Dacii, talhari si falsificatori ?

Se pare că primul care a atras atenţia asupra posibilităţii ca pe teritoriul Daciei falsificarea de monedă romană să fi fost considerată politică de stat a fost un cercetător englez. În anii 80, acesta s-a arătat uimit de numărul mare de monede descoperite la noi, aproximativ 30.000 de unităţi, şi a tras concluzia că ar putea fi vorba de o adevărată politică de copiere a monedei imperiale. O astfel de variantă ar argumenta necesitatea romanilor de a cuceri Dacia pentru că nivelul de falsificare a monedei era atât de mare încât exista pericolul de a destabiliza economia monetară romană, producea fenomenul pe care azi îl numim inflaţie şi, mai ales, producea prejudicii comerciale.
Potrivit arheologului Horea Pop, la vremea în care făcea aceste consideraţii cercetătorul englez, se cunoştea un singur atelier de falsificat monede – cel de la Tilişca, din judeţul Sibiu.
„Ulterior, în 1987, când eram student în primul an şi făceam practică la Sarmizegetusa Regia, a fost descoperit un alt atelier în care se falsificau monede. Atunci am scos prima ştanţă, nici măcar nu ştiam în acel moment ce era cu adevărat”, povesteşte Horea Pop. Ulterior au mai fost descoperite încă trei, sub zgura şi reziduurile atelierului metalurgic dacic în care se presupune că se falsificau monedele şi peste care romanii au amplasat o forjă, când Dacia a fost cucerită. „Probabil romanii au fost cei care au aruncat ştanţele de falsificat, când au cucerit capitala şi nu mai era nevoie de monedă falsificată”, afirmă Horea Pop.
Horea Pop spune că dacii procedau la falsificarea monedei romane chiar dacă originalele copiate erau emise cu aproximativ 200 de ani înainte de cucerirea Daciei, la 106 e.n. „Nu conta atât de mult emisiunea monetară cât greutatea şi calitatea monedelor romane”, crede Horea Pop, iar explicaţia este destul de simplă: fiind vorba de lumea dinafara imperiului, majoritatea barbarilor erau analfabeţi, iar legenda de pe monede era considerată de aceştia ca simplă decoraţiune şi o tratau ca atare.
Totuşi, falsificarea monedelor romane presupunea pricepere şi, în spaţiul fostei Dacii, a devenit o adevărată artă. O metodă extrem de răspândită de falsificare era cea de ştanţare prin batere. Dacii aveau nevoie de un gravor priceput care să facă ştanţele cu care băteau moneda. Potrivit lui Horea Pop, procedeul era următorul: turnau pastile din argind cu greutatea standard şi pastilele preîncălzite erau puse pe ştanţa fixă, apoi se aplica ştanţa mobilă şi, prin lovituri de ciocan, se imprimau aversul şi reversul monedei. Foarte important: greutatea monedei rămânea aceeaşi cu a originalului. Totuşi, imitaţiile erau uşor de identificat pentru că niciodată ştanţele nu erau identice cu originalul.

