luni, 22 iulie 2013

Alexandru Ioan Cuza, de la micul cartofor la marele corupt
image
Alexandru Ioan Cuza s-a născut în 1820, dintr- o familie boierească fanariotă aşezată în Moldova la mijlocul secolului XVII, tatăl său fiind ispravnic. Cuza studiază după moda vremii într-un pension din Iaşi şi îşi termină studiile liceale cu bacalaureat la Sorbona. Renunţă iniţial la cursurile Facultăţii de Medicină, urmându-le ulterior pe cele juridice, nefinalizate însă. Se întoarce în Moldova fără titlu academic. În 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, o femeie urâtă, fiica postelnicului Iordache Rosetti şi nepoata domnitorului în funcţie Mihail Sturdza. Căsătoria este un eşec încă de la început dar prin Elena Rosetti reuşeşte să intre în marea lume nobiliară moldovenească.
Cu toate relaţii importante, lipsa studiilor nu îi oferă lui Alexandru Ioan Cuza posibilitatea unei cariere aşa încât  primeşte doar o slujbă la judecătoria ţinutului Covurlui. Dar în timp ce soţia rămâne la moşie, acesta îşi ocupa cea mai mare parte a timpului în capitala Moldovei, Iaşi.
Aici îşi petrecea viaţa constant în casele boiereşti unde se discuta deschis despre revoluţie, fiind vechi prieten cu Alecsandri şi Kogălniceanu. În seara zilei de 27 martie 1848, la Hotelul Petersburg, are loc adunarea în care se citeşte petiţia de 35 de puncte adresată prinţului Sturdza, petiţie redactată de Vasile Alecsandri. Mihail Sturdza hotărăşte arestarea tuturor tinerilor din Iaşi, atât celor care au fost la Hotel Petersburg, cât şi a celorlalţi revoluţionari de salon. Acţiunea îl găseşte pe Alexandru Ioan Cuza în casa bunului său prieten Alexandru Mavrocordat la o mică partidă de cărţi. Arestat, este trimis sub escortă la Galaţi pentru a fi transferat la închisoarea de la Măcin, în Dobrogea.
Scăparea vine de la soţia sa, Elena Cuza, ajutată de sora ei Maria Rosetti. Cu ajutorul unei mari sume de bani, prin mijlocirea consulului britanic Cuningham, cumpără întreg echipajul vaporului ce îi transfera peste Dunăre, reuşind astfel să ajungă la Brăila, de unde trece în Transilvania. Se întoarce în ţară un an mai târziu în suita noului domn Grigore Alexandru Ghica.
Prietenia cu acesta, datorat în special exilului făcut împreună, îi asigură accederea în primele funcţii: director al Ministerului de Interne, ulterior pârcălab de Galaţi. Deţine funcţia de pârcălab începând cu 1854 şi până în 1859, indiferent de alte funcţii deţinute în paralel.
Fin cunoscător al saloanelor boiereşti, are numeroase relaţii amoroase în special cu soţiile unor importanţi oameni ai vremii. Una singură îi oferă notorietate: relaţia cu soţia caimacamului Nicolae Vogoride.
În scurt timp,  Alexandru Ioan Cuza este primit în armata moldovenească cu gradul de sublocotenent, fără a avea studii, apoi înaintat din grad în grad până la maior şi numit locţiitor al caimacamului. Tânărul Cuza ajunge peste noapte al doilea om ca importanţă în Moldova.
Însă funcţia pe care o deţine este extrem de importantă şi presupune, în principal, sprijinirea lui Vogoride în falsificarea alegerilor. Pus în situaţia de a alege între cele două tabere, influenţat şi de Alecsandri şi Kogălniceanu, din poziţia de preşedinte al Comitetului Electoral înlătură orice posibilitate de falsificare după care îşi dă  demisia.
Acest gest este recompensat prin intrarea în Divanul Ad-hoc, cât şi în Adunarea Electivă.
În plenul Adunării Elective se distinge prin inexistenţă. Deşi este evident că face parte din rândurile partidei naţionale, voturile sale sunt ambigue. Desele schimbări de opinie creează imaginea atât unei persoane care nu are păreri formate referitoare la chestiunea ţărănească, dar în principal imaginea unei persoane uşor de influenţat.
În data de 28 octombrie 1858, cu puţin timp înainte de alegeri, căimăcămia îl avansează în gradul de colonel şi îl numeşte adjunctul Ministrului de Război – locotenent de hatman- cu atribuţii de ministru.
In seara zilei de 3 ianuarie 1859, 31 de reprezentanţi ai partidei naţionale, la care se alătură Alexandru Mavrocordat şi Mihail Kogălniceanu, sprijinit puternic de Vasile Alecsandri, îl aleg pe colonelul Alexandru Ioan Cuza candidat. În ziua de 5 ianuarie 1859 este ales domn al Moldovei, iar în 24 ianuarie 1859 domn al Valahiei.
 Încă de la începutul domniei sale, Cuza a fost deplin conştient că mandatul care i s-a oferit se va desfăşura sub semnul provizoratului. Niciuna din grupările politice existente în epoca respectivă nu credea în viabilitatea acestei domnii şi mai aproape toţi considerau ca absolut normală retragerea sau înlăturarea lui Cuza din momentul în care acesta ar fi reuşit să ajungă la pregătirea condiţiilor necesare pentru trecerea conducerii statului în mâinile unei alte persoane, care ar fi provenit din marile familii domnitoare ale Europei.
Perioada domniei sale a fost una complicată, departe de imaginea care reiese din legendele contemporane:
-în februarie 1859, cu două zile înainte de sosirea în capitală, este deconspirat un complot ce urmărea asasinarea sa prin folosirea unei maşini infernale;
-mai – iunie 1859, au loc revoltele grănicerilor din Vădeni, Focşani, Turnu Măgurele, Calafat;
-septembrie 1860 – tentativă de asasinat la Constantinopol, dejucată de poliţia turcă;
-noiembrie 1860 – revolte la Craiova şi Piteşti;
-22 ianuarie 1862 – răscoala ţăranilor conduşi de Mircea Mălăieru, inspirată de Partida Liberală şi care a necesitat intervenţia armatei;
-martie 1862 – proteste de stradă la Iaşi, împotriva mutării administraţiei la Bucureşti, fiind arse portretele lui Kogălniceanu şi Anastasie Panu;
-8 iunie 1862 – asasinarea celui dintâi prim-ministru al României, Barbu Catargiu;
-noiembrie – decembrie 1862 – conflict diplomatic cu Austria, Anglia şi Turcia, pentru transportul prin România, a armelor către Serbia;
-iulie 1863 – ciocnire între trupe ale armatei române şi rebeli polonezi la Costangalia, soldată cu morţi şi răniţi de ambele părţi;
-11 decembrie 1863 – secularizarea averilor mănăstireşti închinate; complot al preoţilor greci pentru eliminarea lui Cuza;
-2 mai 1864 – lovitura de stat şi instaurarea unui regim autoritar;
-9 mai 1864 – complotul Şuţu – Lamberti, pentru răsturnarea lui Cuza şi anularea unirii;
-3 august 1865 – revolta din Bucureşti, pe fondul unei hotărâri a primăriei Bucureştiului de a impune precupeţilor să-şi desfacă mărfurile numai în barăcile construite de către aceasta şi la preţuri insuportabile.
În ultimii săi ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza se afla sub influenţa totală a camarilei sale, denumită plastic de Dimitrie Bolintineanu “ camarila de femei”, datorită rolului femeilor din spatele celor care o compuneau. Ieşiţi de sub control, membrii camarilei operau cu principalul instrument al oricărui grup de favoriţi: corupţia. În zilele de 3, 4, 8 şi 10 ianuarie 1866, deputatul Constantin Boerescu a avut patru intervenţii cutremurătoare prin care a făcut un adevărat rechizitoriu politic al regimului cezarist instituit de Cuza. Printre numeroasele acte de corupţie, bine documentate şi argumentate, amintim:

