare a zeciuelii din 1332 si 1337, in episcopia Transilvania, existau 310 000 de unguri si secui, 21000 de saxoni si doar 18 000 de vlahi.

La începutul sec. XIV, regele Carol Robert de Anjou introduce limba latina în cancelarii, şcoli şi biserici. Deşi de origine latină, vlahii au perceput acest gest ca un atac la cultura şi la religia lor greco-slavonă, izolându-se în munţi pentru a nu participa la viaţa socială.

În 1324, cumanul Basarab, devenit conducător al Munteniei, atacă surprinzător Banatul de Severin, locuit majoritar de unguri, şi îl anexează regatului său. Regele maghiar cade în cursa întinsă de cuman şi, învins la Posada, recunoaşte independenţa tânărului stat. În aceeaşi perioadă în Moldova apărea un alt principat, sub suzeranitate maghiară, înfiinţat de Bogdan, voievod de Maramureş. Conform cronicii ruseşti a lui Nestor, regele maghiar Ladislau Cumanul, ameninţat de o altă invazie mongolă, a cerut ajutor Romei şi Constantinopolului în 1284-1285. Ca răspuns la solicitarea sa, o armată formată în principal din mercenari vlahi din regiunea Ibar (în prezent, în Serbia) a fost trimisă de bizantini. Aceşti vlahi au luptat alături de unguri împotriva mongolilor pe care i-au învins pe valea râului Tisa, primind drept răsplată de la regele maghiar proprietăţi în Maramureş, unde au şi rămas definitiv. Într-un document din 1335, Bogdan, fiul lui Mikola, era menţionat ca grănicer în Maramureş, de unde a migrat în Moldova, în 1348.


În timpul domniei lui Ludovic cel Mare (1342-1382), în Balcani apar turcii otomani. Amenintaţi cu luarea în sclavie, vlahii primesc acordul regelui maghiar de a se stabili nu numai pe proprietăţi regale sau episcopale, acesta decretând ca proprietarii de pământuri şi orăşenii să permită vlahilor să se aşeze oriunde doresc. În iulie 1366, parlamentul maghiar se intrunea la Turda pentru a dezbate plângerile locuitorilor împotriva comportamentului noilor sosiţi.

Ştefan Bathory, voevod al Transilvaniei ( 1571-1581), devenit mai târziu rege al Poloniei, a adus un mare număr de vlahi din teritoriile ocupate de turci, pe care i-a aşezat în Transilvania. Este perioada în care apar şi primele aşezari permanente iar numărul localităţilor locuite de vlahi ajunge la 389, cele mai multe fiind în comitatul de Hunedoara. În zonele locuite de saşi şi secui însă nu exista nici o localitate vlahă.

Limba literară a vlahilor a apărut tot acum, când saşii din Transilvania au introdus reforma în rândurile acestora. Prima carte tipărită în latină a fost traducerea Psalmilor din maghiară, în 1570, editată de Tipografia Regală. Aceeaşi tipografie a editat şi Catehismul Calvinist în limba vlahă, tradusă tot din maghiară.

În 1601 austriecii l-au numit guvernator al Transilvaniei pe generalul Gheorghe Basta, care a condus ţara fără milă. El a perceput taxe împovărătoare şi în loc să-şi plătească mercenarii, îi instiga să jefuiască populaţia. În 1603, întreaga populaţie din regiunea Caransebeş a fost exterminată. Domnitorul muntean Radu Şerban a primit permisiunea de a se aşeza cu familia şi curtea sa în zona depopulată. În 1664 are loc o altă migraţie masivă a vlahilor în teritoriile ocupate de saşi şi în zona Mureşului.

În 1657, a izbucnit războiul între Suedia şi regatul polon. Fiecare parte i-a cerut lui Gyorgy Rakoczi, voievodul Transilvaniei, să-i fie aliat. Acesta a ales să-l sprijine pe regele suedez, în timp ce împăratul habsburg, Leopold I, i-a susţinut pe polonezi. Rakoczi a mers să-i ajute pe suedezi cu o mare armată formată din secui, dar copleşit de numărul mare de inamici, s-a retras. Pe drumul de întoarcere soldatii săi au fost înconjuraţi de tătari şi majoritatea secuilor au fost ucişi . În acest fel Transilvania, rămasă fără armată, a fost mulţi ani devastată de atacurile turcilor, pe de-o parte şi a tătarilor, pe cealaltă parte. În 1661, turcii devastaseră aproape întreaga Transilvanie. Toate oraşele din şapte comitate au fost arse în întregime şi 100 000 de secui au fost luaşi în sclavie la Constantinopol. Un al doilea val de păstori vlahi au coborât din munţi şi au ocupat aceste teritorii, numărul lor a crescut de la 200 000 în anul 1700 la 425 000, 30 de ani mai târziu. În partea de sud a comitatului Bihar, din cele 40 de localităţi vechi ale maghiarilor, 33 au devenit complet vlahe, patru localităţi au dispărut complet şi numai trei au rămas locuite de unguri.