Taxă de trecere şi de protecţie

În ceea ce priveşte arealul sălăjean, datorită poziţionării geografice şi a reliefului, dacii de aici erau practic păzitorii Porţii Meseşene, iar Depresiunea Şimleului, unde s-au descoperit cele mai multe tezaure dacice, era folosită ca o zonă de tampon în faţa Porţii. Este bine ştiut că doar pe aici se putea trece spre şi dinspre interiorul Daciei intracarpatice. În mod clar, pe Măgura Şimleului exista un centru de putere, iar numărul de fortificaţii din zonă certifică această presupunere. Această putere s-a constituit în timp şi prin perceperea de taxe de trecere cu mărfuri prin Poarta Meseşană şi pe culoarele comerciale ale Depresiunii Şimleului.
Horea Pop crede că taxele erau percepute pe sare, care era dusă dinspre Transilvania spre centrul Europei şi de care era absolută nevoie în lumea barbară: sarea este obligatorie la creşterea animalelor, dar şi în metalurgie (anumite minereuri erau înbunătăţite în prezenţa sării). Beneficiind astfel de un trafic bogat şi constant prin Poarta Meseşană, dacii au atins un nivel de prosperitate care nu este susţinut de agricultură sau resursele subsolului din zonă. Aristocraţia locală a ajuns să acumuleze bogăţii sub formă de monede (greceşti şi romane), acestea fiind în general din argint. Horea Pop crede că argintul era un metal preferat de dacii din zonele periferice şi din cauza influenţei celtice, aurul fiind considerat ca aducător de ghinion.
Astfel, aristocraţii locali, pentru a-şi etala puterea şi bogăţia, au început să-şi confecţioneze podoabe din argint, topind monedele de care dispuneau în exces. Pentru a argumenta această teorie, Horea Pop arată că există o multitudine de tezaure descoperite în zonă şi-n care se regăsesc astfel de bijuterii care confirmă poziţia socială a purtătorilor lor: tezaurele de la Marca, Moigrad sau Cehei.
„Cu timpul, cantitatea de monedă din argint care tranzita zona a scăzut dar nevoia de monedă a rămas constantă sau chiar a crescut. Scăderea cantităţii de argint este demonstrată de tezaurul descoperit la Sărmăşag – podoabele găsite sunt din miez de bronz îmbrăcat în foiţă de aur. Cauza poate fi multiplă: fie meşterul l-a bijutier a trişat, fie beneficiarul nu a dispus de suficient argint şi a acceptat această metodă de compromis”, spune Horea Pop.
Cert este că Imperiul Roman se apropia tot mai mult de Dacia şi impusese un fel de embargo comercial cu dacii, de unde şi scăderea sensibilă de monedă romană originală din argint.
Explicaţiile date de Horea Pop până la acest moment ne arată practic de ce dacii au fost nevoiţi să recurgă la falsificarea monedei romane din argint. Prin circulaţia acestora, în timp monedele se uzau, iar barbarii nu acceptau chiar orice fel de monedă. Dacii rămâneau astfel cu monede uzate pe care nu le puteau pune în circuitul comercial, iar nevoile de achiziţie a produselor romane creştea, de unde şi necesitatea de monedă romană.
Se pare că dacii au folosit, în realizarea falsurilor făcute la noi, o metodă uzitată în lumea celtică – metoda cerii pierdute. Potrivit lui Horea Pop, dacii copiau monedele romane prin mulaj şi în acesta turnau ceară. „Monedele de ceară rezultate erau perfect identice cu originalele”, specifică arheologul. Monedele de ceară erau apoi imersate în lut fluid care era lăsat să se întărească. În formele de lut astfel obţinute se turna argintul, iar din cauza temperaturii crescute ceara se topea şi dispărea. După ce argintul turnat în tipar se întărea, lutul era îndepărtat şi astfel rezultau copiile de monede.
„Acele copii, însă, datorită procedeului de turnare, nu mai aveau densitatea originalelor şi erau mai uşoare cu mai bine de jumătate de gram decât monedele romane originale. Astfel, la fiecare opt monede turnate, se mai câştiga o monedă, ceea ce făcea foarte rentabilă această operaţiune”, precizează arheologul.
Arheologul Horea Pop a găsit prima dovadă a falsificării monedelor romane în 1995, când a continuat săpăturile în zona Şimleului, iar ulterior în 1997 a găsit primul său tezaur dacic, în podeaua atelierului în care se falsificau monedele. Horea Pop spune că dovada sa reprezintă un rebut de monedă de celebrul Marcus Antonius, amantul numai putin celebrei Cleopatra. Moneda aceasta era folosită pentru plata legiunilor şi a circulat până târziu, în vremea împăratului Traian, cuceritorul Daciei, iar în paralel au circulat şi falsurile dacice.Calitatea argintului din care erau făcute monedele lui Marcus Antonius, pentru plata legiunilor, nu era una foarte bună, semănând cu cele ulterioare ale lui Traian de dinaintea cuceririi Daciei, în care argintul era aliat cu mult bronz. Falsurile dacilor aveau însă un titlu mai ridicat al argintului din compoziţie, drept pentru care diferenţele dintre original şi falsurile dacice erau mai uşor de tolerat şi probabil replicile dacice erau chiar mai apreciate.

Farsa capitalismului

Capitalism, democrație, libertate de exprimare, stat de drept..., de fapt vorbe goale de care se folosesc o mână de oameni pentru a jefui lumea.

 Capitalismul, ca principiu, reprezintă pur şi simplu o fantasmagorie pusă în circulaţie de către Adam Smith prin bestsellerul său Avuţia Naţiunilor. Etatizarea monopolistă a manufacturilor şi a comerţului, înfiinţarea Băncii Angliei, comerţul cu sclavi, munca neplătită a sclavilor şi revoluţia industrială din secolul XVIII reprezintă principalii factori care au determinat apariţia capitalismului în imperiul colonial britanic şi nu în altă parte. Apoi, capitalismul de tip britanic s-a extins rapid în imperiul colonial francez, în cel olandez, în cel belgian şi în celelalte ţări din Occident.