 -Cazul Băncii Romaniei. La data de 19 octombrie 1865, domnitorul A.I.Cuza a semnat actul de concesiune, valabil până in 1903, prin care bancheri englezi şi francezi au înfiinţat Banca României, ca bancă de scont şi emisiune, constituită prin transformarea filialei din Bucureşti a Băncii Imperiale Otomane. Această instituţie avea în componenţa sa, ca principali acţionari, pe E.Grenfell, asociat al faimosului bancher londonez Morgan, şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul al nu mai puţin celebrului cartel bancar francez Societe Generale.

 -Cazul Codului Civil. Noul Cod civil trebuia să intre în vigoare la 1 iulie 1865. Pe 2 iulie a aceluiaşi an, adică a doua zi, Cuza amână abuziv intrarea sa în vigoare, prin decret. Sub acoperirea acestei amânări, mai mulţi cetăţeni străini, mare parte evrei, dobândesc proprietăţi în România, contra unor sume de bani vărsate camarilei.

 -Cazul “Monitorului Oficial”.Publicaţia oficială a statului era subiect de monopol. Totuşi “ Monitorul Oficial” este concesionat unui cetăţean străin pe 5 ani, apoi pe încă 10 şi încă pe 5, fără nici o explicaţie. În mod surprinzător, prin contract se prevedea că deţinătorul drepturilor de publicare avea obligaţia să tipărească doar 1000 de exemplare, tot ceea ce depăşea aceasta suma urmând a fi cumpărat de stat cu 4 galbeni exemplarul. O creştere a tirajului la 10000 de exemplare, cum s-a şi întâmplat imediat, supunea statul la cheltuieli enorme.