Un rol important în acest fenomen l-au avut habsburgii. Scopul acestora era de a slăbi influenta noilor religii protestante la care aderaseră ungurii din Transilvania prin schimbarea compoziţiei sociale a regiunii. De două ori pe an, criminalii şi cei suferind de sifilis şi alte boli venerice erau aduşi cu vaporul pe Dunăre din Germania şi Austria.

În 1784, fiul Mariei Teresa, împăratul Joseph II, a devenit rege al Ungariei, dar a refuzat să jure că va respecta constituţia ungara, ordonând un recensământ . Preoţii ortodocşi au explicat populaţiei vlahe că acest recensământ i-ar elibera de statutul de iobagi, permiţându-le să devină soldaţi sau oameni liberi fără acceptul nobilimii maghiare. În acest timp, Horia devine conducătorul militar al vlahilor. El a arătat acestora un document prin care pretindea că are binecuvantare de la Joseph II, scrisă cu litere de aur. Spunea că împăratul dorea uciderea tuturor ungurilor din Transilvania şi l-a autorizat pe el să conducă această acţiune. Aşa că vlahii i s-a alăturat, incendiind toate aşezările maghiare din comitatele Zarand, Hunedoara, Turda, Cluj, Alba şi Sibiu şi masacrând aproape toată populatie. Ca rezultat al acestei răscoale 62 de localităţi maghiare, 132 de case de nobili şi peste 4000 de maghiari au dispărut, în timp ce Horia a devenit erou naţional al românilor.

Începând cu 1791, vlahii au pledat pentru o nouă teorie, aceea că ei sunt de fapt străvechea populaţie a Transilvaniei , fiind descendenţi din coloniştii romani ai lui Traian. Conform teoriei, valahii ar fi avut o înţelegere cu conducătorul maghiar Tuhutum încă din 896. Bazându-se pe această teorie, vlahii au trimis o petiţie regelui austriac Leopold II, prin care cereau recunoşterea poporului român alături de cel maghiar, secui şi saş, ca al patrulea element etnic , cu drepturi egale. Împăratul nu a dat curs solicitării dar o parte a nobilimii maghiare a sprijinit iniţiativa, ca una culturală, astfel încât Pesta a devenit centrul naţionalismului vlah. Prima şcoală vlahă s-a înfiinţat la Blaj, pe un teren ce a aparţinut voievodului transilvănean Mihaly Apafi. În scurt timp, 300 de şcoli vlahe au luat naştere în Transilvania, şi pe timpul domniei lui Leopold II, numărul acestora a ajuns la 500, în ciuda opoziţiei acestuia. În 1831, prima facultate de filozofie s-a înfiinţat la Blaj, urmată apoi de una de teologie.

În demersul lor, vlahii au primit un puternic sprijin politic şi religios din partea Rusiei. Ruşii au fost primii care au răspândit ideea unei Valahii mari. În 1770, habsburgii au organizat o asociaţie, “Fraţi de cruce”, care avea ca scop să-i ajute pe vlahi să-şi dezvolte sentimentele naţionale. Paradoxal , acest gest a dus printre unguri şi secui la reînvierea naţionalismului maghiar. În 1848, revoluţia maghiară este înăbuşită de către forţele armate combinate ale Rusiei şi Austriei.


Evenimentele ulterioare se cunosc. Ungurii din Moldova şi Valahia se aflau de acum pe teritorii româneşti. Multe din şcolile maghiare au fost închise deoarece românii nu permiteau să vină profesori sau preoţi din Ungaria. Când ungurii au cerut ajutorul Vaticanului, acesta a trimis preoţi italieni care vorbeau doar latina, făcând ca şi limba maghiară să dispară în scurt timp.