Alexandru Lăpuşneanu, stolnicul impostor

Alexandru Lăpuşneanu a devenit cunoscut  mai mult prin nuvela cu acelaşi nume a lui  Constantin Negruzzi decât prin faptele sale. Domn al Moldovei în două rânduri, domnia sa nu a diferit de cea a celorlalţi domnitori români, fiind caracterizată prin jaf generalizat, crime şi obedienţă totală faţă de puterile militare din jurul ţării.

Stefăniţă Vodă (1517-1527), urcat pe scaunul domnesc de la vârsta de 11 ani ca fiu al  lui Bogdan cel Orb, a provocat mari nemulţumiri în rândul boierimii moldovene. Tensiunea dintre domn şi boieri a crescut odată cu uciderea lui Luca Arbore în 1523 şi a culminat cu  răscoala din acelaşi an, care a condus la fuga în regatul polon a unui număr însemnat dintre boieri.

Venirea la tron a lui Petru Rareş (1527-1538/ 1541-1546), fiu, ca şi Bogdan cel Orb,  al lui Ştefan cel Mare, nu a adus o îmbunătăţire a situaţiei, motiv pentru care relaţiile dintre Polonia şi Moldova în cea de-a doua domnie a acestuia şi mai ales a fiului său, Iliaş, au devenit din ce în ce mai reci. La urcarea pe tron a lui Iliaş Rareş (1546-1551), polonii trimit în septembrie 1546 o solie la Suceava şi cer eliberarea trimisului lor Vilamoschi, care fusese arestat de Petru Rareş şi încheierea unui tratat de amiciţie care să regleze litigiile existente. În baza acestui tratat, trei luni mai târziu, Iliaş solicită regelui polon 

Sigismund I, extrădarea unui anume stolnic Petrea,  care se pretindea ca fiind odraslă de domn. 

Refuzul polonezilor, susţinerea pe care aceştia continuau să o acorde boierilor rebeli precum şi interminabilele tulburări politice din nordul ţării, îl determină pe Iliaş ca în mai 1551 să părăsească Moldova şi să  meargă la Constantinopol, unde îmbrăţişează religia mahomedană şi devine paşă de Silistra.

Fratele său, Ştefan (1551-1552), l-a urmat la tron dar, de teama polonezilor, a preferat stăpânirea otomanilor, pe care şi-a asigurat-o prin  mărirea tributului cu 5000 de galbeni anual.

În septembrie 1551, o oaste turcească invada Moldova şi năvălea în Polonia, pe care o pustia  până la hotarele cu Podolia şi Lituania. Boierii moldoveni, îngrijoraţi de  o posibilă reîntoarcere a lui Iliaş, care între timp îşi manifesta dorinţa de a-şi recăpăta tronul şi a transforma ţara în paşalâc, trimit solie la regele Sigismund I prin care solicită aprobarea de a-şi alege un alt domn, pe comisul Joldea.

Regele polonez refuză, argumentând că nu avea încredere în cel propus şi că ar avea el un pretendent mai potrivit, în persoana stolnicului Petrea. Spre a grăbi numirea acestuia, Sigismund trimite o solie de 30 de călăreţi, întovărăşiţi de câţiva boieri pribegi din Polonia, care însă au un destin tragic, fiind  ucişi de oştenii unui Ştefan Rares nu prea fericit de vestea primită.

Avertizat acum de intenţiile polonezilor, domnul moldovean trimite solii către regele Ferdinand al Ungariei şi generalul Johann Castaldo, reprezentantul forţelor imperiale austriece în Transilvania, asigurându-i de sprijinul său, acestuia din urmă cerându-i chiar să trimită un fiu în faţa căruia să depună jurământul. Acest gest umilitor n-a fost primit cu încredere, iar în toamna anului 1552, boierii moldoveni din Polonia, cu ajutorul şefului armatei regale a Rusiei, Nicolae Sienavius, îl ucid pe Ştefan Vodă după care îl proclamă domn pe Joldea. 

În acelasi timp Petrea stolnicul, alături de 300 de boieri, intra şi el în ţară pentru a-şi revendica tronul. Fusese proclamat domn la Trębowla de către boierii pribegi încă din ianuarie 1552, când a şi depus jurământul de supunere şi vasalitate faţă de regele Poloniei, prin care a acceptat chiar şi o eventuală încorporare a Moldovei în regatul polon.

La depunerea omagiului s-au aflat și mai mulți boieri moldoveni care, susţinuţi de Elena Brancovici, soţia lui Petru Rareş, au avut un rol determinant în alegerea lui Lăpuşneanu de către polonezi. Cum cel de-al treilea fiu al doamnei Elena, Constantin, avea doar 12 ani în preajma acestor evenimente iar domniile celorlalţi doi fii  i-au compromis posibilitatea de a fi regentă, aceasta a căutat să sprijine o persoană manipulabilă până când fiul ei ajungea la vârsta majoratului. Acestă persoană a fost Petrea,  un stolnic trecut de primă tinereţe, care a acceptat căsătoria cu Ruxandra, fata lui Petru Rareş. Drept recunoştinţă,  Alexandru Lăpuşneanu a poruncit ca soacra sa să fie sugrumată iar tânărul Constantin murea la scurt timp la Constantinopol în împrejurări nu tocmai clare.

Joldea nu domneşte decât trei zile. Surprins nepregătit de război la Şipote de oastea polonă, condusă de Paul Seczygniowschi şi vornicul Moţoc, Joldea rămâne fără nas şi este  călugărit cu sila.

Pe 12 septembrie la Hârlău, stolnicul este reconfirmat ca domn sub numele de Alexandru Vodă, creindu-i-se pe loc şi justificarea dinastică necesară, fiind dat drept fiu al lui Bogdan cel Orb şi o oarecare Anastasia din Lăpuşna. La scurt timp, se obţine şi confirmarea sultanului pentru noua domnie, condiţionată însă de un jurământ de supunere şi  dublarea tributului.

Pe drumuri transilvănene

Primul gest făcut de proaspătul domn a fost acela de a trimite o solie către  regele maghiar pentru a-şi pune la dispoziţie serviciile, dacă acesta i-ar restitui domeniile transilvănene Cicei şi Cetatea de Baltă. Ferdinand a luat în derâdere oferta, aflându-se în posesia jurământului pe care Lăpuşneanu îl depusese în faţa regelui polon, şi îl numea o “ jalnică creatură a lui Sigismund”.

La scurt timp a ieşit la iveală şi motivul insistenţei polonezilor pentru Lăpuşneanu, căci la începutul anului 1553, Ioan Sigismund, nepotul regelui polon, sprijinit de turci şi polonezi, se afla pe teritoriul moldovenesc alături de mama sa, regina Isabela pentru a fi instalat pe tronul Transilvaniei. În urma presiunilor exercitate de armatele celor două ţări, masate la graniţe, în septembrie 1552 dieta din Transilvania, întrunită la Sebeş, lua hotărârea de a răspunde favorabil scrisorilor pe care turcii şi polonezii le trimiteau prin intermediul domnului Munteniei, Mircea Ciobanul, şi de a accepta instalarea lui Ioan Sigismund.

Acest eveniment s-a petrecut însă trei ani mai târziu deoarece în vara lui 1553, Alexandru Lăpuşneanu hălăduia prin Ţara Românească luptând alături de sangiacii de la Dunăre pentru readucerea lui Mircea Ciobanul pe tronul ţării. Acesta, de bucurie că şi-a recăpătat scaunul, a ucis peste 40 de boieri chiar la masa festivă şi a dat o fugă în Ardeal unde a devastat ţinuturile mai mărginaşe. În acest timp Lăpuşneanu trimitea şi el o trupă de 1000 de soldati în Ardeal, sub comanda vornicului Moţoc, care a devastat ţinutul Bistriţei şi împrejurimile, pentru a dovedi cât de serios e în susţinerea lui Ioan Sigismund. Mai mult incursiunile moldovenilor deveniseră atât de frecvente, încât regele Ferdinand ruga sultanul să-i ceară lui Lăpuşneanu să oprească jafurile. 

Relaţia cu turcii se îmbunătăţise la nivelul la care, sub pretextul plăţii tributului, Lapuşneanu expedia la Constantinopol, pe 23 iunie 1554, o parte din tezaurul Moldovei, pentru a avea ce pune pe masă la bătrâneţe.

La inceputul anului 1556, dieta transilvăneană îl proclamă rege al Ungariei şi principe al Transilvaniei  pe Ioan Sigismund. În ciuda situaţiei favorabile, cererile domnul moldovean pentru restituirea celor două domenii rămân în continuare fără rezultat, astfel că în mai 1558, acesta năvăleşte în Ardeal şi pustieşte Ţara Bârsei. În urma acestei expediţii, la insistenţele sultanului, îşi primeşte în sfârşit posesiunile dar relaţiile cu Ioan Sigismund şi implicit cu regele Sigismund I al Poloniei se deteriorează serios.

Pe plan intern, primele măsuri luate de Lăpuşneanu odată cu urcarea pe tron lăsau să se întrevadă o domnie pe placul boierimii, lipsită de autoritate şi la discreţia totală a celor care-l susţinuseră. Se dă drumul boierilor puşi în temniţă de Petru Rareş şi de fiii săi, sunt rechemaţi în ţară cei fugiţi peste hotare şi repuși în drepturi. Dar, această armonie n-a durat mult, căci  noul domn începe să ia măsuri de întărire a autorităţii centrale, lovind în imunităţile pe care încercaseră să le recâştige boierii şi mănăstirile.

Conflictul dintre domnie şi marii boieri reizbucneşte mai puternic în anul 1555. Mulţi dintre cei nemulţumiţi, în frunte cu boierul Negrilă şi cu mitropolitul ţării, fug în Polonia şi în imperiul otoman. Fugarii făgăduiesc sultanului o parte din teritoriul Moldovei, dacă-l înlocuieşte pe Lăpuşneanu. Turcii  nu dau curs cererii boierilor, ba din contră, cadorisiti cu daruri bogate trimise sultanului de către domnul moldav, îi reţin pe complotişti şi îi aruncă în temniţă.

Anul 1558 aduce noi frământări. Doi ani mai târziu au loc alte mişcări boiereşti de nemulţumire împotriva domnului, din care unele vădit în legătură cu forţe externe, imperiale sau polone. În aceeaşi vreme, are loc o incursiune a unui cneaz cazac, Dimitrie  Vişnevieţki, care se pune in fruntea unei armate de 700 de călăreti cu gânduri de răsturnare a lui Lăpuşneanu şi de eliberare a ţării de sub turci. Lăpuşneanu ceru ajutorul sangeacului Silistrei, cu ajutorul căruia reuşi cu greu să-l respingă pe cazac.

În acest timp, la curtea lui Lăpuşneanu se adăpostise un grec, Iacob Eraclid Despot, ce pretindea că se trage din familia despoţilor de Samos. Poet, medic şi militar cu mari calităţi, el se făcuse cunoscut şi bine primit la curţile suveranilor apuseni. Ştiind  situaţia din Moldova, în special nemulţumirile faţă de domnia lui Lăpuşneanu, Despot începe să nutrească nădejdea de a-l înlocui pe acesta, şi apoi, odată ajuns domn, să înfăptuiască, cu ajutorul habsburgilor, planuri şi mai măreţe. Complotul pe care-l plănuise împreună cu unii din boieri fiind descoperit, Despot este silit să fugă la imperiali. Cu ajutorul acestora şi al unui nobil maghiar, Albert Laski, în toamna anului 1561, Despot revine în Moldova. La 18 noiembrie 1561, a avut loc o luptă la Verbia, în care Lăpuşneanu, trădat de o mare parte din boieri, este înfrânt şi silit să-şi caute refugiu la turci.

Despot îşi inaugurează domnia prin două acte neobişnuite pentru Moldova acelei vremi: mai întâi, dă un edict de toleranţă religioasă, invitând în Moldova pe toţi protestanţii care aveau de suferit persecuţii în ţările lor; apoi adresează o proclamaţie moldovenilor, prin care îşi afirmă hotărârea de a lupta împotriva turcilor şi de a uni, sub sceptrul său, Moldova şi Ţara Românească.

Din nefericire pentru el, a avut în regele maghiar Ioan Sigismund un duşman influent şi extrem de perseverent. Acesta, cunoscând relaţia dintre Despot şi austriecii care îi ameninţau tronul, nu contenea să stăruie la Poartă pentru readucerea pe scaunul Moldovei a lui Lăpuşneanu, care între timp renunţase la pretenţiile asupra celor două domenii din Transilvania. Sigismund le destănui turcilor planurile lui Despot şi că acesta oferise lui Laski, drept multumire pentru sprijinul acordat în obţinerea tronului, cetatea Hotinului care aparţinea de drept sultanului.

Pe lângă acest fapt, care a produs o puternică impresie la Constantinopol, sosirea feciorilor  lui Lăpusneanu cu sume de bani ce ajungeau  la 200 000 de galbeni, a produs efectul scontat.

Duşmănit de toată lumea, şi mai ales de boierii care îl ajutaseră să ajungă la domnie, Despot cade victimă complotului acestora. După ce rezistă asediului boieresc vreme de trei luni, închis în cetatea Sucevei, se predă boierilor şi e ucis de conducătorul complotului, Tomşa hatmanul, în noiembrie 1563. Odata cu el, boierii reuşiră să-l prindă  şi pe conducătorul cazacilor, Dimitrie Vişnevieţchi, chemat chiar de ei să ocupe tronul Moldovei, şi-l trimiseră la Poartă, unde a fost ucis de turci în chinuri groaznice.

Boierii au încercat atunci din nou să impună la cârma statului un reprezentant al lor, pe Tomşa, cerând sultanului să-l recunoască domn. Poarta însă îl numeşte a doua oară pe Lăpuşneanu, care, cu contingente de oaste munteană, turcă şi tătară, vine să-şi reia tronul. În primele ciocniri, având alături şi oaste ţărănească, Tomşa învinge; când ţăranii îl părăsesc, el este înfrânt şi fuge în Polonia. Aici e ucis din ordinul regelui, împreună cu boierii care se aflau cu dânsul, la cererea sultanului.

În a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, de numai patru ani (1564-1568), politica externă a Moldovei e tot mai subordonată intereselor Porţii. Regelui polon, care propusese sultanului de a numi de acum înainte domnii prin înţelegere, i s-a declarat că Moldova a fost demult ocupată de către turci şi că sultanul este liber să numească singur voievozii. 

Ca să câştige încrederea lui Suleyman Magnificul, noul domn a sporit haraciul de la 20 până la 30 mii de galbeni. Ionaşcu, feciorul său, a fost trimis la Constantinopol în calitate de ostatic, iar în capitala ţării, ca şi în prima domnie, a rămas o garnizoană de ieniceri. Lăpuşneanu garantează în numele statului moldav trimiterea la Istanbul a 12.000 de vite anual. Drept urmare, în 1565, izgonește tăranii din 12 sate de pe ambele maluri ale Răutului în vederea amenajării unei  mari crescătorii de vite.

Cumplitele masacre boiereşti, menite să pună capăt anarhiei interne, au caracterizat această a doua domnie a lui Lăpuşneanu. Cu prilejul unei adunări obişnuite, la Iaşi, a ucis 60 de boieri pe care-i considera periculoşi

Grigore Ureche nota că la solicitarea sultanului, Lăpuşneanu a incendiat cetăţile Moldovei, cu excepția Hotinului. O notă poloneză din noiembrie 1564 pretindea că şi această cetate a fost arsă în totalitate. Capitala ţării a fost transferată de la Suceava la Iaşi, localitate lipsită de fortificaţii, dar mai apropiată de cetatea otomană de la Brăila. În toamna anului 1566,  la Iaşi s-a serbat cu mare fast venirea la putere a noului sultan Selim al II-lea (1566-1574). În curând, din ordinul acestuia, oastea moldovenească asedia  în 12 mai 1565, alături de paşa de Buda iar în mai 1566, alături de tătari, cetățile din Ungaria. În 1568, Lăpuşneanu moare, otrăvit de boieri. 

Domnia urmaşului său, Bogdan (1568-1572), se desfăşoară sub tutela nemijlocită a polonezilor. El se declară vasal regelui Poloniei, repetând omagiul şi tratatele de alianţă şi supunere încheiate de tatăl său.

.

Mihai Viteazul - vasalul tuturor

Pentru multă vreme i s-a mai spus şi Mihai Pătraşcu, fiul voievodului Pătraşcu cel Bun, atribuindu-i-se, în mod eronat, o filiaţie nobilă care să îi legitimeze prezenţa pe tronul Ţării Româneşti şi, apoi, al Ardealului şi Moldovei. Cert este însă că Mihai s-a născut undeva în apropierea Ialomiţei, în localitatea Piua Pietrii de azi, în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. 

Chiar şi ideea că el ar fi fost un fiu nelegitim şi postum al domnitorului valah este puţin probabilă, atâta vreme cât Pătraşcu a murit în anul 1557 de podagră, o boală circulatorie cauzată de alimentaţia bogată în grăsimi şi de consumul excesiv de vin. Un raport diplomatic de la Constantinopol consemnează zvonul că Mihai ar fi fiul unui anume Iane Cantacuzino, un bogat funcţionar grec de la curtea otomană, frate cu Tudora – negustoreasă de rachiu din Târgul de Floci. Zvonul spune chiar mai mult, că Mihai Vodă ar fi născut din legătura incestuoasă a celor doi fraţi.

Tinereţea lui Mihai este una marcată de treburile negustoreşti, acolo unde viitorul voievod dă dovadă de o abilitate înnăscută. O cronică polonă îl prezintă ca fiind negustor de vite, în timp ce o alta spaniolă îl arată ca pe un comerciant de bijuterii. Alături de influentul Iane, Mihai învaţă turceşte şi greceşte şi dovedeşte un real talent pentru ştiinţele vremii. Tot prin acesta, Mihai începe o fulminantă ascensiune pe scara socială. 

 

Bazându-se pe averea strânsă în anii tinereţii şi pe relaţiile lui Iane, tânărul este numit bănişor de Mehedinţi în anul 1588, moment în care începe achiziţionarea primelor sate. Doi ani mai târziu, în 1590, el este numit mare stolnic, pentru ca după alţi doi ani, în 1592, să devină mare postelnic. Mai trec doar câteva luni şi ambiţiosul tânăr este numit mare agă. În tot acest timp, Mihai îndeplineşte şi funcţia de ispravnic în locul lui Iane Cantacuzino care locuia la Istanbul iar sub domnia lui Alexandru cel Rău (1592-1593), devine ban al Olteniei.

Averea sa era deja una considerabilă, viitorul domn deţinând 23 de sate numai în judeţul Romanaţi, altele fiind aduse ca zestre de soţia sa, Stanca, fiica lui Dobromir, fost ban al Olteniei. În aceste momente sunt lansate zvonurile că ar fi nimeni altul decât fiul lui Pătraşcu cel Bun, fiind arestat şi obligat să jure în fața domnitorului Alexandru cel Rău că nu are legături cu defunctul voievod.

 

Speriat, viteazul Mihai fuge şi, pentru două săptămâni, se ascunde în Ardeal. Ia apoi drumul Constantinopolului acolo unde, cu ajutorul lui Iane și al principelui transilvănean Sigismund Bathory reuşeşte să îl înduplece pe sultan să obţină tronul Ţării Româneşti. 

 

Sumele pe care Mihai le oferă atât sultanului cât şi nobililor turci care să îi faciliteze intrarea la suveran sunt fabuloase, în jurul a 1,5 milioane de galbeni, el fiind nevoit să cheltuie aproape tot ce agonisise de-a lungul anilor şi chiar să împrumute sume exorbitante. Astfel, în octombrie 1593, noul domnitor al Valahiei intra în Bucureşti însoţit de un alai de creditori dornici să îşi recupereze cât mai repede investiţia şi dobânzile aferente, bani pe care nu îi putea obţine decât din satele populate de valahi, instituind aşa-numitul ”aşezământ al lui Mihai”, prin care ţăranii erau transformaţi în iobagi.

Rău-platnicul...

Birurile devin insuportabile, oamenii aleg să fugă de pe moşii lăsând locul turcilor care prinseseră  a se aşeza şi a înlocui, în multe locuri, populaţia locală. De teama cazacilor trimiși de Mihai să strângă banii pentru creditori, țăranii români au ajuns să ceară ajutor turcilor cantonați în cetatea Vidin. 

 

Un an mai târziu,împăratul habsburg Rudolf al II-lea decide să reia cruciada împotriva turcilor, iar la iniţiativa Papei, mai multe state se grupează în Liga Sfântă.  Habsburgii i-au lăsat lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, conducerea acestei părţi a frontului antiotoman. Asigurându-și sprijinul principelui transilvănean, la 13 noiembrie 1594, l Mihai, sătul de comportamentul creditorilor săi, care îl batjocoreau şi îl tratau ca pe un slujitor, îi cheamă pe toţi în casa vistiernicului Dan, unde îi ucide. 

Au urmat circa 2000 de ieniceri, întreaga garnizoană turcească din Bucureşti, în frunte cu emirul. Giurgiul este asediat, dar rezistă în faţa armatei lui Mihai. În schimb, la Hârşova, Silistra şi Târgul de Floci, turcii suferă înfrângeri zdrobitoare. În Moldova, Aron Vodă măcelărea pe toţi otomanii din Iaşi şi dădea semnul unei răscoale generale.

 

Haiducii sârbi şi bosniaci, unii dintre cei mai sângeroşi şi mai temuţi adversari ai turcilor stabiliţi in Balcani, s-au alăturat campaniei antiotomane. Printre ei se afla inclusiv Baba Novac, un războinic feroce chiar şi la vârsta de 80 de ani. Din Istanbul pornea însă o armată de circa 40.000 de oameni, în frunte cu Ferhat Pasa, care se îndreaptă către Muntenia. Sultanul se răzgândeşte inexplicabil şi îl inlocuieşte pe încercatul general cu vizirul Sinan Paşa chiar înainte de a trece Dunarea.

 

Mihai nu reuşeşte să strânga mai mult de 8000-14.000 de oşteni, cărora li se adaugă un contingent de 2000 de unguri şi circa 200 de cazaci. Conştient că nu poate înfrunta o asemenea armată în câmp deschis, Mihai Viteazul caută un teren prielnic care să nu permită desfăşurarea trupelor otomane. Iar acest loc a fost satul Călugareni din apropierea Giurgiului. La 13/23 august 1595, valahii îşi încep ofensiva. După o primă victorie în care 3000 de turci sunt ucişi în luptă, otomanii se regrupează şi reuşesc să recucerească poziţiile pierdute. Cum şi pierderile în rândul armatei muntene erau uriaşe domnitorul fuge în Transilvania, în căutarea unui ajutor de la protectorul său, Sigismund Bathory, lăsând liber invaziei otomane.

Sigismund aduce pe câmpul de luptă 22.000 de secui, 15.200 de soldaţi ardeleni şi 63 de tunuri iar Moldova răspunde cu 3000 de oameni şi 22 de tunuri. Lor li se alăturau şi 300 de italieni, experţi în asedii şi arme de artilerie trimişi de ducele din Toscana. Sinan, fără să ştie ce îl aştepta, alege să treacă Dunărea şi să lase la Giurgiu doar ariegarda şi o prada uriaşă. Giurgiul cade în urma unui atac violent al armatei creştine, transformând expediţia de pedepsire ordonată de sultan la stadiul unui eşec răsunător. În schimb, Muntenia, în frunte cu Bucureştiul, era o ruină. Războiul transformase oraşele în grămezi de resturi fumegânde, iar satele se destrămau în lipsa oamenilor care aleseseră fuga sau moartea în luptă.

 

Vasalul...

La data de 2 mai 1595, cu câteva luni înaintea bătăliei, Mihai, pentru a fi admis în Liga Sfântă, el fiind perceput ca om al turcilor și de neîncredere,  a acceptat să renunțe la domnie în favoarea lui Sigismund., devenind astfel un simplu locţiitor al acestuia pe tronul Valahiei.Acelaşi lucru a făcut și noul domnitor moldovean, Ştefan Răzvan Vodă.

Cu această ocazie, cei doi domni îl recunoşteau pe Sigismund  ca unic domn, acesta acesta grăbindu-se să-și adauge pe sigiliu noua titulatură și să bată monedă cu chipul său și cele trei principate unite.

 

Speriat după victoria otomanilor împotriva trupelor creștine de la Keresztes, la 7 ianuarie 1597, prin intermediul lui paşa Hasan din Belgrad, Mihai acceptă să redevină vasal al turcilor, în schimbul unui tribut consistent.

Pe ascuns, principele muntean încheie,  pe 9 iunie 1598, la mănăstirea Dealu, un tratat de alianţă şi cu imperialii lui Rudolf al II-lea, acceptând și suzeranitatea acestuia, pentru care primea, în cazul în care ar fi vrut să părăsească tronul, un castel în Ungaria sau Transilvania, acolo unde ar fi urmat să trăiască pe banii monarhului conform rangului său.

Între timp, Sigismund Bathory preda puterea imperialilor în schimbul a două ducate în Silezia (1598). După doar câteva luni înţelege, însă, că Ardealul îi oferea o situaţie financiară mult mai bună şi, întors pe furiş, se proclamă din nou principe şi arestează oamenii lui Rudolf. 

După un an părăseşte pentru a doua oară domnia, lăsând în loc pe vărul său, cardinalul Andrei Bathory (29 martie 1599), un protejat al polonilor iar Mihai se vedea pentru a doua oară în situaţia de a se recunoaşte vasalul familiei Bathory. 

 

 

Susţinut de Rudolf al II-lea şi de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta, Mihai primeşte acceptul de a lupta împotriva lui Andrei Bathory, care încheiase pacea cu turcii.

La 5 octombrie 1599, Mihai pătrunde în Ardeal prin pasul Buzăului și îl învinge pe Andrei Bathory la Șelimbăr. Bathory alege să fugă dar este prins de secui şi decapitat în coliba unui tăietor de lemne. La 1 noiembrie 1599, Mihai pătrundea în Alba Iulia ca guvernator imperial al lui Rudolf al II-lea. Din păcate însă, cronicile vremii descriu scurta perioadă de domnie a munteanului, ca fiind cea mai cumplită din istoria Transilvaniei, trupele lui Mihai şi mercenarii lui Basta trecând ţara prin foc şi sabie şi depopulând după fiecare bătălie câte o regiune.

 

Pohtitorul

 

Pe măsură ce îşi consolida stăpânirea în Transilvania, Mihai nici măcar nu se mai obosea să-şi ascundă intenţiile; dacă Petru Grigorovici Armeanul plecase la Praga doar pentru a anunţa victoria de la Şelimbăr, următoarea solie, compusă din banul Mihalcea şi vistierul Stoica, a avut misiunea să ceară Ardealul pentru domnul muntean. Mihai își dorea pentru el Bihorul, Maramureşul şi ţinuturile Crasnei, Solnocului, Zărandul şi Baia Mare. Cum era de aşteptat, împăratul nu a acceptat propunerile lui Mihai. 

Deranjat de răspunsul austriacului, la 9 martie 1600, Mihai a primit demonstrativ lângă Braşov o impozantă solie turcă care-i aducea două steaguri de domnie, unul pentru el, ca voievod al Ardealului, iar altul pentru fiul său, ca domn al Ţării Româneşti, iar a doua zi s-a redactat proiectul unui jurământ și  faţă de regele polon în care se stipula că, după unirea celor trei provincii româneşti şi eliberarea raialelor, va recunoaşte suzeranitatea lui Sigismund al III-lea, regele Poloniei, cu condiţia ca acesta să-i satisfacă cerințele refuzate de Rudolf.

Mihai Viteazul intenţionase cucerirea Moldovei încă din anul 1597, doar demersurile lui Sigismund Bathory făcând ca această campanie să fie amânată. Unul din motive a fost ura faţă de Ieremia Movilă, noul domnitor, cel care încercase în repetate rânduri să îl ucidă pentru a pune pe tronul Valahiei pe fratele său, Simion Movilă.

 

În primăvara anului 1600, în fruntea a 17.600 de oameni la care se adaugă, spre surprinderea lui Ieremia Movilă, un contingent de 2000 de moldoveni, Mihai Viteazul pătrunde în Moldova.  La 10 mai, ocupa Bacăul, la 11 mai Romanul, iar cetatea Neamţului şi Suceava se predau fără luptă în faţa lui Mihai Viteazul. Urmează bătălia din faţa Cetăţii Hotinului, acolo unde Ieremia Movilă era învins şi scapă cu fuga peste Nistru. Nu trecuseră nici trei săptămâni şi Mihai Viteazul stăpânea Moldova.

Cum era şi firesc, voievodul a încercat să profite de conjunctura favorabilă creată prin cucerirea Moldovei, în tratativele purtate la Alba Iulia cu reprezentanții austrieci în iulie 1600. Pe lângă "pohtele" anterioare, Mihai mai dorea: să i se dea pe veci lui şi fiului său, Nicolae Pătrașcu, cele trei principate; împăratul să nu încheie pace cu otomanii fără ştirea sa, ; atât el, cât şi fiul său să primească titlurile de principi ai Transilvaniei şi ai Sfântului Imperiu Romano-German. Mai cere patru cetăţi în Transilvania (Gherghinul, Gilăul, Vinţul şi Făgăraşul şi două în Ungaria (Hustul şi Ciuarul) plus Timişoara, Felnacul, Cenadul, Beşcherecul, Panciova, Berinul, și toate ţinuturile  pănă în Dunăre, 

Pretenţiile "pohtitorului", care în tratatul încheiat cu imperialii la mănăstirea Dealu, se mulţumea doar cu un amărât de castel, îl scot însă din sărite pe împăratul austriac care decide să preia Transilvania şi să o transforme într-o provincie austriacă. Mihai era bănuit și că bătea monedă falsă, pentru a-și plăti mercenarii, generând inflație în imperiul habsburgic. Mai mult chiar, revoltați de abuzurile și nenorocirile comise de Mihai, nobilii maghiari amenință cu revolta. În consecinţă, generalul Giorgi Basta este trimis de Rudolf al II-lea împotriva domnitorului muntean. 

 

La 18 septembrie 1600, 18.000 de cavaleri apuseni, dintre care 6000 de călăreţi germani şi flamanzi, purtând cuirase, alături de muschetari valoni şi francezi se pregăteau să înfrunte o armată strânsă în pripă de Mihai, ce nu depăşea 10.000 de oameni.

 

La fel ca la Călugăreni, voievodul valah îşi alege o poziţie strategică în apropierea satului Miraslau, o poziţie ce nu ar fi permis lui Basta să îl atace din flancuri, ci doar frontal. În acelaşi timp, albanezul era un războinic încercat şi simulează o retragere. Dovedind grave carențe de strateg, Mihai crede că adversarii săi se retrag şi atacă frontal. Soldaţii săi sunt spulberaţi de către cuirasierii germani şi măturaţi de gloanţele muschetarilor francezi. 

 

Mihai însuşi, însoţit doar de trei cazaci, trece Mureşul înot ca să scape cu viaţă. La 20 septembrie, Basta intra în Alba Iulia şi ucidea pe toţi italienii, grecii, sârbii şi românii, aliaţii valahului. Furiei nobililor unguri îi pică însuşi Baba Novac, cel care este jupuit, ars de viu şi tras în ţeapă. În acelaşi timp, polonii, profitând de înfrângerea lui Mihai de la Miraslau, ocupau Moldova. Voievodul este înfrânt în mai multe rânduri şi vede cum şi Valahia era închinată de polonezi turcilor. 

 

Nu îi mai rămânea decât calea pribegiei şi singura speranţă era de a primi ajutorul imperialilor. În drumul său către Europa, este izgonit din cetăţile în care căuta găzduire și se trage în derâdere cu tunul asupra sa.

Pentru Mihai urmează îndelungi peregrinări la Viena şi Praga, acolo unde doarme prin hanuri şi aşteaptă o audienţă la Rudolf al II-lea. Când, în sfârşit o primeşte, află că situaţia din Ardeal îi devenise din nou favorabilă. Sigismund Bathory venea pentru a treia oară pe tronul Ardealului, ungurii îl arestaseră pe Basta din cauza exceselor sale sângeroase, iar haosul stăpânea din nou Transilvania. 

 

Nu exista decat un singur om capabil să remedieze situaţia, iar acesta era Mihai. Părea că steaua sa norocoasă strălucea din nou. Rudolf îi ofera 100.000 de taleri pentru ridicarea unei armate de mercenari şi ducatul Konigsberg din Silezia. Cei mai mari pictori se înghesuie să realizeze portrete eroice ale domnitorului, asta deși, din cauza perioadei în care a stat pe unde a apucat, arăta mai mult a cerșetor.

La 3 aprilie 1601, Mihai părăsea Praga spre Viena şi apoi spre Kosice. Acolo îl întâlneşte pe Basta cel care, din ordinul împăratului, ar fi urmat să îl sprijine în bătălia împotriva lui Sigismund. Pentru Mihai Viteazul nu mai exista însă cale de târguială. Ştia probabil că aceasta ar fi fost unica sa şansă să recapete ceea ce pierduse atât de uşor. Şi astfel, la 3 august 1601, în apropierea satului Goraslau, Mihai dădea ultima sa bătălie. Cu tunuri care băteau greşit şi cu o armată mai dornică sa se retragă din calea temuţilor mercenari ai românului decât să lupte, Sigismund scapă cu o fugă ruşinoasă. 

 

Din Valahia veneau veşti bune. Aflând că domnul lor vine cu oaste mare din Ardeal, fraţii Buzeşti strânseseră o armată şi izgoniseră pe Simion Movilă de pe tronul Ţării Româneşti. Aceştia îi trimiseseră solie lui Mihai că îl aşteptau cu braţele deschise pe tron. Lupta valahului putea reîncepe. La Turda, el alege să se despartă de armată, grăbit fiind să ajungă mai degrabă la Făgăraş, acolo unde îl aştepta soţia sa, doamna Stanca.  Basta însă îşi dorea el postul de guvernator al Transilvaniei, și în consecinţă, ia decizia de a scăpa de fostul său aliat, trimițând în secret un detaşament de 300 de cavaleri germani şi valoni, condus de ofiţerii Jacques Beauri şi Mortague, pentru a-l aresta sau a-l ucide. Pe 9 august 1601, voievodul muntean este ucis în mijlocul soldaţilor săi care n-au schiţat nici un gest să-l apere.

Moartea sa, la fel de controversată ca şi viaţa sa, a lăsat deschisă poarta pentru multe semne de întrebare, comportamentul său fiind departe de al unui erou şi mult mai departe de al unui întregitor de neam

 

Tezaurul României, furt sau despăgubire de război ?

Se implinesc 95 de ani de cand tezaurul Bancii Nationale a Romaniei a fost dus la Moscova. In principal, 93 de tone de aur. Dar nu numai atat. Au fost scoase din tara, in 1917, multe alte obiecte care reprezentau avutia nationala, apreciate mai degraba sufleteste, decat in bani - bijuteriile Reginei Maria, lucrari de arta, colectii particulare, odoare manastiresti, arhive. Si daca ne referim la aur, tot la spiritualitatea romaneasca ajungem, pentru ca o parte importanta din metalul pretios avea si valoare numismatica, recunoscuta ca atare pe plan mondial, fiind monede antice si medievale. Ce a mai ramas azi din acea comoara a Romaniei? Se pare ca numai o poveste.

Momentul lasitatii nationale

Probabil ca multi se intreaba acum de ce Romania si-a dat avutia nationala pe mana Rusiei, in 1917. Contextul in care s-a intamplat acest lucru a fost dramatic. Tara noastra intrase în Primul Război Mondial cu mult avant, dar a fost curand impresurata de fortele mult mai numeroase si mai bine pregatite ale Puterilor Centrale. Asa ca o mare parte din teritoriul national ajunge curand sub ocupatie, inclusiv Bucurestiul. Inca inainte de dezastru, la 11 octombrie 1916, Banca Nationala a Romaniei luase in discutie posibilitatea sa-si mute sediul acolo unde si Guvernul va functiona efectiv. Autoritatile se vor muta la Iasi, dupa caderea Bucurestiului. Romania fusese practic abandonata in acel moment de aliatii sai, din Antanta. Singurul sprijin venea din Est. Rusii duceau o campanie foarte insistenta in randul populatiei romanesti. Totul se baza pe ideea ca romanii sa plece cu totii in Rusia - de la Casa Regala, Armata, Guvern si institutii pulbice, pana la popor. Romania ar fi devenit practic o tara fara teritoriu. Rusii pregatisera la Herson, o localitate de la gurile Niprului, tot ce era necesar pentru gazduirea familei regale romane. Raspunsul pe care l-a dat regele Ferdinand a fost transant - nu parasea sub nicio forma Romania! In schimb, o serie intreaga de parlamentari si industriasi, oameni din inalta societate, din lumea mondena, si-au luat talpasita spre "libertatea" care-i astepta in Rusia. Se vorbea atunci despre fuga pana si la Cartierul General al Armatei Romane. Aparuse chiar si un asa-numit "partid al evacuarii", format din voci influente in societatea romaneasca. Intr-o asemenea situatie morala in care se gasea poporul roman, o voce categorica a fost mai presus de toti - regina Maria. . Secondata de premierul Ion I.C.Bratianu, de Nicolae Iorga si de seful misiunii militare franceze in Romania, generalul Berthelot, regina Maria a reusit in scurt timp sa-i "vindece" pe romani de pesimism. Din punct de vedere politic, se considera ca daca Romania ar fi incetat, chiar si pentru scurt timp, sa mai existe, ca teritoriu, atunci tarii noastre i-ar fi fost foarte greu, la finalul razboiului, sa stea cu capul sus la negocierile de pace.

93 de tone de aur romanesc la Kremlin

Daca cel putin capii statului nu si-au parasit tara, in schimb ne-am dat aurul. Primul transport al valorilor romanesti incepe la 25 decembrie 1916. Sunt incarcate in vagoane, la Iasi, 1.738 de casete, valoarea lor fiind de peste 314 milioane de lei, la care s-au adaugat bijuteriile reginei Maria, pretuite la sapte milioane de lei. Trenul cu aur al Romaniei va ajunge la Moscova in 3 ianuarie 1917. Pretioasa incarcatura e depozitata in beciurile de la Kremlin, mai precis in Sala Armelor. Acel spatiu apartinea Bancii de Stat a Rusiei. Nu trece insa mult timp si in Rusia situatia devine dramatica. Tarul e inlaturat, in urma revolutiei burghezo-democratice din februiarie 1917, si puterea e preluata de un guvern provizoriu. Lucrurile devin incerte pe frontul din Moldova, unde erau trupe rusesti. Nu se stia daca, in noile conditii politice de la Moscova, rusii vor mai continua razboiul sau daca nu cumva Romania va ramane singura in fata Puterilor Centrale. Romanii sunt cuprinsi, din nou, de data asta in primavara lui 1917, de teama ca tara lor va fi stearsa de pe harta Europei. Starea de panica este mult mai ampla acum, ajungandu-se la un acord de principiu, ca institutiile statului roman sa se retraga pe teritoriul Rusiei, in cazul unei ofensive a inamicului. La propunerea noului ministru de finante, Nicolae Titulescu, este organizat al doilea transport al valorilor neamului romanesc. Toate institutiile bancare de la noi isi varsa banii in contul Bancii Nationale a Romaniei, iar intreaga suma va fi expediata in Rusia, intr-un tren care avea 24 de vagoane. Dar nu numai metal pretios era in acea garnitura feroviara, ci si arhive ale statului, lucrari de arta, colectii particulare si odoare manastiresti. Trenul soseste in Moscova la 3 august 1917. Ceea ce se stie azi, conform calculelor facute de diversi specialisti bancari, avand la dispozitie o serie intreaga de surse de informare, este ca numai tezaurul Bancii Nationale a Romaniei expediat la Kremlin reprezinta peste 93 de tone de aur. Pe de alta parte, la dispozitia publicului se afla "evolutia rezervei de aur a Bancii Nationale a Romaniei, in perioada 1920 - 2010". Vedem ce cantitate de aur a fost, an de an, atat in tara, cat si in strainatate. Un capitol e destinat "stocului la Moscova". Stocul prezentat in acte era de 91,2 tone de "aur fin". In fiecare an, in analele Bancii Nationale a Romaniei se trecea cantitatea de la Moscova. Dar asta pana in 1928. Pentru ca, din 1929 incoace, in dreptul acestei "casute" din tabel apare doar o linie.

 A fost readus in Romania tezaurul de la Moscova, in decembrie 1917?

Romania anilor '30 trece prin febra unui zvon - tezaurul expediat la Moscova in 1917 s-a intors la romani in acelasi an, datorita unor agenti speciali englezi care au organizat un tern, incarcat cu intreaga comoara a Bancii Nationale a Romaniei. Poate fi adevarat un asemenea scenariu? Faptele arata cu totul altceva, in realitate. Situatia era atat de grava in februarie 1917, incat Banca Nationala a Romaniei nu avea masini speciale si materiale pentru tiparirea banilor. In aceste conditii, autoritatile noastre discuta cu guvernul provizoriu al Rusiei si se ajunge la un acord, in sensul ca pe teritoriul rusesc sa fie tipariti bani romanesti, mai precis bilete de 1, 2, 5 si 20 de lei. Tipografia a functionat initial la Petrograd, apoi a fost mutata la Moscova. Pentru buna desfasurare a intregii operatiuni, Banca Nationala a Romaniei si-a trimis proprii specialisti sa lucreze acolo. Tipografia si-a desfasurat activitatea pana in decembrie 1917, cand o mare cantitate de bani, dar si materiale tipografice, inclusiv hartia speciala, au fost incarcate intr-un tren care era comandat de un colonel canadian, pe nume Joe Boyle. Ei bine, capitanul englez George Hill, care se recomanda colaborator al lui Joe Boyle, publica in 1933 o carte intitulata "Viata mea de spion". Englezul isi povesteste aventura din Rusia, vorbind despre "trenul Boyle", incarcat, dupa cum sustinea el, cu intregul tezaur al Romaniei. Dupa multe peripetii, "comoara" luata de la Moscova a fost redata romanilor, sustinea englezul in 1933. Trebuie spus ca acel tren a existat cu adevarat, dar el a transportat pana la Iasi doar banii tipariti in Rusia. Exista, in acest sens, procese verbale de predare-primire. Practic, numai intr-un vagon din acel tren se aflau bunurile destinate Bancii Nationale a Romaniei.

Planul bolsevicilor de arestare a regelui Ferdinand

Situatia grava in care se afla Romania, la inceputul lui 1917, ocupata in cea mai mare parte, este atestata de faptul ca peste doua milioane de romani se retrasesera pe teritoriul Rusiei, unii ajungand la Moscova, altii la Petrograd si Kiev, la Harkov si Poltava, Odessa, Rostov, Celiabinsk, Samara, Sevastopol, dar si in alte parti. Cei mai multi erau insa in Odessa, mai ales muncitori, in conditiile in care aici fusesera transferate o serie intreaga de intreprinderi romanesti. Portul orasului gazduia si flota militara a Romaniei. Daca pe front era dusmanul, adica trupele germane si austro-ungare, ar fi trebuit sa avem macar spatele asigurat de aliatul nostru, Rusia. Dar noua putere bolsevica avea cu totul alte planuri fata de Romania. Moscova pregatea arestarea regelui Ferdinand si transformarea tarii noastre in "Republica Socialista Sovietica Romaneasca". Semnificativa in acest sens este infiintarea, la Odessa, a unui "Comitet de actiune social-democrat", in fruntea caruia vor fi Cristian Racovski si Mihail Gheorghiu Bujor. Cei doi reusesc sa stranga 1.500 de oameni intr-un "batalion revolutionar internationalist". Lenin insusi i-a felicitat pentru faptele lor. Era chiar momentul in care Romania se pregatea de marile batalii de la Marasti, Marasesti si Oituz, cand Mihail Bujor ii trimite lui Lenin un memoriu, aratand ca venise prilejul rasturnarii regelui Ferdinand. Doi ani mai tarziu, in 1919, apare o scrisoare a unui alt bolsevic roman, un anume Nicolau, care aminteste despre "marele proiect al unei lovituri de stat impotriva regimului, in iunie 1917, cu ajutorul trupelor rusesti". Se pastreaza si azi cateva insemnari ale lui Mihail Bujor despre vizita sa la Petrograd, in ziua de 4 decembrie 1917, cand l-a intalnit pe Lenin. Convorbirea are ca tema rasturnarea regimului din Romania. Lenin e de acord ca "monarhia este bastionul reactiunii in Romania, situatie care impune doborarea ei". Se ajunge cu discutia la comisarul Rosal, desemnat de Lenin "sa duca la indeplinire planul de arestare a regelui Romaniei". Totul fusese stabilit in amanunt - in prima faza, trebuia arestat comandantul trupelor ruse din Moldova, generalul Scerbacev, adversar al bolsevismului. In a doua faza, trupele ruse, indemnate la revolta impotriva comandantilor lor, urmau sa-i sustina pe comisarii sovietici la arestarea regelui Ferdinand.

Republica Sovietica Socialista Romania

Romanii aflasera totusi, inca din 17 noiembrie 1917, despre iminenta lovitura de stat a bolsevicilor. Se iau masuri speciale pentru apararea Regelui si a Reginei. In paralel, se petrec fapte deosebit de grave la Socola, aproape de Iasi, intr-o tabara cu 3.000 de muncitori rusi de la caile ferate. Trenurile de la Odessa ajung in acest loc, aducand intre altii si pe comisarul Rosal, cu tot cu trupa lui. Are loc o incercare, esuata, de arestare a generalului Scerbacev. Generalul rus cere guvernului Bratianu sa sparga fara intarziere "clubul bolsevic de la Socola". Se pregateste actiunea contra Regelui Romaniei. Bolsevicii instaleaza tunuri pe dealul Aroneanu, indreptate spre Iasi. Doua batalioane cu bolsevici pleaca din Odessa, in sprijinul "tovarasilor" lor din Socola. Situatia era deosebit de grava, pentru ca daca romanii deschideau focul impotriva celor din tabara de la Socola, era ca si cum Romania incepea ostilitatile contra Rusiei. Iar rusii erau, cel putin teoretic, aliatii nostri. Cu toate aceste riscuri, premierul Bratianu decide atacarea bolsevicilor din Socola, astfel ca la jumatatea lunii decembrie 1917 pericolul loviturii de stat este inlaturat. Dar viata regelui Ferdinand este in continuare in pericol. La resedinta sa e dezamorsata o bomba. In acelasi timp, romanii imprastiati pe intreg teritoriul Rusiei sunt intoxicati de bolsevici cu informatii de genul - trupele ruse au "eliberat" Iasiul, iar cei doi "criminali", Ferdinand si Bratianu, au fost arestati. Puterea bolsevica rupe relatiile diplomatice cu Romania la 26 ianuarie 1918. Un diplomat sarb din perioada interbelica - Spalajkovic - specializat in problema relatiilor intre Romania si Rusia, citat de Ion Constantin in cartea "Romania, marile puteri si problema Basarabiei", aparuta in 1995, arata ca "atitudinea violenta a guvernului sovietic era subordonata planului de revolutie in Romania si intrarea sa, impreuna cu Basarabia - ca un tot unitar - in componenta Republicii Federative Ruse". Ce sanse mai avea Romania, in aceste conditii, sa-si recupereze tezaurul? La intrebarea asta a raspuns Sovietul Comisarilor Poporului, prin decizia din 26 ianuarie 1918 - "tezaurul Romaniei, aflat in pastrare la Moscova, se declara intangibil pentru oligarhia romana. Puterea sovietica isi asuma raspunderea de a pastra acest tezaur, pe care il va preda in mainile poporului roman".

Prima conflagratie mondiala se termina si de acum incolo va incepe sirul nesfarsit al incercarilor Romaniei de a-si recupera tezaurul de la Moscova. Un fapt important se petrece la Paris, in 28 octombrie 1920, cand Anglia, Franta, Italia si Japonia recunosc, prin tratatul de pace, unirea Basarabiei cu Romania. E momentul in care Uniunea Sovietica nu recunoaste ca Basarabia apartine Romaniei. Se va vedea, putin mai tarziu, tactica rusilor, cand vorbeau cu romanii despre tezaur. Iata reactia lui L.M. Karahan, reprezentantul sovietic la convorbirile romano-ruse de la Varsovia, din septembrie 1921 - "faceti atata caz pentru mizerabila suma de 100 de milioane ruble-aur, la care se ridica intregul dumneavoastra stoc metalic. Admiteti, sper, ca Basarabia face mai mult". Poate ca rusii n-au fost prea expliciti atunci, dar sa vedeti punctul lor de vedere, mult mai transant, pe care l-au exprimat in 1922, la convorbirile de la Lausanne, unde comisarul sovietic pentru Afaceri Externe, Cicerin, le propune romanilor un troc - "recunoasterea sub o forma oarecare, de catre Soviete, a alipirii Basarabiei la Romania contra tezaurului si bijuteriilor Coroanei". Delegatia romaneasca primeste de la Bucuresti instructiuni clare - "despartirea chestiunii Basarabiei de aceea a tezaurului".

America - posibila destinatie a tezaurului Romaniei 

Cea mai controversata teorie, care n-a fost clarificata nici pana in ziua de azi, legata de soarta tezaurului romanesc de la Moscova, se refera la faptul ca o parte din acea comoara ar fi luat drumul Americii. Se pare insa ca nu sunt doar simple supozitii. Iata ce s-a intamplat in anul 1921, cand brusc a inceput un schimb de telegrame intre Departamentul de Stat de la Washington si reprezentanta diplomatica a SUA din Bucuresti. Secretarul de stat Charls Evans Hughes cere, pe 13 august, informatii in detaliu despre aurul romanesc transportat la Moscova. La randul sau, ambasadorul american la Bucuresti, Charles Jay, solicita aceste informatii de la ministerul roman al Finantelor. Telegrama de la Washington cerea nu numai "descrierea marcii tezaurului", dar preciza ca informatiile trebuie sa ajunga in capitala Americii "prin cel mai rapid mijloc cu putinta". Partea romana da lamuririle de rigoare - lingourile erau marcate in functie de cantitate si de calitate. Se arata ca toate minele de aur din Romania, de stat sau particulare, se afla sub controlul Guvernului de la Bucuresti. De fapt lucrurile stateau total diferit, nici unul din lingourile trimise la Moscova nefiind  marcat în vreun fel. Ba mai mult, ca informaţie suplimentara adaugam ca numarul sacilor în care se aflau monezile bancii era de treisprezece mii optsute douazeci şi trei (13.823). Cu ocazia verificarii din timpul inventarierii, după un plan dinainte stabilit, numai conţinutul a trei mii cincisute saizeci si cinci (3.565) de saci a fost numarat şi cantarit, de parca se stia ca banii se vor pierde oricum.  Si o ultima, dar foarte importanta precizare - la acea data, exportul de aur romanesc era strict interzis. Ce putea sa insemne interesul american, aparut pe nepusa masa, pentru aceasta chestiune? Seful de cabinet al ministrului de Finante de la Bucuresti admite ipoteza ca americanii ar fi putut sa depisteze aur romanesc pe teritoriul lor. Sa fi fost chiar aurul de la Moscova? Washingtonul da un posibil raspuns prin telegrama pe care Departamentul de Stat o expediaza la Bucuresti, in 15 august, in care cere explicit informatii despre "cantitatea exacta a aurului romanesc trimisa la Moscova spre pastrare si daca acesta se prezenta sub forma de monede sau lingouri". Romanii intocmesc cat se poate de repede un raport amanuntit, pe care il trimit la Washington, despre monedele si lingourile pastrate in capitala Rusiei. Dupa aceea, liniste totala. Nu exista nicio explicatie oficiala despre interesul din acel moment al americanilor pentru aurul romanesc de la Moscova.

Firimituri de la rusi

Rusia a inapoiat tarii noastre, in cateva etape, doar mici parti din intregul tezaur romanesc transferat la Moscova in 1917. Astfel, in 1935, la un an dupa reluarea legaturilor diplomatice intre Bucuresti si Moscova, Rusia a trimis Romaniei 1.445 de lazi cu o greutate totala de 135 de tone. Acolo se aflau insa mai mult arhive si felurite materiale de mica importanta. Cel mai important a fost atunci faptul ca au fost repatriate osemintele lui Dumitrascu Voda Cantemir. Chiar presa din acea vreme a remarcat cu mahnire ca rusii ne-au dat fleacuri. Alt episod, de data asta in 1956, pe 12 iunie. Atunci se petrece la Bucuresti ceea ce autoritatile comuniste considerau a fi o mare victorie - tezaurul de la Moscova a fost repatriat! Ce ne-au dat rusii, mai de pret, a fost doar Tezaurul de la Pietroasa - Closca cu puii de aur, la care s-au adaugat odoare manastiresti si 1.350 de picturi, gravuri si desene, dintre care 120 de picturi erau ale lui Nicolae Grigorescu. S-a facut mare expozitie la Muzeul de Arta al Romaniei, deschisa chiar de ziua noastra nationala, pe 23 august. Specialistii remarca azi ca rusii ne-au dat inapoi 33 de kilograme de aur, in 1956. Numai 33 de kilograme din 93 de tone!

Albert Einstein – un hoţ genial

În 1999 analizele ştiinţifice şi istorice despre naşterea teoriei relativităţii au condus la concluzia clară că adevăratul creator al teoriei a fost Henry Poincare şi că lucrarea lui Einstein a fost un plagiat. Este greu de înţeles cum Einstein a elaborat o teorie de asemenea amploare în doar câteva săptămâni în condiţiile în care  anterior nu publicase nimic în acest sens.

În ultimii ani au fost descoperite două noi elemente semnificative:
a) absenţa recenziilor a două texte majore a  teoriei lui Poincare în Analele de Fizica germane, în ciuda meticulozităţii nemţeşti, a altor trei texte despre studiile sale din 1905, fiind recenzate doar diverse texte ştiinţifice de mai mică importanţă.
b) ignorarea aparent deliberată a trei studii majore despre relativitate prezentate de fizicianul francez la seminarul “  teoria electronului”, organizat în iunie/iulie 1905 la Universitatea din Gottingen. Primul text reprezintă faimoasa notă relativistă către Academia din Paris despre dinamica electronilor, al doilea era memorandumul trimis lui Hendrik Lorentz în mai 1904 iar al treilea descria  principiile relativităţii susţinute de Poincare la Conferinţa  Mondială de Ştiinte din Saint-Louis, din septembrie 1904. Mai mult de atât, în ianuarie 1905, Societatea de Matematică din Göttingen a organizat un seminar tocmai despre teoria relativităţii enunţată de Poincare.

Apariţia acestei situaţii trebuie însă căutată în relaţiile tensionate existente între Franţa şi Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe descoperirile lui Poincare a decis să reacţioneze, organizând o maşinaţiune cu scopul de a oferi Germaniei laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se dovedeau a fi imense, era nevoie de o persoană  care să şi le asume. Acea persoană a fost un mărunt funcţionar la Oficiul de patente şi brevete din Berna, Albert Einstein.

Universitatea din Gottingen, la care au studiat Gauss, Riemann sau Lejeune-Dirichlet era considerată la acea dată polul mondial al matematicilor şi al cercetărilor ştiinţifice. În 1905 universitatea se afla sub conducerea lui David Hilbert, un matematician de prim rang. În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost pierdut de Hilbert în favoarea lui Henry Poincare, lucru care a născut o imensă frustare în mediile academice germane. Arnold Sommerfeld,  Herglotz şi Wiechert au încercat pe parcursul toamnei lui 1904 şi iernii următoare să publice trei lucrări despre electronul superluminic, electronul care se mişcă cu o viteză superioară luminii in vid, în jurnalul universităţii. Sommerfeld, fizicianul care a îmbunătăţit modelul de atom descoperit de Niels Bohr pentru a fi compatibil cu relativitatea şi mecanica cuantică, a publicat chiar şi într-o revistă olandeză un studiu în care concluziona că ”transformările lui Lorentz”, o ipoteză revoluţionară a cunoscutului fizician olandez, nu poate fi folosită.  

În aceste condiţii, în mijlocul pregătirilor pentru seminarul din vara lui 1905, a apărut nota lui Poincare care postula clar şi argumentat: nici un corp  material nu poate depăşi viteza luminii în vid. David Hilbert s-a văzut astfel obligat să prezerve autoritatea instituţiei pe care o conducea, luând trei decizii extreme de importante:
- să ignore sistematic studiile lui Poincare şi cele adiacente lor.
- să solicite ajutorul lui Max Planck, directorul Analelor de Fizica, o publicaţie deosebit de influentă, ca notele lui Poincare să nu apară în rubricile acesteia.
- să caute un german care să-şi asume riscurile unui eventual proces prin publicarea rezultatelor lui Poincare sub semnătura sa. 

Acesta s-a numit Albert Einstein iar motivaţiile pentru care el a fost cel ales au fost, se pare, următoarele:
-a plagia ceva implica automat excluderea din mediul ştiinţific, ori Einstein era un simplu funcţionar fără veleităţi
-Hermann Mincovski, evreu lituanian şi şef al departamentului de matematici din cadrul universităţii îl cunoştea pe Einstein, pe care l-a avut elev între 1896-1900.
-Max Planck şi Einstein au corespondat o vreme despre teoria cuantică.
-Einstein a scris între anii 1902-1904 diverse lucrări despre termodinamică, părând că ar avea anumite cunoştiinţe în acest domeniu.
- Soţia sa, Mileva Marici.era o fiziciană respectată.

Manipularea a funcţionat iar pentru Einstein a însemnat o incredibilă şansă de a-şi promova şi propriile idei, cunoscute la Gottingen şi Berlin ca fiind la rândul lor plagiate şi  care nu-şi găsiseră susţinere până în acel moment. În toamna lui 1905, imediat după publicarea aşa-ziselor teorii ale lui Einstein, Max Planck organizează un colocviu internaţional în care îl numeşte pe acesta ”noul Copernic”.


Adevăratul Einstein

Albert Einstein era departe de a fi un geniu. Considerat retardat mintal din cauza incapacităţii sale de a vorbi până la vârsta de 5 ani, încă din primii ani de şcoală el a dovedit slabe calităţi. La vârsta de 15 ani, a părăsit băncile şcolii fără nici o diplomă.  Einstein însuşi recunoştea într-un ziar al scolii că e lipsit de imaginaţie şi abilităţi practice. 

În 1895 pică un simplu examen de intrare la Politehnica din Zurich, singura instituţie care nu cerea dovada absolvirii cursurilor liceale. Examenul era constituit din probleme de matematică, pe care Einstein nu le-a putut rezolva. A urmat o şcoală economică mai modestă, la Aarau, sperând ca după absolvire să prindă un post academic. 

Incapabil să finalizeze cursurile unei şcoli, cum şi-ar fi dorit, şi descurajat de recomandările profesorilor de a nu-şi continua studiile, se angajează, cu ajutorul unui coleg şi  prieten,  Marcel Grossman, viitor co-autor al teoriilor sale, la Oficiul de Patente din Berna. A fost angajat ca expert tehnic gradul trei, abia în 1906, la un an  după elaborarea celebrelor sale lucrări, fiind ridicat la gradul doi. Activitatea sa în cadrul oficiului nu era, cum s-ar putea crede, bazată pe fizici cuantice sau teorii ale fizicii, ci viza revizuirea zilnică a documentaţiei tehnice a diferitelor patente. A lucrat la oficiu până în 1909, perioadă în care a încercat fără succes să prindă o poziţie în cadrul unei universităţi. 

Surprinzator, în condiţiile unui program încărcat, fără acces la orice lucru asociat unei lucrări academice, Einstein a elaborat în timpul său liber patru eseuri despre mecanica cuantică pe care le-a publicat în 1905. Neputând să ofere o justificare a acestei situaţii, Einstein lăsa să se înţeleagă că o parte din idei i-au venit în somn şi că documentele care au condus la dezvoltarea tezelor sale s-au pierdut din cauza războiului, deşi acea perioadă o petrecuse într-un stat neutru, Elvetia. 

Abia în 1909 Einstein primeşte un post universitar insignificant, profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zurich, adevărata sa carieră constând în cea de jurnalist la o publicaţie evreiască, timp de alţi 10 ani. 

Căsnicia cu Milena Marici a durat până în1919, iar cei doi baieţi rezultaţi au fost diagnosticaţi ca ambii suferind de schizofrenie, o boală ereditară. Pe lângă Poincare, Einstein s-a mai “inspirat” şi din studiile lui Hendrik Lorentz, Olinto di Pretto, care în 1903, publica în revista ştiinţifică Atte, celebra formulă e=mc2, Heinrich Hertz sau scoţianul James Maxwell. În 1953, Edmund Whittaker publică o carte, ”Teoria relativităţii lui Lorentz şi Poincare”, în care demonstrează cu documente cum s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum şi sursele primare plagiate de Einstein în lucrările sale. Reactia acestuia, încă în viaţă, la acuzele aduse a fost aceeaşi cu aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă.

Che Guevara, idiotul din spatele revoluţiilor

---

Che Guevara s-a născut la 14 iunie 1928, în Rosario, Argentina. Numele său adevărat este Ernesto Guevara de la Serna. În anul 1947 începe studiile de medicină la Universitatea din Buenos Aires, pe care, chipurile, le termină în 1954 în Guatemala. Diploma sa de licenţă nu s-a găsit însă niciodata. În 1955 ajunge în Mexic unde îl întâlneste pe Fidel Castro. Dereglat mintal de la vârstă fragedă, pe vaporul ce-i aducea din Mexic în Cuba, îi compune o poezie lui Castro care începea cam aşa: “Hai să pornim, profet fierbinte al zorilor noi/ pe poteci ascunse/să eliberăm crocodilul verde pe care-l iubeşti.” (Canto a Fidel).

Pe 26 iulie 1956, Fidel Castro creează Mişcarea Revoluţionară. Deşi nu avea cea mai bună faimă, fiind poreclit El Cancho (Porcul) de tovarăşii săi din cauza faptului că nu-şi schimba hainele cu săptămânile, Che este cel care primeşte de la Castro conducerea luptei de gherilă. Atacul împotriva regimului Batista se soldează cu un eşec răsunător, din cei 82 de oameni implicaţi supravieţuind doar 12. Revoluţionarii se regrupează şi în scurt timp reuşesc să strângă de partea lor 3.000 de persoane. 

Noua armată a lui Che învinge forţele militare ale lui Batista, care părăseşte ţara. De fapt, bătălia de la Santa-Clara s-a soldat cu numai trei morţi, soldaţii lui Batista refuzând să lupte pentru un regim considerat nepopular. Chiar şi în aceste condiţii, Che a ordonat uciderea a 27 de inamici pentru trădare.

Pe 2 ianuarie 1959 după instaurarea regimului Castro, revoluţionarii încep persecuţiile împotriva susţinătorilor lui Batista. Che Guevara devine în 1959 comandatul închisorii La Cabana. Timp de şase luni, între 2 ianuarie şi 12 iunie 1959, au fost executaţi cel puţin 156 de prizonieri, în majoritate politici. Documentele vremii, inclusiv declaraţii confidenţiale făcute de Guevara, sugerează chiar câteva mii de victime, la execuţia cărora acesta privea sprijinit de un zid şi trăgând din trabuc.

La 7 octombrie 1959, Che este numit în fruntea Institutului Naţional de Agricultură. Din această postură expropriază terenurile americanilor şi iniţiază reforme, axând agricultura exclusiv pe productia de trestie de zahăr si tutun şi interzicând orice alt gen de cultură. Această iniţiativă a însemnat condamnarea la înfometare a mii de fermieri.

La 26 noiembrie părăseste şi acest post, fiind numit preşedintele Băncii Naţionale a Cubei. În doar câteva luni reuşeşte să dezorganizeze complet economia ţării şi să facă să se prăbuşească moneda natională care, până la acea dată, era la aceeaşi paritate cu dolarul. Che voia chiar să desfiinţeze banii şi să-i răsplătească pe oameni, pentru munca lor, cu insigne, diplome de merit sau evidenţieri .
Totodată susţine apropierea de Uniunea Sovietică şi transformarea regimului de la Havana într-unul comunist.

Între timp, relaţiile dintre SUA şi Cuba devin tensionate, pe de o parte datorită derapajelor către comunism, iar pe de alta din cauza reformelor lui Che care distruseseră industria si economia, afectând astfel interesele SUA, ca principal importator al Cubei.
La începutul anului 1960, Castro, la îndemnul argentinianului, semnează o înţelegere cu Uniunea Sovietică prin care primeşte 100 milioane de dolari credit şi se perfectează schimbul zahăr contra petrol. 

SUA reactionează în luna martie prin încetarea livrării petrolului si cumpărării zahărului cubanez, adâncind şi mai mult criza economică din Cuba. În acelaşi an, Guevara înfiinţeaza un sistem de lagăre în partea de vest a Cubei, la Guanahacabibes, unde erau închişi tinerii care beau, nu arătau respect pentru autorităţi, puneau muzica prea tare sau ascultau melodii rock de sorginte imperialisto-americană.

Dupa un turneu prin statele socialiste, întors în ţară în 1961, este numit ministru al industriei, calitate din care contribuie mai acut la colapsul sistemului economic, ajungându-se la raţionalizarea produselor alimentare şi închiderea a zeci de intreprinderi. Pentru a compensa aceste pierderi, Guevara ordonă crearea unei fabrici de frigidere în Cienfuegos, a uneia de unelte în Santa Clara şi a alteia  de instrumente de scris în Havana. Niciuna n-a produs nici măcar un singur obiect.

Observând că celebra Coca-Cola produsă în Cuba are un gust oribil, a solicitat o explicaţie unui chimist. Răspunsul acestuia, că odată cu naţionalizarea fabricii americanilor, aceştia au luat şi secretul băuturii cu ei, a fost considerat impertinent şi l-a costat pe bietul om un sejur prelungit la Guanahacabibes.

În timpul unei vizitei în Cehoslovacia, Che a observat nişte pluguri de zăpadă şi a decis că acestea pot fi uşor transformate în maşini de recoltat trestia de zahăr, ordonând cumpărarea a câtorva mii de bucăţi. Puse la muncă, plugurile au strivit plantele de trestie de zahăr, compromiţând recolta pe următorii 4 ani.
Anii 1962-1963 se desfăsoară sub impactul reformelor implementate de Guevara. În 1964, reprezentantul Rusiei, Anastas Micoyan, rămânea şocat de halul în care arăta Cuba faţă de ultima sa vizită din 1960.

În 1964, mândru de realizările sale, Che hotărăşte că revoluţia trebuie să se extindă dincolo de granitele Cubei. După ce doi oameni de încredere, bine sfătuiţi şi pregătiţi de Guevara în persoană, sunt trimişi să înfiinţeze mişcări de gherilă în Argentina şi Guatemala şi îşi pierd viaţa, pleacă el însuşi în Congo, să lupte împotriva lui Mobutu. Aventura din Congo se sfârşeşte dezastruos. În decembrie 1965, părăseşte Africa. 

Slăbit, cu crize de astm, bolnav de paludism şi dizenterie, se întoarce în Cuba, de unde plănuieşte o nouă aventură, iar în 1967 hotărăste că locul propice luptei este Bolivia. Anterior primise semnale din această tară, astfel că Che era convins că aici revoluţia va reuşi. Evenimentele ulterioare nu îi vor da însă dreptate. După câteva luni de luptă, timp în care niciun bolivian nu trecuse de partea sa, pierduse majoritatea soldaţilor iar cei câţiva supravieţuitori erau înfometaţi şi hăituiţi de armată.. În data de 8 octombrie 1965. marele revoluţionar, foarte slab şi extrem de murdar, este prins şi executat. 

Kosonul, falsa monedă a dacilor

Kosonul este singura monedă de aur din epoca regalităţii dacice, dar nu există dovezi că a fost emisă de daci. Ea imită denarii romani republicani din vremea lui Brutus – unul din asasinii lui Cezar -, iar legenda monedei este în limba greacă, cu litere greceşti, cuvântul koson fiind scris cu sigma. Toţi kosonii au fost descoperiţi în Transilvania, marea majoritate a lor chiar în zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei -, dar nici unul în săpături arheologice profesioniste. Nicăieri în altă parte a lumii nu s-au descoperit kosoni, semn că aceste monede nu au circulat.

Figuraţia monedei se inspiră din denarul republican roman. Pe avers apare un vultur care stă pe o ghioagă, ghioaga lui Heracles, şi ţine într-una din gheare o cunună de laur, imagine copiată de pe un denar roman republican de argint, bătut în jurul anilor 120 î.Hr. Pe revers apare o altă imagine, un demnitar în togă, încadrat de două personaje tot în togă care poartă nişte mănunchiuri pe umăr. Este magistratul roman însoţit de aşa-numiţii lictori, slujitorii lui, care poartă mănunchiul de nuiele şi securea cu două tăişuri, semn al autorităţii magistratului.

Până nu demult, istoria kosonilor părea elucidată, baterea monedelor fiind atribuită unui urmaş al lui Burebista – aici părerile fiind împărţite: ori unui aşa-numit administrator cu numele Koson sau Cosoni, sau regelui dac Cotiso, după biografia lui Augustus făcută de Suetoniu în care autorul îl denumeşte Cosini pe cel care trebuia să o ia de soţie pe Iulia la îndemnul lui Octavianus. Această ultimă ipoteză, prescurtarea numelui din “Cotizoni” în “Cosini”, are o mare hibă, întrucît nume mult mai lungi au putut fi redate de-a lungul timpului pe monede.

Pe baza acestor informaţii, un numismat german, în 1910, Max Bahrfeld din Berlin, a concluzionat că aceste monede au fost bătute în zona Munţilor Orăştiei, în vremea lui Octavian Augustus, după dispariţia lui Burebista, probabil în pregătirea unui mare război cu romanii. Se ştie că statele din antichitate nu băteau permanent moneda, ci ocazional. O mare emisiune monetară avea loc atunci cînd statul se aştepta la mari cheltuieli. Având în vedere această informaţie, explicaţia lui Max Bahrfeld părea cea mai coerentă. La o analiză mai atentă, kosonii nu par să fie dedicaţi unui rege sau să reprezinte vreo personalitate, deoarece nu există un portret pe niciuna din feţe. De aceea, presupunerea că sub misteriosul cuvânt “koson” se ascunde numele unui rege dac este greu de susţinut .

Dacă este vorba de un enigmatic rege dac, al cărui nume e scris în greceşte, de ce figurează pe monede doar simboluri romane? Pe una din feţe sunt reprezentate trei personaje, pe care le mai întâlnim pe un singur tip de monedă romană, în vremea lui Brutus, unul dintre cei care au complotat împotriva lui Cezar: doi lictori încadrând între ei un consul. Este vorba de Brutus însuşi, însoţit de lictori, în vremea consulatului său, din anul 54. î.Hr. Pe cealaltă faţă, este figurată o acvilă cu o coroană în cioc, tipar frecvent întâlnit pe denarii republicani romani de argint. 

Conform analizelor făcute de specialişti, s-a ajuns la concluzia că aurul nu este transilvănean, ci provine din sudul Dunării, de undeva din Balcani. Iată deci kosonul: un model hibrid de monedă, emis în afara Daciei, din aur străin, amestec între simboluri de pe mai multe monede romane şi un cuvânt dintr-o limbă necunoscută, scris cu litere greceşti.


Brutus si mercenarii daci

O explicaţie plauzibilă a fost dată de prof.  Aurora Peţan, o deducţie şi o completare a teoriei lansate de Th. Mommsen, J. Friedlaender, V. Pârvan, B. Mitrea, H. Daicoviciu şi alţi cercetători. Câtă vreme e vorba de un model din vremea lui Brutus, kosonii au toate şansele să aibă legătură cu acest personaj. 

Se presupune că Brutus ar fi plătit mercenari daci ca să lupte alături de el la Philippi, în Macedonia, împotriva lui Antoniu şi Octavian. După uciderea lui Cezar (anul 44 î.Hr.), Brutus nu s-a bucurat de popularitate, căci Cezar era iubit de popor. S-a refugiat în Macedonia, unde a pus la cale, împreună cu Cassius, rezistenţa împotriva lui Antoniu şi Octavian, viitorul împărat Augustus. În anul 42 a avut loc bătălia de la Philippi, unde Brutus a fost înfrânt şi s-a sinucis. În vederea acestei bătălii, Brutus ar fi angajat un număr mare de mercenari daci, pentru plata cărora ar fi emis în mod special această monedă fără circulaţie. 

Conform  prof. Aurora Peţan, se pare că toate firele acestei poveşti duc în Macedonia. “Kosonul” tracic de argint este o imitaţie după un model macedonean bătut la Amphipolis (Coinarchives); Brutus s-a refugiat în Macedonia; ultima sa bătălie s-a dat la Philippi, localitate aflată aproape de Amphipolis. Concluzia este destul de uşor de tras: kosonii au fost bătuţi în Macedonia. Brutus a bătut kosoni de aur în cantitate mare, probabil la Amphipolis, unde exista un atelier de monetărie celebru. Cu aceste monede a plătit oastea dacică, pentru a lupta alături de el, la Philippi. Imaginea consulului însoţit de lictori de pe una din feţe este cu siguranţă a lui Brutus, căci numai el emisese la Roma o astfel de monedă. 

Şi totuşi, de ce a scris pe monede acest cuvânt – “coson” – şi de ce l-a scris în greceşte? De ce nu a scris un cuvânt latin, cu litere latine? Folosirea alfabetului grec pe kosoni nu se poate explica decât în două feluri: fie cei care au bătut monedele nu cunoşteau decît scrierea grecească, fie, fapt mai probabil, monedele erau destinate unor “barbari” care foloseau alfabetul grecesc. Fie amândouă. Că macedonenii foloseau alfabetul grecesc e bine ştiut. Iar că dacii foloseau şi ei acelaşi alfabet este un lucru demonstrat de fragmentele de scriere găsite la Sarmizegetusa, Ocnita sau Carlomăneşti. “Koson” era, probabil, un cuvânt tracic sau macedonean. Este mai greu de acceptat că ar fi un cuvânt dacic, câtă vreme îl regăsim şi pe moneda traco-macedoneană de argint. 

Pe aversul monedei trace se află zeiţa Artemis, copiată după model macedonean, unde este însoţită de textul “(provincia) Macedonia Prima” scris în greceşte. Tracii au luat modelul şi au scris altceva, într-o altă limbă… “Coson Droueis”, înscris ce rămîne la fel de enigmatic ca şi “Koson” de pe monedele dacice. De ce nu a folosit Brutus un cuvânt dacic pe aceste monede? Poate că nu ştia limba dacilor sau poate “Coson” chiar este un cuvânt dacic, ajuns, cine ştie prin ce împrejurare, pe tetradrahma de argint a scitului Sauriacus. Poate e numele unei localităţi şi n-ar fi cu totul de necrezut, căci la vreo 30-40 km de Philippi şi la doar 10 km de Xanthus, oraş asediat de Brutus, se afla localitatea Kossos. Oricum ar fi, e cert că aceste splendide monede de aur provin din afara Daciei, foarte probabil din Macedonia şi la fel de probabil, au fost bătute în preajma anului 43 î. Hr., la comanda lui Brutus, pentru a plăti mercenari daci.

Dar de unde a avut Brutus atâta aur? Sursele antice ne lămuresc. Istoricul Appian relatează că Polemocratia, văduva prinţului trac Sadalas, speriată cu privire la soarta copilului, după ce soţul ei a fost asasinat, l-ar fi încredinţat lui Brutus pe tânărul moştenitor, împreună cu tezaurul regal. Sadalas fusese trimis de tatăl său, Cotys, să îl sprijine pe Pompei împotriva lui Cezar. Textul ne mai spune că Brutus a transformat această imensă cantitate de aur în monede. Deci, avem o sursă sigură care ne indică faptul că e vorba de aur tracic, transformat în monede în Macedonia. Unii specialişti susţin că pe monede ar fi tocmai numele acestui copil de viţă regală, fiul lui Sadalas.

Cu cine a bătut Brutus palma? De bună seamă, cu succesorul lui Burebista de la Sarmizegetusa Regia, câtă vreme monedele au fost găsite, în marea lor majoritate, în Muntii Orăştiei. Ştim că  regele Burebista fusese împotriva lui Cezar, sprijinindu-l pe Pompei, dar a fost înlăturat de la tron în urma unui complot în acelaşi an cu Cezar. Apoi Brutus, asasinul lui Cezar, îl plăteşte cu sume enorme pe uzurpatorul lui Burebista (al cărui nume nu-l ştim), ca să-l sprijine împotriva succesorilor lui Cezar…. E foarte probabil că Brutus şi Cassius au avut un amestec în înlăturarea lui Burebista şi chiar au finanţat complotul, în schimbul promisiunii unui sprijin militar în Macedonia.

Astfel  kosonii au ajuns în Dacia şi au fost tezaurizaţi. Nu au circulat niciodată. Nu ştim câţi daci s-au dus şi câţi s-au mai întors de pe câmpul de luptă de la Philippi. Ştim însă un lucru straniu: mulţi kosoni au fost descoperiţi la adâncimi mici, chiar în iarbă, adesea la rădăcinile copacilor. Nu par să fi fost îngropaţi, ci mai degrabă pierduţi, împrăştiaţi, poate în graba mare a unei retrageri. Alţii au fost găsiţi în pământ, bine tăinuiţi, în oale de lut. Alţii, în albie de râu. Kosonii au constituit tezaure preţioase până în vremea războaielor cu romanii, când am putea presupune că, cel puţin o parte din ei, au ajuns în mâinile cuceritorilor. 

Şi totuşi, nu s-au găsit cosoni nicăieri în altă parte, decât în Dacia. Probabil au fost topiţi de către romani, căci era vorba de o monedă “barbară”, fără circulaţie, a cărei valoare consta exclusiv în aurul de 22 de carate din care era confecţionată. Din evul mediu şi până astăzi, numărul pieselor descoperite întâmplător sau de căutătorii de comori pe teritoriul ţării noastre este de ordinul zecilor de mii… Şi poate încă pe atât, dacă nu mai mult, se află încă în taină, în pământ ori sub albia vreunui râu.

Moise, personaj istoric sau altă născocire biblică ?

Moise este considerat de tradiția iudaică și de cea creștină, primul profet și întemeietor al poporului lui Israel . El este deasemenea cel care l-a întâlnit pe Dumnezeu/Yehova pe Muntele Sinai de la care a  primit un cod de legi sub forma unor tabule cu porunci, pe baza cărora s-au creat normele morale ale religiilor lumii.

Informaţii privitoare la viaţa lui Moise găsim în Vechiul Testament, dar şi în Talmud, cealaltă carte sfântă a evreilor după Torah, şi în Coran. Totuşi, nu doar în cărţile „sfinte” găsim indicii despre conducătorul israelit. Manethon, un preot egiptean care a trăit în timpul ultimei dinastii de faraoni, prin secolul al III-lea î.Hr., a scris o istorie a ţării sale, Aegyptiaca, compilând povestiri pe care le-a găsit în biblioteca tempului din Heliopolis. 

Conform lui Manethon, citat de Josephus, strămoşii evreilor erau hicsoşii, care au ocupat Egiptul o bună perioadă de timp. Când hicsoşii au fost goniţi din Egipt de către faraonul Ahmosis (1549-1524 î.Hr.), aceştia au ocupat Canaanul şi au construit Ierusalimul. Mai târziu, un alt faraon, Amenofis al III-lea (Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton), a curăţat Egiptul de leproşi şi alte persoane necurate, trimiţându-le să lucreze în carierele de piatră de la est de Nil. După câţiva ani, faraonul, cuprins de remuşcări, le-a dat acestora oraşul Avaris, fostă fortăreaţă a hicsoşilor. Acolo, aceştia l-au ales conducător pe unul dintre preoţii de la Heliopolis, numit Osarsef. Osarsef le-a cerut celor ce îl urmau să nu se închine zeilor egipteni, a ordonat să se repare zidurile Avarisului şi să se pregătească de un război cu Amenofis al III-lea. A trimis emisari la păstorii hicsoşi izgoniţi în Ierusalim, pentru a se uni într-o expediţie comună, împotriva Egiptului. Hicsoşii au venit într-un grup ce număra două sute de mii de oameni.

 Ameninţat de această invazie, Amenofis al III-lea a fugit în Etiopia, unde a stat 13 ani în exil. Între timp, hicsoşii şi egiptenii “necuraţi” au dat foc oraşelor şi satelor, au profanat templele, au mutilat imaginile zeilor şi au folosit sanctuarele ca bucătării, în care prăjeau animalele venerate de egipteni. Aflând despre acest lucru, Amenofis al III-lea s-a întors din Etiopia în fruntea unei mari armate, iar unul din fii săi, în fruntea alteia. Cei doi au atacat şi i-au învins pe hicsoşi şi aliaţii lor egipteni, ucigând pe mulţi dintre ei şi fugărindu-i pe ceilalţi până la frontiera cu Siria.

Deşi Manethon scria că liderul egiptenilor necuraţi era Osarsef, alţi autori au folosit numele Moise. Egipteanul Apion din primul secol d. Hr., care a predat retorica la Roma, scria că Moise s-a născut la Heliopolis. El a ridicat case de rugăciune în aer liber iar în locul obeliscurilor a construit stâlpi în vârful cărora se aflau figuri umane. Alţi autori din Alexandria, precum Chaereman şi Lysimachus, erau tot în favoarea lui Moise ca şi conducător al egiptenilor “necuraţi”. Syncellus afirma că Exodul a avut loc în timpul domniei lui Ahmosis I, primul rege al Dinastiei a XVIII-a. Conform lui Eusebius, Syncellus ar fi afirmat că ieşirea evreilor din Egipt a avut loc în timpul domniei faraonului Achencherres (Akhenaton). Versiunea armeană a operei lui Eusebius identifică în mod similar domnia lui Akhenaton ca perioada când Moise a devenit conducătorul evreilor.

Este posibil ca Moise şi Akhenaton să fi fost una şi aceeaşi persoană? Akhenaton a fost faraonul care a renunţat la venerarea mai multor zei, avându-l ca zeu suprem pe Amon-Ra, instituind monoteismul, cu o singură divinitate, Aton, ca religie în Egipt. În acest caz, de ce Manethon îl numea pe Moise, Osarsef? Numele Osarsef e compus din Osiris (Asar în egipteană) şi Iosif (Yosef în ebraică). Akhenaton era nepotul lui Yuya (Iosif) şi s-a reprezentat ca Osiris în templul lui Aton din Karnak. Manethon spune că Osarsef a fost preot în Heliopolis. Akhenaton a fost preot în Heliopolis. Talmudul spune că Moise oficia ca şi mare preot. Akhenaton se considera marele preot al lui Aton.

 Tot în Talmud, Moise era considerat regele israeliţilor în timpul şederii în Sinai. Akhenaton a fost regele Egiptului şi, chiar dacă a fost obligat să abdice, adepţii lui l-au considerat adevăratul rege chiar şi atunci când se aflau în Sinai. Şi Moise, şi Akhenaton, au fost în pericol să-şi piardă vieţile la naştere. Amândoi au interzis adepţilor săi să se închine zeilor egipteni, instaurând o credinţă monoteistă.

În Talmud, când Moise era mic, a luat coroana faraonului şi şi-a aşezat-o pe cap. Akhenaton a ajuns coregent alături de tatăl său în tinereţe. Biblia spune că Moise avea 40 de ani când a fugit din Egipt. Akhenaton avea aproape 40 de ani când a fost obligat să abdice şi să părăsească Egiptul. 

În Biblie, Moise a condus Exodul la vârsta de 80 de ani. Akhenaton şi-a luat adepţii şi rudele israelite din Egipt la 80 de ani. Moise era nedespărţit de cârja sa de păstor, care de cel puţin două ori s-a transformat în şarpe. Cârja de păstor şi sceptrul cu cap de şarpe erau însemnele regilor egipteni. Moise a fost păstor după ce a fugit din Egipt. Akhenaton s-a reprezentat în sculpturi ca Osiris, zeul-păstor. De altfel, toţi faraonii se considerau păstori, acesta fiind un epitet care semnifica rolul de conducător al turmei de supuşi. Şi Moise, şi Akhenaton, au murit în deşertul Sinai. Cele 10 porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea egipteană a morţilor, pe care Akhenaton o ştia cu siguranţă din perioada în care a fost preot la Heliopolis. Moise a avut trei soţii: o necunoscută din Kuş (Nubia / Sudan), regina etiopiană Adonith şi madianita Zipporah. Akhenaton a avut cel puţin trei soţii: Nefertiti (marea regină), Kiya (o prinţesă mitanniană) şi o a treia, rămasă necunoscută. În Talmud, Moise a fost nevoit să părăsească tronul Etiopiei şi să fugă din ţară. Akhenaton a fost nevoit să părăsească tronul Egiptului şi să fugă din ţară.

Dacă Akhenaton este într-adevăr cel ce i-a scos pe israeliţi din Egipt, cine şi de ce l-a numit Moise? În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus numele evreiesc Moise (Moşe) deoarece, a spus ea „din apă l-am scos“.Dacă însă a fost adoptat de către o egipteancă şi a fost crescut ca un prinţ egiptean, este logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că o prinţesă egipteană nu avea cum să ştie ebraica la fel cum nu avea cum să ştie că pruncul scos din apă este evreu.În realitate,  numele Moşe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean mos, care înseamnă copil, fiul lui…Toţi faraonii îşi luau un supranume care să conţină această particulă: Ramses sau Ramoses („fiul lui Ra, zeul Soare”), Ahmoses („fiul lui Yah, zeiţa Lună”), Tuthmoses („fiul lui Thoth, zeul înţelepciunii”) sau Amenmoses („fiul lui Amon”).

Cartea Ieşirea sau Exodul începe cu o scurtă relatare despre descinderea israeliţilor în Egipt. Vizirul Iosif a reuşit să obţină de la faraon permisiunea ca tatăl său, Iacob (Israel), şi tribul său să se mute din Canaan în Egipt. Deoarece egiptenii aveau încă amintiri urâte despre hicsoşii care le-au ocupat ţara cu puţin timp în urmă, nu priveau cu ochi buni apariţia altui trib de păstori asiatici. Astfel, celor 70 de israeliţi li s-a dat ţinutul Goşen, în aceeaşi zonă a Deltei Nilului unde au fost stabiliţi hicsoşii. Când israeliţii au început să se înmulţească exagerat, faraonul a ordonat să fie ucişi toţi copiii de sex bărbătesc care urmau să li se nască. 

În această vreme s-a născut Moise, într-o familie din casa lui Levi. Numele tatălui nu este dat în acest punct al povestirii, ci mult mai târziu, când aflăm că se numeşte Amram. Soţia acestuia, numită Iochebed, şi-a ascuns fiul timp de trei luni. Neputând să-l mai ţină ascuns pentru mult timp, l-a abandonat între trestiile de pe malul Nilului, într-un coş de papirus uns cu smoală şi lut. Fiica faraonului a găsit coşul când a venit să se scalde şi, văzând copilul plângând, i s-a făcut milă de el. Sora mai mare a acestuia, Miriam, care privise din depărtare la tot ce se întâmplase, s-a oferit să-i aducă o doică din rândurile israeliţilor. A adus-o chiar pe mama ei, care a fost de acord să-l alăpteze pe Moise în schimbul unei sume de bani. Când băiatul a crescut, a fost adus înapoi la fiica faraonului. Aceasta l-a adoptat şi i-a dat numele Moise.

Cât de adevărată este oare această legendă ? În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270 – 2215 î.Hr.), acesta susţine că mama sa era mare preoteasă în oraşul Azupiranu în timp ce tatăl lui rămâne necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, l-a aşezat într-un coş de papură uns cu bitum şi i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon va deveni amantul zeiţei Iştar, care îi va acorda tronul.

 Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident faptul că povestea biblică este un plagiat al celei akkadiene. Israeliţii au aflat povestea naşterii lui Sargon în timpul exilului în Babilon. Iar când s-au întors în Ierusalim şi au început să-şi scrie textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până şi faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. 

Şi totuşi  ambele variante, a lui Sargon şi a lui Moise, sunt simple copii ale unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moştenitor al tronului, zeiţa Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth. Seth, unchiul lui Horus şi fratele lui Isis, îl omorâse pe Osiris şi îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moştenitor, fără îndoială că ar fi încercat să îl ucidă şi pe acela. Aşadar, zeiţa şi-a crescut fiul pe ascuns, până acesta a ajuns destul de mare pentru a-şi cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soţia faraonului Seth, la fel cum soţia faraonului a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise.

Adevărul care transpare din spatele legendelor e că Amenhotep al III-lea  s-a însurat cu sora lui moştenitoare, Sitamon, pentru a primi tronul. Mai apoi s-a căsătorit şi cu Tiye, fiica vizirului Yuya (Iosif), numind-o Marea Regină, spre nemulţumirea preoţilor egipteni. Nefiind pur egipteană deoarece avea sânge israelit, Tiye nu putea fi moştenitoarea de drept a tronului şi nici mireasa zeului Amon, aşa cum erau considerate toate reginele Egiptului antic. Prin urmare, nici copiii săi nu puteau moşteni regatul. Dorind să-şi păstreze tronul, fiind presat de către preoţii amoniţi, Amenhotep al III-lea a decis să scape de fiii pe care i-i năştea Tiye. Astfel, primul lor fiu, Thutmose, a dispărut în condiţii inexplicabile. Regina nu a vrut să se repete povestea şi cu următorul fiu. Prin urmare, când l-a născut pe cel de-al doilea prin 1376 î.Hr., în al doisprezecelea an de domnie al soţului său, Tiye a încercat să-l înduplece pe faraon. L-a numit pe copil Amenhotep al IV-lea, pentru a arăta că e urmaşul lui Amenhotep al III-lea şi singurul moştenitor adevărat al tronului.

 Însă preoţii lui Amon au fost mai convingători, amintindu-i faraonului că un copil impur pe tron ar fi însemnat nenorociri asupra Egiptului, deoarece ar fi atras mânia zeilor. Văzând că viaţa fiului ei este în continuare în pericol, Tiye l-a trimis la rudele sale israelite din Goşen, în Delta Estică a Nilului. Faptul că viaţa lui Amenhotep al IV-lea a fost ameninţată în copilărie se poate deduce din epitetul pe care şi-l atribuia adeseori, „cel care a trăit mult”, ceea ce înseamnă că în copilărie nimeni nu se aştepta să trăiască prea mult. Cei care au compus şi redactat primele cărţi ale Vechiului Testament au încercat să ascundă originile egiptene ale lui Moise, inventând o poveste în care el era fiul unor israeliţi din casa lui Levi. Au făcut acest lucru pentru simplul fapt că cel mai mare profet al evreilor, considerat de cei mai mulţi dintre ei adevăratul Mesia, trebuia să fie israelit pur-sânge. Credinţa lor spune că Israel e poporul ales de Yehova. Prin urmare, e de neconceput ca salvatorul israeliţilor să aparţină altei naţii, mai ales celei care i-a înrobit. Aşadar i-au atribuit lui Moise mitul lui Sargon sau pe cel al lui Horus pentru a arăta că viaţa i-a fost ameninţată încă de la naştere, dar şi pentru a explica faptul că a fost crescut atât printre israeliţi, cât şi ca prinţ al Egiptului.

Încă de la începutul domniei sale, în jurul anului 1360 î.Hr, Amenhotep al IV-lea („Amon este satisfăcut”) a reuşit să enerveze preoţimea egipteană. Şi-a schimbat numele în Akhenaton („spiritul viu al lui Aton”) şi a construit temple ale zeului său în oraşele lui Amon, Karnak şi Luxor. Un graffiti din templul de la Medium, din anul 30 de domnie al lui Amenhotep al III-lea, dovedeşte respingerea de către preoţii lui Amon a deciziei regelui de a-l numi pe Akhenaton moştenitor al tronului. 

O stelă de graniţă din Amarna arată că Akhenaton a întâmpinat o puternică opoziţie şi a fost subiectul unor critici. Pentru a preveni o revoltă, mama sa l-a sfătuit să-şi construiască o nouă capitală la Amarna, pe care a numit-o Akhetaton („orizontul lui Aton”). Contrar părerii generale, numele Amarna nu derivă de la tribul musulman care s-a stabilit în acea zonă mai târziu. Ci de la numele din al doilea cartuş al zeului lui Akhenaton, Im-r-n.  Amram este numele dat de Biblie tatălui lui Moise, iar Imran este numele dat de Akhenaton „tatălui” său, zeului Aton.

Noua religie a lui Akhenaton a câştigat mulţi adepţi în Egipt, spre nemulţumirea clerului amonit. Dar din cauza faptului că regele avea armata de partea sa, Amarna fiind practic o tabără militară, preoţii au evitat confruntarea. Conducătorul armatei era Ay, fiul lui Yuya şi unchiul lui Akhenaton.  În noua sa capitală, regele s-a dedicat vieţii de familie, alături de venerarea zeului său. Nefertiti, soţia sa, i-a dăruit şase fiice, Akhenaton comandând multe fresce ce reprezentau marea şi fericita familie regală, ocrotită de zeul-soare. Akhenaton s-a numit Mare Preot al lui Aton, oficiind alături de Nefertiti. Din acest motiv Talmudul şi Manethon spuneau că Moise oficia ca şi Mare Preot iar Apion scria că Moise a ridicat case de rugăciune în aer liber şi a construit stâlpi cu figuri umane în vârf, în locul obeliscurilor. Regele a compus chiar şi câteva imnuri închinate lui Aton, ce au servit mai târziu ca model pentru psalmii lui David din Vechiul Testament.

Akhenaton îşi dorea un urmaş de sex masculin, pe care însă regina sa nu putea să i-l ofere. Ţinând cont că Nefertiti a născut doar fete, cei doi au ajuns la concluzia că e nevoie de o altă mamă care să nască viitorul rege. Noua soţie a lui Akhenaton a fost prinţesa mitanniană Kiya, care i-a dăruit tot o fiică. Neobţinând nici acum moştenitorul mult dorit, Akhenaton şi-a luat o a treia soţie. În anul 10 de domnie, aceasta i-a dăruit regelui un fiu, care a fost numit Tutankhaton („imaginea vie a lui Aton”).

După 17 de domnie, Akhenaton a aflat că se pregăteşte un complot împotriva sa, astfel încât, de teamă, a decis să abdice şi să fugă în Sinai. Fratele său a condus singur câteva zile apoi a fost ucis, urmând la tron Tutankhaton la vârsta de doar zece ani. Vechiul Testament susţine că Moise a ales să fugă de teamă să nu fie pedepsit pentru că a ucis un egiptean ce bătea un israelit. De ce a ales Akhenaton Sinaiul ca refugiu? Deoarece, deşi Sinaiul era considerat parte din Egipt, nicio garnizoană de armată nu era staţionată acolo. Oraşul de la graniţă, Zarw a rămas fidel lui Aton în timpul domniilor lui Tutankhaton şi Ay. În Sinai, Akhenaton putea primi sprijin de la aliaţii săi din Zarw şi, în acelaşi timp, putea să-şi exprime în voie ideile religioase.

Nu ştim prea multe despre ce a făcut Akhenaton în Sinai. Biblia spune că a stat acolo 40 de ani, s-a însurat cu fiica unui preot şi a fost păstor al turmei socrului său. În Egipt, Tutankhaton nu i-a călcat tatălui său pe urme. În anul patru de domnie, tânărul rege a redeschis templele celorlalţi zei şi a decretat că fiecare e liber să creadă în orice zeitate doreşte. Ba, mai mult, şi-a schimbat numele în Tutankhamon („imaginea vie a lui Amon”). Însă, după o domnie de zece ani, a fost la rândul său ucis. Tronul i-a revenit lui Ay, sfetnicul ultimilor trei regi. După ce a condus Egiptul doar patru ani, şi acesta a fost omorât. 

Pentru că Ay nu avea niciun moştenitor, faraon a devenit Horemheb, liderul armatei. Acesta a luat măsuri drastice împotriva regilor de la Amarna: a ordonat să se şteargă numele lor din toate inscripţiile. Ba, mai mult, a interzis menţionarea numelui lui Akhenaton. Pentru a restabili vechea credinţă, Horemheb i-a numit viziri pe Ramses, marele preot al lui Amon, şi pe fiul acestuia, Seti. Le-a dăruit estul Deltei Nilului, numindu-i primari ai oraşului Zarw, pentru a-l lipsi pe Akhenaton de sprijinul oferit de locuitorii oraşului. Apoi, pentru ca răzbunarea împotriva răzvrătitului să fie completă, i-a pus la muncă silnică pe israeliţii din Deltă, obligându-i să construiască oraşele Pithom şi Raamses.

În Sinai, conform Bibliei, pe când păştea oile socrului său pe muntele Horeb, Moise l-a întâlnit pe zeul Yehova, care l-a anunţat că în curând va trebui să se întoarcă în Egipt, pentru a-i scoate pe israeliţi de acolo. Moise nu a părut prea încântat de misiunea care i s-a încredinţat. Chiar a încercat să se eschiveze, motivând că nu se putea exprima prea bine. Zeul i-a sugerat să-l ia cu el pe fratele său, Aaron, care putea să le vorbească israeliţilor. Deşi Biblia şi Talmudul susţin că Moise avea „vorbirea greoaie”, e greu de imaginat că acesta era adevăratul motiv pentru care nu se putea face înţeles de către israeliţi. „Vorbirea greoaie” a lui Moise este o camuflare a faptului că el nu ştia limba israeliţilor. Fiind egiptean, este firesc ca el să fi vorbit doar egipteana. Prin urmare, acesta este motivul pentru care îi era teamă că nu se va face înţeles de către israeliţi şi pentru care avea nevoie de fratele său să vorbească în locul lui.
După moartea lui Horemheb, puterea a fost preluată de Ramses I, cel care a instaurat Dinastia a XIX-a. Aflând de moartea lui Horemheb, Akhenaton s-a întors din Sinai, cel mai probabil pentru a revendica tronul.

Deşi toţi cei prezenţi i-au recunoscut identitatea şi, prin urmare, dreptul la tron, Ramses I avea de partea sa sprijinul armatei. Aşadar, Akhenaton a fost nevoit să renunţe la idee, mulţumindu-se să ceară să fie lăsat să plece înapoi în Sinai, împreună cu adepţii săi egipteni şi israeliţi, unde a şi murit.