 -Cazul fabricilor de armament. Guvernul a acordat unui particular francez, Alexis Godillot, dreptul de a construi 5 uzine de armament, obligând armata să cumpere de la acesta.Contractul s-a semnat fără licitaţie, fiind eliminaţi fabricanţii romani.Partea de furnituri, de exemplu îmbrăcăminte, avea tradiţie în ţară, unde fabricile de postav, cele mai multe aparţinând lui Mihail Kogălniceanu, prosperau prin comenzi mari ale statului.Armamentul importat s-a dovedit inutilizabil, România fiind nevoită să cumpere arme din Statele Unite, Prusia şi Rusia pentru războiul de independenţă.

 -Cazul imprumutului pentru municipalitate.Este acordat prin decret şi fără votul parlamentului un împrumut de 35 de milioane municipalităţii Capitalei. Din aceşti bani, 16 milioane au fost acordate aceluiaşi domn Godillot pentru a construi în Bucureşti pieţe acoperite cu cristal. Au fost amânate pentru realizarea acestor pieţe, proiectele de construire a pavajului, de introducere a iluminatului public şi de instalare a canalizării.

 -Cazul monopolului fabricării măsurilor şi greutăţilor. Pe scurt, monopolul fabricării instrumentelor de măsurat este pus la dispoziţia cetăţenilor străini, Lemaitre şi Bergman, care devin autoritate a monopolului, deoarece acesta este întărit şi de interdicţia de fabricaţie pentru oricine altcineva. Acest fapt incredibil s-a petrecut fără publicitate şi licitaţie, statul român angajându-se chiar sa-i despăgubească pe cei doi în caz că nu-şi vindeau producţia.

 -Cazul amenajării albiei Dâmboviţei. Lucrarea este dată tot fără publicitate şi licitaţie, printr-un decret. Amenajarea este pornită în ciuda prevederilor Legii lucrărilor publice din 17 martie 1865, ulterior modificată şi într-un sfârşit abandonată, fără nici o repercusiune.

 -Cazul şoselei Râmnic-Focşani. Construirea şoselei este câstigată prin licitaţie de un constructor român la un preţ cu 12% mai mic decât devizul. Guvernul anulează însă rezultatul licitaţiei şi acordă contractul firmei Solomon Moise la un preţ cu 15% mai mare decât devizul. Pentru construirea şoselei spre Piteşti se concesionează aprovizionarea cu pietriş firmei Solomon Gold, de data asta, cu 400 de lei stânjenul cubic, în loc de 160, cu toate că pietrişul se putea obţine şi gratis, subsolul fiind proprietatea statului.

 - Cazul şoselei Buzău-Râmnic. Pentru construirea şoselei, din bugetul statului pe anul 1865 se acordase un credit de 232 911 lei. Prin decret ilegal se acordă o suplimentare de credit în valoare de 338 988 lei, ceea ce a făcut ca suplimentarea să fie mai mare decât creditul.

 -Cazul grădinii Cişmigiu. Această faimoasă grădină a Bucureştiului a avut in sec. XIX o întindere mult mai mare, cuprinzând un lac extins. Printr-un decret urgent, precursor a ordonanţelor de urgenţă de azi, guvernul a acordat 80 000 lei pentru acoperirea cu pământ a unei cincimi din lac şi pentru tăierea celor mai frumoşi arbori care împiedicau vederea casei unei protejate de a lui Cuza.

 Pe durata următoarelor 4 zile, Boerescu şi-a continuat înşiruirea de încălcări de legi şi de principii ale statului democratic de care se făcea vinovat Alexandru Ioan Cuza:
 - dreptul guvernului de a emite decrete expirase din decembrie 1864, astfel că timp de un an şi două luni toate actele emise în baza decretelor date după această dată erau nule de drept.
- printr-un regulament inferior s-au impus cheltuieli obligatorii comunelor şi judetelor ţării, fapt care viola legea comunală şi legea consiliilor judeţene.
- la un venit bugetar declarat de 125 de milioane de lei pe 1866, guvernul obţine 6 milioane pentru cheltuieli proprii, apoi ia prin decret 28 de milioane şi cere încă 40 de milioane pentru plata unor datorii la contracte angajate în numele statului prin decrete semnate de Cuza.
Pe lângă aceste fapte corupţia dirijată de camarila domnească ce avea drept scop obţinerea de proprietăţi şi de bani din vinderea activelor statului, proaspăt naţionalizate, dezorganizarea armatei sau viaţa personală profund amorală, au creat premisele unei reacţii din partea Turciei, Rusiei şi Austriei, care au căutat să se folosească de aceste evenimente pentru a demonstra că în România ar exista o stare de anarhie, căreia trebuia să i se pună capăt. Din nefericire şi cel mai puternic susţinător a lui Cuza, Franţa, începea să dea semne de nelinişte şi nemulţumire faţă de acesta.
Pe acest fond, domnitorul va adresa o scrisoare împăratului Napoleon al III – lea prin care îşi anunţa intenţia de a abdica, lucru care se şi întâmplă pe 11 februarie 1866.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu