Cum s-a "franțuzit" limba română și ne-am trezit latini

 

Vocabularul limbii române literare moderne are un caracter eterogen datorită numeroaselor influenţe exercitate de-a lungul timpului: greacă, neogreacă, slavonă, turcă, poloneză, maghiară, latină, germană, rusă, franceză, italiană şi, în ultimii ani, engleză.

Dacă în ceea ce priveşte celelalte influenţe exercitate asupra limbii române literare părerile sunt împărţite, în ceea ce priveşte influenţa franceză majoritatea opiniilor converg spre sublinierea importanţei ei pentru modernizarea și occidentalizarea culturii româneşti.

Vorbind despre „providenţiala influenţă franceză”, Pompiliu Eliade identifică trei „curente” care se completează şi se întăresc reciproc: din sud, influenţa franceză a venit împreună cu grecii fanarioţi; din răsărit, cu ruşii francizaţi de Elisabeta şi de Ecaterina a II-a iar din vest, o dată cu emigranţii Revoluţiei franceze. Rusia a suferit o puternică influenţă franceză în secolul al XVIII-lea, încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi continuând în timpul domniilor Elisabetei ( 1741-1762) şi a Ecaterinei a II-a (1762-1796), când manierele, ideile, şi limba  franceză au cuprins straturile înalte ale societăţii ruse.

 

În scrierea sa La culture française en Roumanie (1920), citat de Sultana Craia în lucrarea Francofonie şi francofilie la români, profesorul Charles Drouhet distinge trei perioade ale influenţei franceze la români:

–          1750-1830, în care, sub domniile fanariote, cultura franceză începea să fie receptată prin intermediul cărţilor şi al profesorilor;

–          1830-1870, în care ea invadează toate domeniile şi produce nu numai traduceri şi imitaţii, dar şi opere originale scrise de români în limba franceză;

–          din 1870, până la data la care este scris textul (1920), în care se dă o luptă între influenţa franceză şi cea germană.

               

Un obstacol de care  s-au lovit traducătorii  din secolului al XVI-lea, ca şi toţi cărturarii din veacul următor, a fost sărăcia vocabularului limbii române, numărul restrâns de sinonime şi de termeni necesari denumirii noţiunilor şi ideilor noi. În scrierile cronicarilor moldoveni şi munteni, neologisme latino-romanice, apar pe  filieră polonă, rusă sau greacă.

 

Începând cu deceniul al doilea al secolului al XVIII-lea, o dată cu instaurarea domniilor fanariote în Moldova (1711) şi Muntenia (1716), are loc o perioadă de transformare pentru limba română, după cum observă Pompiliu Eliade în studiul dedicat influenţei franceze asupra spiritului public românesc: „Vocabularul, ca şi sintaxa, se corupseseră, făcuseră limba de nerecunoscut. Multe dintre vechile cuvinte fuseseră date uitării şi le luaseră locul cuvinte greceşti, turceşti, ruseşti. Limba română de la oraşe, mai ales cea a saloanelor devenise un amestec nedefinit din toate limbile necultivate ale orientului”.

 

În mod paradoxal, chiar dacă regimul fanariot a fost o perioadă sumbră pentru poporul român, datorită politicii fiscale excesive practicate prin subordonarea către Imperiul Otoman, multe dintre acţiunile domnitorilor au relevat intenţiile lor de modernizare a societăţii româneşti, favorizând, totodată, deschiderea către elementele culturii şi civilizaţiei occidentale.

Fanarioții, care îndeplineau funcția de traducători la Curtea Otomană, religia interzicându-le turcilor să vorbească alte limbi, au încurajat prin acţiunile lor pătrunderea elementului cultural francez în spaţiul românesc.

Fanarioţii aduceau cu ei și secretari şi preceptori francezi însărcinaţi cu educaţia copiilor lor. Aceștia erau recrutaţi, de regulă, din personalul recomandat de diplomaţii şi ambasadorii Franţei, care se aflau în legături strânse cu Poarta. Dintre aceşti oameni de încredere ai fanarioţilor, istoria a păstrat câteva nume: Jean Mille (sau Millo), ataşat pe lângă Grigore Ghica (1747), François Linchou, comerciant şi om de încredere al lui Constantin vodă Racoviţă (1741-1760), Jean Louis Carra, aflat la Iaşi pe lângă Grigore al III-lea Ghica, renumitul conte d’Hauterive şi filologul Jean Baptiste le Chevalier, ataşaţi lui Alexandru Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti.

 

Prin intermediul acestor vorbitori nativi, limba franceză a fost adusă la curtea domnească, dar şi în rândul boierilor români care manifestau un interes din ce în ce mai mare pentru cultura şi civilizaţia franceză.  Drept consecinţă, predarea limbii franceze a fost introdusă oficial în şcolile greceşti din Principate prin reformele iniţiate de Alexandru Ipsilanti (1776), care a deschis porţile învăţământului pentru pături sociale mai largi.

 

Amploarea fenomenului este surprinsă într-o notă informativă a consulatului rus din Iaşi, din 15 martie 1806, unde se precizează că: „dorinţa de a învăţa limba franceză a devenit atât de generală şi de mare în această ţară, încât pare a degenera într-o epidemie”.

 

Pătrunderea influenţei franceze în Principate s-a realizat şi prin intermediul publicaţiilor. Operele scriitorilor francezi, în original sau în traduceri greceşti, deţineau un loc de cinste în bibliotecile fanarioţilor şi ale boierilor. Despre setea de cunoaştere şi de instruire a boierilor şi despre preferinţele în materie de lectură ale acestora, scrie şi Pompiliu Eliade:

„Boierului de la sfârşitul domniilor fanariote îi place mult să citească, dar citeşte fără discernământ: tot ceea ce este francez, atât în materie de cărţi, cât şi în materie de modă, se bucură în ochii săi de un prestigiu inatacabil; tot ceea ce vine din Franţa poartă în ochii marelui boier pecetea perfecţiunii […]. Este de remarcat faptul că un număr destul de mare de autori francezi au fost citiţi mai întâi în greceşte şi chiar traduşi din această limbă: aşa s-a întâmplat cu Povestirile morale ale lui Marmontel, cu Discursul asupra inegalităţii a lui Rousseau, cu Tartuffe al lui Molière, cu Iuliu Cezar, Merope şi Zaïre a lui Voltaire, cu Atala a lui Chateaubriant şi chiar cu Logica lui Condillac şi cu Consideraţiile lui Montesquieu”.

 

În această perioadă apar la noi şi primele gramatici şi dicţionare ale limbii franceze. Nicolae Caragea scrie în greceşte o gramatică a limbii franceze tipărită în 1806, iar Alexandru Mavrocordat realizează primul dicţionar francez-grec şi grec-francez. Primul dicţionar  francez-român şi român-francez („Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozesc-rumânesc”) a fost redactat de Jean-Alexandre Vaillant, în 1839, fiind urmat de un al doilea, de proporţii mai mari,  aparţinând lui P. Poenaru, Fl. Aaron şi G. Hill. 

 

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, îşi fac apariţia primele traduceri ale unor cărţi franţuzeşti, realizate în mare parte de către boieri, pornind de la versiunile din limba neogreacă, pe care traducătorii le înţelegeau mai bine şi le luau drept model.

 

De aceea, primele încercări de traducere se caracterizează prin stângăcii în redarea textului francez, fraze greoaie, vocabular împestriţat cu grecisme şi turcisme. Pentru a-şi duce la bun sfârşit munca, aceştia foloseau calcuri şi perifraze, realizând construcţii artificiale şi adaptări eronate care, de cele multe ori, denaturau logica textului originar, îndepărtându-se tot mai mult de acesta.

În acelaşi timp, difuzarea concepţiilor iluministe promovate prin intermediul operelor unor scriitori precum Diderot, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, a contribuit la schimbarea mentalului colectiv şi la închegarea noului ideal politic şi cultural al boierimii liberale aflate în ascensiune, fapt ce va culmina cu mişcarea revoluţionară de la 1821 şi cu înlăturarea regimului fanariot.

            O altă cale de pătrundere a limbii şi culturii franceze s-a manifestat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ca o consecinţă a evenimentelor politice petrecute în Franţa şi în primul rând a Revoluţiei din 1789. După căderea lui Napoleon şi restaurarea vechiului regim, numeroşi nobili francezi emigrează în Ţările române. O parte dintre aceşti emigranţi se angajează profesori în casele boiereşti, făcând astfel cunoscute atât limba şi cultura franceză, cât şi ideile politice şi filozofice care pregătiseră Revoluţia franceză.

Presa a avut, de asemenea, un rol important în propagarea elementelor de cultură franceză. Mulţi boieri români erau la curent cu noutăţile din plan politic şi cultural, citind ziare franceze precum: „Le Spectateur du Nord”, „Le Journal encyclopédique”, „Le journal littéraire”, „L’Almanach des Dames”, dar şi publicaţii francofone apărute în peisajul cultural românesc.

            Unele neologisme franceze şi romanice, mai ales din sfera militară şi administrativă,  au pătruns în limba română prin filieră rusească. Într-o primă fază, transferul de elemente de origine franceză a fost favorizat de prezenţa ofiţerilor ruşi în Principate, în perioada războaielor ruso-turce, dar şi a consulilor ruşi la Bucureşti, care se foloseau de limba franceză în relaţiile diplomatice.

Prin filieră rusească, mai ales în vremea Regulamentului organic,  au pătruns în vocabularul limbii române elemente din terminologia franceză referitoare la organizarea militară şi administrativă, cuvinte terminate în -(ţ)ie (artilerie, cavalerie, infanterie etc.) și  -(ţ)iune (administraţiune, comisiune, constituţiune).

 

Influenţa franceză începută în secolul al XVIII-lea rămâne puternică pe tot parcursul secolului următor. Se promovează din ce în ce mai mult ideea înlocuirii elementelor vechi cu termenii noi care „să corespundă aspiraţiilor, ideilor şi instituţiilor noi dintr-o epoca de mari prefaceri sociale, politice şi culturale, pe care le generase ridicarea burgheziei liberale împotriva feudalismului”. Cuvinte turceşti precum macat (< din turc. makat) sau suliman (< din turc. sülümen) au fost înlocuite de cuvertură (< din fr. couverture) şi fard (< din fr. fard). Unele împrumuturile din limba franceză au circulat alături de elementele nelatine dezvoltând dublete sinonimice care se regăsesc şi astăzi în limba literară:

–           cinste (< din sl. čĩştĩ ) – onoare (< din fr. honneur);

–          ibovnic (< din sl. ljubovĭnĭkŭ) – amant (< din fr. amant);

–          han (< din turc. han) – hotel (< din fr. hôtel);

–          jertfă (< din sl. žrŭtva) – sacrificiu (< din fr. sacrifice) etc. 

 

În prima parte a secolului al XIX-lea, influenţa franceză devine din ce în ce mai evidentă şi datorită tinerilor intelectuali care îşi fac studiile în Franţa, unde îşi însuşesc limba franceză la sursă şi fac cunoştinţă în mod direct cu literatura şi cu ideile novatoare ale acestei ţări. Dintre tinerii care şi-a făcut studiile în Franţa, îi amintim pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Al. Odobescu. Şi Ion Heliade Rădulescu a trăit în exil la Paris, unde a publicat Souvenirs et impressions d’un proscrit (1850) şi Mémoires sur l’Histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie (1851). Întorşi în ţară, aceşti „bonjurişti” sau „franţuziţi”, cum erau ridiculizaţi adesea în mediile conservatoare, devin exponenţi ai influenţei franceze în cultura românească, influenţă manifestată uneori într-un mod ridicol.

Vasile Alecsandri, unul dintre tinerii intelectuali care şi-au făcut studiile la Paris, a ironizat în ciclul Chiriţelor (În Iaşi, 1850, În provinţie, 1853, În voiaj, 1863) tendinţa micilor boieri din provincie de a-şi asimila în mod superficial limba franceză şi stilul de viaţă european.

 

 Dincolo de asemenea situaţii comice, exploatate din plin în literatura din secolul al XIX-lea, femeile au avut un rol important în asimilarea elementului de origine franceză.

 

În studiul dedicat francofoniei la români, Sultana Craia consideră femeile şi tinerii ca fiind avangarda francofoniei în spaţiul cultural românesc deoarece, înainte de a putea fi explicată prin motivaţii de ordin intelectual, politic şi cultural, influenţa franceză a pătruns în principate odată cu moda vestimentară şi ca modă în sine. „Curiozitatea feminină, notează autoarea, interesul pentru modă, rivalitatea socială au asimilat limba franceză ca pe o manifestare de modernitate. A vorbi această limbă devenea un semn al situaţiei sociale în aceeaşi măsură cu a purta o rochie de la Paris într-o trăsură de la Viena, chiar dacă starea drumurilor îi înfiora încă pe călători”.

 

Această deschidere către receptarea elementelor lexicale de origine franceză nu a rămas fără ecou în rândul oamenilor de cultură preocupaţi de starea şi evoluţia limbii. I. Heliade Rădulescu (în Gramatica românească, 1828) ridică problema împrumuturilor, îndemnând la o atitudine cumpătată şi la o selecţie drastică a lor, după criteriul necesităţii în limba română: „trebuie să luăm numai acelea ce ne trebuie şi de acolo unde trebuie şi cum trebuie”.

Titu Maiorescu remarcă importanţa împrumuturilor de origine latino-romanică, însă este de părere că înlăturarea tuturor cuvintelor vechi, de origine slavă, este dificilă de vreme ce ele sunt atât de bine înrădăcinate în limba populară, fiind folosite în toate manifestările vieţii spirituale ale poporului.

 

Maiorescu propune ca criteriile de transformare a limbii române să fie chiar mai radicale. Astfel, în viziunea sa,  dacă pe lângă un cuvânt slavon există un cuvânt curat românesc, cuvântul slavon trebuie înlăturat; dacă există în limbă un cuvânt de origine latină, nu este necesar alt sinonim neologic,  iar acolo unde lipseşte un cuvânt, acesta va fi împrumutat obligatoriu din franceză.

 

Ritmul împrumuturilor din limba franceză s-a menţinut alert şi în secolul al XX-lea pentru unele sectoare de activitate (viaţă socială, gastronomie, vestimentaţie, teatru, ştiinţă, tehnică, economie, administraţie, sport etc.), dar îndeosebi pentru domeniile umaniste.

 

Totuşi, deşi în număr considerabil, noile achiziţii lingvistice nu au mai schimbat profilul limbii literare conturat la începutul secolului anterior.

Sfârşitul lumii, o fabulaţie religioasă

 

 

În religia creştină sfârşitul lumii este enunţat în „Revelaţia lui Ioan”, ultima carte a Noului Testament. Ioan şi-a conceput relatarea în timpul exilului său la carierele de piatră din insula Patmos, după ce scăpase cu greu din Roma, unde fusese batjocorit de romani, fiind pus la fiert într-un  bazin uriaş pentru fierberea uleiurilor. Ioan îi dictează lui  Prochoros, ucenicul său, el, ca orice sfânt respectabil, având treburi mai importante decât să înveţe să scrie şi să citească, semnele prevestitoare ale sfârşitului lumii, declanşate de şapte îngeri, cu şapte trâmbiţe.

 

Aflăm astfel că un mare balaur roşu, cu şapte capete, va fi aruncat pe pământ. După ce îl va înfrunta pe sfântul Mihail, balaurul va oferi scaunul lui de domnie fiarei cu zece coarne, apărută din mare. Împotriva celor care se vor închina fiarei, Dumnezeu îşi va revărsa mânia din şapte potire. Acesta, călare pe un cal alb, va înfrânge fiara şi o va arunca în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Ne mai liniştim puţin la final când și balaurul cel roşu, pedepsit, va fi legat în adâncuri.

 

În perioada creştinismului timpuriu, în secolul II, unul dintre primii care a încercat să ghicească data apocalipsei a fost părintele Montanus, pe care Eusebiu din Cezareea îl descria ca fiind cuprins destul de des de stări necontrolate de extaz. El a pretins că revelaţiile sale vin direct de la Duhul Sfânt şi a profeţit că sfârşitul lumii este aproape şi că Hristos se va coborî din ceruri în anul 156. Cum nimic din ceea ce a fost prezis nu s-a adeverit, Montanus a fost declarat eretic şi condamnat la moarte.

În sec. III, episcopul Irineus, rămas celebru pentru crearea canonului Noului Testament pe principiul că evangheliile sunt în număr de patru, că tot atâtea sunt şi colţurile pământului, alături de Hipolit Romanul şi Sextus Iulius Africanul, a stabilit venirea lui Isus în anul 500, după unele calcule sofisticate bazate pe dimensiunile arcei lui Noe. 

Au mai trecut nişte ani şi o nouă Apocalipsă a fost anunţată. Anul 666, anul fiarei. Un an ideal pentru Apocalipsă. Doar că nici atunci nu s-a întâmplat nimic. Aşa că oamenii au decis să aştepte până în 999. că tot se potriveau cifrele. 

 

După cum povestesc cronicarii vremurilor, anul 1000 a adus în întreaga Europă panică şi groază.  Războaiele, foametea şi ciuma care au lovit necruţător lumea la sfârşitul secolului X au fost interpretate ca fiind prevestiri. Îngroziţi, oamenii au început să-şi vândă casele, să-şi doneze averile Bisericii, păgânii s-au creştinat iar alţii s-au călugărit, aşteptând în rugăciune ziua de apoi. N-a fost cu noroc, aşa că s-au refăcut calculele pentru 1033, adică la o mie de ani de la moartea lui Isus, dar acesta s-a încăpăţânat să mai rămână prin ceruri o perioadă.

 

Şirul falselor preziceri nu s-a încheiat şi, în secolul XIII, însuşi capul Bisericii de apus, Papa Inocentiu al III-lea, anunţa public că a Doua venire a lui Iisus şi, implicit, sfârşitul lumii, aveau să se petreacă în anul 1284. Teoria lui se baza pe un calcul ce consta în adăugarea cifrei 666 la anul fondării religiei islamice. Din fericire pentru el, Papa Inocentiu al III-lea nu a supravieţuit până în acel an, sustrăgându-se astfel de la obligaţia unei jenante explicaţii pentru eroarea sa. Nostradamus nu se lasă nici el mai prejos şi, după ce prezice cu mare acurateţe sfârşitul lumii în anul 1732, mai adaugă unul în „1999 şi câteva luni”, să fie sigur că din două încercări s-o nimeri una…

 

Începând cu anii 1700, mai mulţi fondatori ai diferitelor curente religioase au proorocit date exacte pentru sfârşitul lumii, bazându-se pe revelaţii divine sau pe descrieri din Biblie. Deşi prezicerile lor se dovedeau sistematic a fi false, „profeţii” nu se lăsau descurajaţi, anunţând apocalipsă după apocalipsă. 

 

Dacă William Whiston nu a paţit nimic atunci când a prezis că sfârsitul lumii urma să înceapă în ziua de 13 octombrie 1736 cu inundarea Londrei şi nenumărate persoane s-au grăbit să urce pe dealurile de la Hampstead Heath şi Islington Fields pentru a scăpa de furia apelor, nu la fel s-a întâmplat şi cu soldatul englez William Bell. Observând cele două şocuri seismice care au lovit Londra în 8 februarie 1761 şi o lună mai târziu, el a ajuns la concluzia că o a treia şi finală undă seismică va distruge lumea întreagă pe 5 aprilie, acelaşi an. Profeţia sa n-a fost cea mai inspirată aşa ca Bell şi-a petrecut restul vieţii închis într-un ospiciu.

 

Cu o sută de ani înaintea primului război mondial, în 1814, profetesa britanică Joanna Southcott anunţa că pe 19 octombrie urma să-l nască pe Shiloh, noul Messia şi că exact în clipa respectivă lumea urma să dispară. A dispărut doar ea, pe 29 octombrie, în urma tuberculozei, spre disperarea familiei care i-a păstrat corpul o bună perioadă în speranţa că va reînvia.

În anul 1843, prima pagină a ziarelor americane era ţinută aproape zilnic de William Miller, un simplu agricultor care, prin profeţia sa, a declanşat o adevărată isterie. Conform calculelor sale, el anunţă că între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844, va avea loc Judecata de Apoi, ziua în care fiecare va primi răsplata pentru faptele sale. În limba engleză, venirea lui Hristos se traduce prin cuvântul „advent”, astfel că adepţii lui Miller au fost numiţi adventişti. Ascultându-i predicile, care îndemnau la pocăinţă, în ultima zi a perioadei prevăzute, sute de oameni au ieşit pe străzi şi au aşteptat împreună marele eveniment. Pentru a-şi lua revanşa faţă de membrii sectei sale, dezamăgiţi de falsa predicţie, Miller recalculează termenul fatidic, iar Apocalipsa este „reprogramată” o lună mai târziu. Dar şi de data asta ziua a trecut fără ca vreun miracol să se producă, iar Miller a rămas să refacă pentru a treia oară calculele.

În anii ’50, trei psihologi de la  Universitatea Oregon reuşesc să se infiltreze în secta milenaristă a lui Marianne Keech. Aceasta susţinea că ştie de la extratereştri de iminentul sfârşit al lumii, tragedie din care ei urmau să fie salvaţi, fiind luaţi la bordul unor discuri zburătoare. Membrii sectei îşi părăsiseră familiile şi se izolaseră complet de restul lumii, respingând orice formă de publicitate. A sosit şi clipa cea mare. Miezul nopţii din ziua programată şi anunţată pentru distrugere a venit şi a trecut fără ca nimic să se întâmple. Fervorii resemnate i-a urmat disperarea. De ce li se întâmplă una ca asta tocmai lor? Noroc că mai spre dimineaţă doamna Keech a primit un nou mesaj divin pe care s-a grăbit să-l aducă la cunoştinţă fidelilor săi: răspândiseră atâta lumină în lume prin credinţa şi concentrarea lor încât datorită lor omenirea fusese cruţată de la pieire…

 

Se pare însă că până la urmă tot nu vom scăpa. Dr. Kenton Beshore, preşedintele Societăţii Sfintei Biblii, face o legatură între întemeierea statului Israel şi doua cicluri  biblice de câte 40 de ani, şi ne asigură că nu ne mai prinde anul 2018. Conform unei interpretări a Talmudului făcută de câţiva iniţiaţi, Isus îl va arunca în mare pe” balaurul roşu” abia în 2240, la 6000 de ani de la crearea lumii. Deci, dacă am reușit să trecem peste 2018, înseamnă că putem să stăm mai relaxaţi o bună bucată de timp.

 

România a intrat în războiul din 1877 pentru banii rușilor

 

Conflictul care s-a iscat în Palestina în 1850 între preoțimea ortodoxă și cea catolică din cauza neînțelegerilor în privința supravegherii bisericilor creștine din Ierusalim și Betleem a provocat încă un război ruso-turc (1853-1856). Deoarece de partea Turciei au întrat în război Anglia, Franța și Regatul Sardiniei care au debarcat în Crimeea, conflictul a fost numit "războiul Crimeii”.

Conform Tratatului de Pace de la Paris (1856), Rusia învinsă a pierdut protectoratul asupra principatelor Moldova și Valahia, câstigat în urma Tratatului de la Adrianopol (1829) și dreptul de a avea flotă militară și fortificații la Marea Neagră. Rusia devenea izolată de Balcani, era lipsită de accesul la gurile Dunării și pierdea partea de sud a Basarabiei.

În iulie 1870 a început războiul franco-prusac, iar pe 2 septembrie Napoleon III, încercuit lângă Sedan, a capitulat. În octombrie 1870, ministrul de externe rus, A. N. Gorceakov a declarat că Rusia nu se mai consideră legată de obligațiunile Tratatului de la Paris.

În acest timp lua amploare mișcarea de eliberare națională a popoarelor balcanice. În vara anului 1875 au izbucnit răscoale în provinciile turcești Bosnia și Herțegovina. În ajutorul celor răsculați au sărit Serbia și Muntenegru.

În aprilie 1876 a avut loc o puternică răscoală în Bulgaria, înăbușită în sânge de către turci. În octombrie 1876 Rusia a înaintat Turciei un ultimatum ca să înceteze acțiunile militare împotriva populațiilor creștine.

Situația critică a Turciei, care s-a pomenit încercuită de popoare răsculate și în prag de război cu Rusia, au creat pentru provinciile ocupate premise reale pentru obținerea independenței.

Printre statele vasale puterii otomane se afla și România, care însă și-a declarat neutralitatea.

Rusia însă, fiind îngrijorată de soarta transporturilor trimise în ajutorul popoarelor care luptau în Balcani, avea nevoie de România. În mai 1876, la Petersburg, reprezentantului diplomatic român i s-a declarat că poziția neutră nu exclude susținerea morală a populației creștine din Turcia și că România ar putea să-și asume aprovizionarea răsculaților cu produse alimentare și acordarea adăpostului. În același timp guvernului român i s-a recomandat să închidă ochii la transportarea armamentului în Serbia și să nu pună piedici voluntarilor ruși.

Ca să contribuie la întărirea capacității de luptă a armatei române, a fost stabilit un contact direct cu comandamentul militar suprem al României. Un grup de ofițeri români în frunte cu ministrul de război I. Florescu a fost invitat în vara anului 1875 la manevrele armatei ruse. Membrii delegației au fost distinși cu ordine rusești iar un ofițer român a fost trimis la Kronstadt pentru a studia detaliat arta minării.

Pregătirea pentru război a României se petrecea în condiții grele din cauza corupției, înapoierii țării, a crizei economice și financiare. Țara dispunea de o agricultură înapoiată, industrie nedezvoltată, pondere neînsemnată a căilor ferate de stat. Bugetul se forma aproape exclusiv din contul impozitelor directe. Toate acestea nu-i permiteau României să efectueze cheltuieli pentru a procura armament modern.

Odată cu răscoala popoarelor balcanice împotriva dominației turce, în fața României a apărut necesitatea de a-și întări forțele militare. Volumul comenzilor pentru armament în afara țării era limitat de cantitatea insuficientă a mijloacelor de plată.

Însă România își mărea constant numărul efectivului armatei. În noiembrie 1876 au fost mărite regimentele de infanterie, iar în martie a anului viitor au fost dublate regimentele de artilerie, toate acestea implicând bani pe care România nu-i avea.

Pe 17 august 1876 reprezentantul diplomatic în Serbia, Dimitrie Sturdza raporta că sumele puse la dispoziție Serbiei de către Rusia au ajuns deja valoarea de 20 000 000 de franci (80 000 000 de ruble).

Aceste informații serveau ca reper pentru înaintarea cerințelor economice față de Rusia în tratativele care urmau să aibă loc, cu atît mai mult că, acordând ajutor răsculaților din Balcani, Rusia a declarat că este gata să ajute și România. La rândul lor, serviciile speciale ale armatei ruse urmăreau cu atenție manevrele diplomației române, adunând materiale desprea starea reală a economiei României și finanțelor ei.

Conform informațiilor colonelului Bobrikov, starea finanțelor române în iarna anului 1877 era următoarea: ”…guvernul actual nu dispune deloc de credite externe; piața internă a valorilor negociate la bursă a ajuns în așa decădere, că cele mai asigurate fonduri și hârtii de valoare de stat se cumpără cu 12%, din valoarea lor,iar dobânda pentru împrumut și taxa scontului comercial depășește 20%”.

Către începutul anului 1875 datoria de stat a României crescuse pînă la suma imensă de 523 000 000 lei, care depășea bugetul țării de mai mult de 5 ori. Doar o dată cu 1877 a început ieșirea treptată din criza financiară. La aceasta au contribuit semnificativ mijloacele bănești consistente primite de la Rusia în calitate de plată pentru acordul de trecere a trupelor rusești prin România.

La sfârșitul lunii septembrie 1876, în Crimeea, la Livadia, au avut loc tratative între împăratul rus Alexandru II și reprezentanții țărilor vasale Turciei. România a fost reprezentată de prim-ministrul I. Brătianu. În urma tratativelor secrete româno-ruse a fost atinsă înțelegerea preventivă despre trecerea trupelor rusești prin România, în caz de război contra Turciei.

Negocierile din Livadia au fost doar primul pas pe calea apropierii între România și Rusia. Guvernul român continua să presteze un joc dublu. Pe de o parte nu renunța la îmbunătățirea relațiilor cu Rusia, pregătindu-se să colaboreze cu ea în caz de război ruso-turc, pe de altă parte încerca să nu agraveze relațiile cu Turcia .

Partea rusă nu se hotăra chiar de la bun început să ridice direct chestiunea basarabeană, deoarece acesta ar fi putut putut provoca zădărnicirea tratativelor. În același timp la Petersburg se înțelegea că România nu poate refuza negocierile cu Rusia, deoarece era singura ei șansă de a scăpa de ocupația otomană.

În plus, în caz de război, risca să devină și teatru de operațiuni militare. Partea română își dădea foarte bine seama de aceasta, însă nu avea de gând să accepte cedarea Basarabiei de Sud.

Tratativele avansau foarte încet. România era conștientă că merge spre încălcarea statutului internațional al principatului, ceea ce ar fi putut provoca nemulțumirea țărilor-garante și represiuni din partea Turciei.

Delegația română încerca să obțină de la Rusia un ajutor militar și financiar maximal. În procesul negocierilor pentru elaborarea convenției ruso-române un punct important era atribuit problemei folosirii și tarifelor pentru plata căilor ferate, poștei, telegrafului. În convenție se menționa că guvernul român permite comandamentului militar rus, contra cost, să utilizeze căile ferate și alte căi de comunicație.

Partea rusă a căpătat dreptul de a efectua inspecții tehnice a căilor ferate, podurilor, stării platformelor ș. a. , precum și de a construi halte de încrucișare și linii noi. Toate construcțiile urmau să treacă apoi în condiții avantajoase în proprietatea statului român.

Pe 12 decembrie 1876 generalul Nepokoinicițkii raporta comandamentului armatei ruse că posibilitățile căilor ferate române erau foarte limitate. Din cauza lipsei de locomotive, platforme și vagoane, în decurs de o zi, se pot forma 4 trenuri pentru distanțe mari și 5-6 pentru distanțe mici. Împuternicitul special, trimis de comandamentul rus la Viena, a arendat 50 de locomotive și 350 de vagoane de la proprietari privați și le-a pus la dispoziția asociației căilor ferate române. Astfel nu numai că a fost rezolvată problema lipsei de materiale rulante, dar au fost revăzute și tarifele pentru folosirea lor.( Studii şi materiale de istorie modernă. Buc., 1963, v.III, pp.128-129).

Modalitatea de plată pentru serviciile căilor ferate presupunea plata serviciilor în valută română sau franceză. Pentru a obține exploatarea maximală a transportului feroviar, la mijlocul lui ianuarie 1877,  în România a sosit un grup de ingineri militari care avea sarcina să descopere materialele necesare pentru modernizarea podurilor. A fost stabilit că blocurile trebuincioase pot fi produse la fabrica de cherestea din Galați. Pe 16 iunie, în urma negocierilor, a fost încheiat acordul privind plata unică pentru serviciile poștale, telegraf și căile ferate. Comandamentul militar rus și-a luat angajamentul să efectueze plățile la timp.

În martie 1877, chiar în preajma declarației de război Turciei, a fost terminată construcția liniei de cale ferată Chișinău – Ungheni. În cele mai scurte termene linia standardului rus a fost instalată pe teritoriul român până la orașul Iași. Astfel, trupele care soseau la război coborau la Iași și se încărcau în trenuri care plecau spre București, iar mai apoi către Giurgiu până la Dunăre. A doua linie determinantă pentru asigurarea necesităților trupelor a fost magistrala Bender-Galați, lungă de 305 km, construită într-un timp record, doar în trei luni și jumătate.

În convenție se prevedea că mijlocirea între comandamentul rus și autoritățile locale va fi efectuată de comisari, împuterniciți de guvern. Comisarul general român înfăptuia funcția de intermediar între comandantul suprem al armatei ruse și guvernul său. Astfel a fost organizată evidența strictă a transporturilor pe căile ferate, a folosirii poștei și telegrafului, se fixau neînțelegerile apărute, se transmiteau operativ comenzile.

Veniturile de la căile ferate, poște și telegraf în 1877 au alcătuit 37 000 000 de lei. La acestea s-au adăugat și alte sume pentru liniile care aparțineau societăților pe acțiuni de cale ferată Iași-Suceava și Roman-București. Veniturile de la serviciile căii ferate, poștei și telegrafului în 1878 au crescut pînă la 50 000 000 de lei.

Astfel, transportul feroviar, poșta, telegraful pe durata războiului au devenit o sursă importantă de completare a bugetului României. În plus la aceasta, România a devenit proprietara a două linii de conectare de cale ferată: Galați-Reni și Iași-Ungheni, a unui șir de poduri modernizate și platforme construite.

Cercurile conducătoare ale României tărăgănau în continuare semnarea convențiilor elaborate, însă în același timp cereau ajutor în bani și echipament militar. Date fiind împrejurările create, armata rusă era deja concentrată pe pozițiile de plecare. Pe 4 aprilie 1877 la București, în sfârșit a fost semnată convenția militară între Rusia și România. Conform articolelor ei, armatei ruse i se asigura trecere liberă pe teritoriul României.

Partea română a reușit să-i impună Rusiei condiția conform căreia aceea se angaja să respecte ”drepturile politice ale statului român în măsura în care aceasta este prevăzut de legile adoptate și de tratatele existente…”Prin această formulare, partea română avea în vedere chestiunea basarabeană. Partea rusă nu a încercat să conteste această condiție, deoarece nu mai avea timp.

Pe 12 aprilie 1877 ca răspuns la refuzul Turciei de a respecta ultimatumul dat, Rusia i-a declarat război. La intrarea pe teritoriul românesc, comandanților unităților rusești le-au fost împărțite instrucții despre acordarea ajutorului trupelor române în caz de atacuri turcești și despre apărarea populației de la năvălirile turcilor. Soldații și ofițerii români colaborau cu rușii, acordându-le sprijin în timpul desfășurării operațiunilor militare.

Convenția româno-rusă de la 4 aprilie 1877 nu prevedea o alianță militară între Rusia și România, deoarece guvernul țarist vroia să evite înrăutățirea relațiilor cu puterile occidentale, care apărau suveranitatea Turciei, vasală căreia era și România.

Evoluția evenimentelor au permis României deja la mijlocul lunii aprilie să aprecieze beneficiile acordului cu Rusia. Pe lângă avantaje politice și militare, ajutorul Rusiei asigura și privilegii: chiar în primele zile ale războiului, când încă mai aveau loc tratativele despre acordarea României a unui împrumut substanțial, ei i-a fost transmisă suma de 250 000 ruble de aur.

Pe 28 aprilie 1877,  M. Kogălniceanu a fost informat personal despre sosirea unui convoi din 20 de tunuri de asalt, 12 mortiere cu muniții și un vagon cu praf de pușcă. Același adresat era informat că la Iași a ajuns un transport cu 25 000 de arme de modelul Krnka și 3 600 000 cartușe. Reprezentantul diplomatic român la Petersburg a reușit să obțină acordul ca costul armamentului să fie plătit din contul plăților rusești pentru serviciile pe teritoriul României.

La 28 aprilie 1877 reprezentantul diplomatic român, solicitînd un nou împrumut, a menționat, că în afară de Rusia, România nu mai poate lua credite în alte părți din cauza semnării acordului româno-rus din 4 aprilie 1877. Ministrul finanțelor a informat imediat Bucureștiul despre acordarea unui nou împrumut de 3 000 000 de franci (750 000 ruble de aur).

După proclamarea independenței, pe 11 mai 1877 parlamentul a adoptat o lege despre anularea tributului Porții, care se ridica la 1 000 000 lei anual.

Mai mult, guvernul țarist a îndemnat mănăstirile Basarabiei să acorde un ajutor financiar României. Prima tranșă, transmisă pe 7 aprilie 1877 reprezentantului român de către mănăstiri era în sumă de  300 000 ruble de argint, a doua a fost de 250 000 ruble de argint, ceea ce însemna 22 000 000 lei.

 

Ajutorul din partea Rusiei lua amploare. La începutul lunii mai în România au fost trimise alte 32 de tunuri grele, 9400 de obuze, 4 vagoane de praf de pușcă, 25 000 de arme și 3 600 000 cartușe. În aprilie-mai 1877 guvernului român i-a fost acordat încă un împrumut de 1 000 000 ruble de aur. De asemenea au fost efectuate noi livrări de armament și muniții, printre care 5 000 000 de cartușe, 11,5 mii de obuze, peste 4,5 mii de puduri de pulbere. În iunie peste podul de la Sculeni, armatei române i-au fost transmiși 200 de cai pentru un regiment de Călărași. Mai târziu au fost transmiși încă 1000 de cai pentru artilerie.

Acest ajutor militar și financiar a îmbunătățit semnificativ situația României, mai ales că tratativele cu puterile occidentale în privința creditelor au eșuat. Iar livrarea armamentului cumpărat anterior în Occident era împiedicată din cauza poziției Austro-Ungariei, care a refuzat trecerea transporturilor militare în România.

O contribuție importantă pentru echiparea armatei române cu tehnică militară au fost acțiunile guvernului rus pentru transportarea pe căi lăturalnice, ocolind Austro-Ungaria, a armamentului comandat de guvernul rus în țările occidentale. Din Germania, Anglia și alte țări, prin Polonia, încărcăturile ajungeau pe teritoriul rus, unde stațiunea terminus era Ungheniul. Astfel de proceduri necesitau cheltuieli semnificative de bani și mobilizarea unui cerc de cadre pregătite (armurieri, dispeceri, vagoane speciale, cei mai buni mecanici feroviari).

La mijlocul lunii iulie 1877 armata rusă a trecut Dunărea, și a început ofensiva pe trei direcții. Însă, după primele succese, a urmat și prima nereușită. Încercarea de a cuceri prin asalt Plevna a eșuat.

După acest insucces guvernul țarist a solicitat participarea armatei române la acțiunile militare, acceptând plata unei sume de 8 milioane de ruble, sustrasă de camarila din jurul regelui Carol I și a lui Mihail Kogălniceanu, conform unor informații ulterioare.

La 30 august, lipsa de aprovizionare a provocat capitularea Plevnei. Obținând o victorie la Șipka, armata rusă s-a îndreptat spre Istanbul, iar în acest timp armata română a înaintat către cetățile Vidin și Belogradcik.

La 19 februarie 1878 la San-Stefano a fost încheiat un tratat de pace, conform căruia România, Serbia și Muntenegru au devenit independente, iar Bulgaria a primit autonomie în componența Imperiului Otoman. În tratat era stabilită intenția Rusiei de a schimba teritoriul Dobrogei de Nord, cedat ei de către Turcia, pe Basarabia de Sud, locuită la acea dată de tătari, ruși și coloniști bulgari.

După semnararea tratatului de la San-Stefano, România nu a fost de acord cu acest schimb de teritorii, considerându-l dezavantajos, ba chiar a încercat să organizeze un bloc militar antirusesc în Europa.

Ca să se găsească o rezolvare, are loc un alt congres, la Berlin (1-13 iulie 1878), în care România nici măcar nu a fost recunoscută ca parte beligerantă. Delegații ei, prim-ministrul I. Brătianu și ministrul de externe M. Kogălniceanu nu au fost admiși la discuțiile despre rezultatele războiului. Iar recunoașterea independenței sale, spre deosebire de Serbia și Muntenegru, a fost stabilită cu un șir de condiții mai dure, una fiind chiar schimbul cu Rusia a teritoriului sudului Basarabiei cu Dobrogea de Nord.

România continua să învinuiască Rusia de faptul că ea a încălcat condițiile convenției, care spunea că Rusia se angaja să respecte ”drepturile politice ale statului român în măsura în care aceasta este prevăzută de legile adoptate și de tratatele existente…”, adică tratatul de la Paris din 1856 și convenția de la Paris din 1858, care odată cu înfrângerea lui Napoleon III erau considerate nule.

Datele privind daunele suferite de România în timpul războiului sunt destul de contradictorii. Ministrul afacerilor externe M. Kogălniceanu le-a stabilit la 100 000 000 lei. Puțin mai tîrziu comisia parlamentară a anunțat suma de 49 000 000 lei. Serviciile austriece au apreciat că această sumă nu a depășit 30 000 000 lei.

În acest timp, Rusia a plătit României 87 000 000 lei numai pentru utilizarea transportului feroviar, poștei și telegrafului iar mănăstirile închinate din Basarabia au contribuit cu 22 000 000 lei.

 

Dacii, talhari si falsificatori ?

Se pare că primul care a atras atenţia asupra posibilităţii ca pe teritoriul Daciei falsificarea de monedă romană să fi fost considerată politică de stat a fost un cercetător englez. În anii 80, acesta s-a arătat uimit de numărul mare de monede descoperite la noi, aproximativ 30.000 de unităţi, şi a tras concluzia că ar putea fi vorba de o adevărată politică de copiere a monedei imperiale. O astfel de variantă ar argumenta necesitatea romanilor de a cuceri Dacia pentru că nivelul de falsificare a monedei era atât de mare încât exista pericolul de a destabiliza economia monetară romană, producea fenomenul pe care azi îl numim inflaţie şi, mai ales, producea prejudicii comerciale.
Potrivit arheologului Horea Pop, la vremea în care făcea aceste consideraţii cercetătorul englez, se cunoştea un singur atelier de falsificat monede – cel de la Tilişca, din judeţul Sibiu.
„Ulterior, în 1987, când eram student în primul an şi făceam practică la Sarmizegetusa Regia, a fost descoperit un alt atelier în care se falsificau monede. Atunci am scos prima ştanţă, nici măcar nu ştiam în acel moment ce era cu adevărat”, povesteşte Horea Pop. Ulterior au mai fost descoperite încă trei, sub zgura şi reziduurile atelierului metalurgic dacic în care se presupune că se falsificau monedele şi peste care romanii au amplasat o forjă, când Dacia a fost cucerită. „Probabil romanii au fost cei care au aruncat ştanţele de falsificat, când au cucerit capitala şi nu mai era nevoie de monedă falsificată”, afirmă Horea Pop.
Horea Pop spune că dacii procedau la falsificarea monedei romane chiar dacă originalele copiate erau emise cu aproximativ 200 de ani înainte de cucerirea Daciei, la 106 e.n. „Nu conta atât de mult emisiunea monetară cât greutatea şi calitatea monedelor romane”, crede Horea Pop, iar explicaţia este destul de simplă: fiind vorba de lumea dinafara imperiului, majoritatea barbarilor erau analfabeţi, iar legenda de pe monede era considerată de aceştia ca simplă decoraţiune şi o tratau ca atare.
Totuşi, falsificarea monedelor romane presupunea pricepere şi, în spaţiul fostei Dacii, a devenit o adevărată artă. O metodă extrem de răspândită de falsificare era cea de ştanţare prin batere. Dacii aveau nevoie de un gravor priceput care să facă ştanţele cu care băteau moneda. Potrivit lui Horea Pop, procedeul era următorul: turnau pastile din argind cu greutatea standard şi pastilele preîncălzite erau puse pe ştanţa fixă, apoi se aplica ştanţa mobilă şi, prin lovituri de ciocan, se imprimau aversul şi reversul monedei. Foarte important: greutatea monedei rămânea aceeaşi cu a originalului. Totuşi, imitaţiile erau uşor de identificat pentru că niciodată ştanţele nu erau identice cu originalul.

Taxă de trecere şi de protecţie

În ceea ce priveşte arealul sălăjean, datorită poziţionării geografice şi a reliefului, dacii de aici erau practic păzitorii Porţii Meseşene, iar Depresiunea Şimleului, unde s-au descoperit cele mai multe tezaure dacice, era folosită ca o zonă de tampon în faţa Porţii. Este bine ştiut că doar pe aici se putea trece spre şi dinspre interiorul Daciei intracarpatice. În mod clar, pe Măgura Şimleului exista un centru de putere, iar numărul de fortificaţii din zonă certifică această presupunere. Această putere s-a constituit în timp şi prin perceperea de taxe de trecere cu mărfuri prin Poarta Meseşană şi pe culoarele comerciale ale Depresiunii Şimleului.
Horea Pop crede că taxele erau percepute pe sare, care era dusă dinspre Transilvania spre centrul Europei şi de care era absolută nevoie în lumea barbară: sarea este obligatorie la creşterea animalelor, dar şi în metalurgie (anumite minereuri erau înbunătăţite în prezenţa sării). Beneficiind astfel de un trafic bogat şi constant prin Poarta Meseşană, dacii au atins un nivel de prosperitate care nu este susţinut de agricultură sau resursele subsolului din zonă. Aristocraţia locală a ajuns să acumuleze bogăţii sub formă de monede (greceşti şi romane), acestea fiind în general din argint. Horea Pop crede că argintul era un metal preferat de dacii din zonele periferice şi din cauza influenţei celtice, aurul fiind considerat ca aducător de ghinion.
Astfel, aristocraţii locali, pentru a-şi etala puterea şi bogăţia, au început să-şi confecţioneze podoabe din argint, topind monedele de care dispuneau în exces. Pentru a argumenta această teorie, Horea Pop arată că există o multitudine de tezaure descoperite în zonă şi-n care se regăsesc astfel de bijuterii care confirmă poziţia socială a purtătorilor lor: tezaurele de la Marca, Moigrad sau Cehei.
„Cu timpul, cantitatea de monedă din argint care tranzita zona a scăzut dar nevoia de monedă a rămas constantă sau chiar a crescut. Scăderea cantităţii de argint este demonstrată de tezaurul descoperit la Sărmăşag – podoabele găsite sunt din miez de bronz îmbrăcat în foiţă de aur. Cauza poate fi multiplă: fie meşterul l-a bijutier a trişat, fie beneficiarul nu a dispus de suficient argint şi a acceptat această metodă de compromis”, spune Horea Pop.
Cert este că Imperiul Roman se apropia tot mai mult de Dacia şi impusese un fel de embargo comercial cu dacii, de unde şi scăderea sensibilă de monedă romană originală din argint.
Explicaţiile date de Horea Pop până la acest moment ne arată practic de ce dacii au fost nevoiţi să recurgă la falsificarea monedei romane din argint. Prin circulaţia acestora, în timp monedele se uzau, iar barbarii nu acceptau chiar orice fel de monedă. Dacii rămâneau astfel cu monede uzate pe care nu le puteau pune în circuitul comercial, iar nevoile de achiziţie a produselor romane creştea, de unde şi necesitatea de monedă romană.
Se pare că dacii au folosit, în realizarea falsurilor făcute la noi, o metodă uzitată în lumea celtică – metoda cerii pierdute. Potrivit lui Horea Pop, dacii copiau monedele romane prin mulaj şi în acesta turnau ceară. „Monedele de ceară rezultate erau perfect identice cu originalele”, specifică arheologul. Monedele de ceară erau apoi imersate în lut fluid care era lăsat să se întărească. În formele de lut astfel obţinute se turna argintul, iar din cauza temperaturii crescute ceara se topea şi dispărea. După ce argintul turnat în tipar se întărea, lutul era îndepărtat şi astfel rezultau copiile de monede.
„Acele copii, însă, datorită procedeului de turnare, nu mai aveau densitatea originalelor şi erau mai uşoare cu mai bine de jumătate de gram decât monedele romane originale. Astfel, la fiecare opt monede turnate, se mai câştiga o monedă, ceea ce făcea foarte rentabilă această operaţiune”, precizează arheologul.
Arheologul Horea Pop a găsit prima dovadă a falsificării monedelor romane în 1995, când a continuat săpăturile în zona Şimleului, iar ulterior în 1997 a găsit primul său tezaur dacic, în podeaua atelierului în care se falsificau monedele. Horea Pop spune că dovada sa reprezintă un rebut de monedă de celebrul Marcus Antonius, amantul numai putin celebrei Cleopatra. Moneda aceasta era folosită pentru plata legiunilor şi a circulat până târziu, în vremea împăratului Traian, cuceritorul Daciei, iar în paralel au circulat şi falsurile dacice.Calitatea argintului din care erau făcute monedele lui Marcus Antonius, pentru plata legiunilor, nu era una foarte bună, semănând cu cele ulterioare ale lui Traian de dinaintea cuceririi Daciei, în care argintul era aliat cu mult bronz. Falsurile dacilor aveau însă un titlu mai ridicat al argintului din compoziţie, drept pentru care diferenţele dintre original şi falsurile dacice erau mai uşor de tolerat şi probabil replicile dacice erau chiar mai apreciate.