Democrația a apărut și s-a dezvoltat în statele sclavagiste. În Atena antică existau aproape 80 000 de sclavi, cei mai mulți muncind în minele de aur și argint, la o populație aproximativ egală de greci. 

George Washington, Thomas Jefferson şi James Madison, „Părinţii Fondatori” ai SUA, au fost stăpâni de sclavi şi au beneficiat de toate privilegiile de care beneficiau stăpânii de sclavi în secolul XVIII. Ei credeau că sclavia era un rău necesar şi nu au militat pentru abolirea sclaviei. Thomas Jefferson, cel care a proclamat „dreptul la căutarea fericirii”, a avut în proprietate 600 de sclavi şi de sclave, iar una dintre acestea, Sally Hemings, i-a dăruit şase copii.

Însă acest episod din istoria capitalismului american nu poate fi comparat cu genocidul congolez din perioada 1885 – 1908.

În acei ani, miliţienii regelui Leopold al II-lea, un monarh care s-a născut în actuala capitală a UE, au mutilat, au schingiuit şi au ucis cu o cruzime de neimaginat aproximativ 15 milioane (!) de sclavi ai monarhului belgian (bărbaţi, femei şi copii), deoarece aceştia încercau să fugă de pe uriaşele plantaţiile de arbori de cauciuc deţinute de acesta, se răsculau şi incendiau pomii sau erau „leneşi”.

De la Banca Angliei la Fed

Era evident că punctul slab al acelui capitalism arhetipal îl constituia sistemul bancar, care nu avea suficiente resurse pentru creditarea investiţiilor, a producţiei şi a consumului de bunuri. De regulă, patronii de manufacturi din acea perioadă îşi finanţau din resurse proprii achiziţionarea utilajelor, a materiilor prime şi plata salariilor. Apoi ei îşi comercializau singuri sau prin intermediari produsele finite.

Astfel că în aceste manufacturi producţia putea fi reluată doar după încasarea creanţelor. La fel se întâmpla şi în cazul meşteşugarilor, al ţăranilor şi al negustorilor. Era nevoie, deci, de un miracol care să determine o creştere explozivă a capacităţii de creditare a băncilor, astfel încât acestea să poată finanţa cheltuielile de investiţii şi de producţie, urmând ca patronii să ramburseze treptat aceste finanţări cu banii proveniţi din vânzarea producţiei. Iar acest miracol a devenit realitate după înfiinţarea Băncii Angliei.

Atunci când a fost înfiinţată Banca Angliei (1694), guvernul britanic punea în circulaţie doar monede confecţionate din aur sau din alte metale preţioase. Aceşti bani cu valoare intrinsecă erau folosiţi de regulă pentru încasările şi plăţile curente şi erau puşi în circulaţie doar de către guvern. Pe de altă parte, băncile britanice din acea perioadă erau bănci private. Ele stocau aurul bancherilor şi al oamenilor bogaţi, stocuri pe care le plasau în economia reală sub formă de împrumuturi bancare.

Să presupunem că un client care deţinea atunci un depozit bancar voia să-şi plătească obligaţiile faţă de anumiţi creditori. Aceasta implica transferul unor anumite cantităţi de aur din depozitul său bancar în băncile creditorilor săi. Pentru a elimina aceste fluxuri costisitoare şi inutile, bancherii englezi au început la un moment dat să emită note bancare sau bancnote în contul aurului depus în băncile lor.

Însă, aceste bancnote erau bancnote private şi nu bancnote emise de guvernul britanic. Iar faptul că deţinătorii acelor bancnote puteau să ceară restituirea aurului depus atât de la banca emitentă, cât şi de la orice altă bancă britanică implica riscuri enorme.

William Peterson, un bancher scoţian, a înţeles că neîncrederea oamenilor în fezabilitatea băncilor private şi a bancnotelor emise de către acestea putea fi contracarată doar prin înfiinţarea unei bănci cu statut special, care, pe de o parte, să deţină monopolul emiterii bancnotelor cu acoperire în aur pe teritoriul Imperiului Britanic şi, pe de altă parte, să reglementeze organizarea şi funcţionarea băncilor private britanice. Iar această bancă a fost denumită Banca Angliei.

Cea mai revoluţionară componentă a acestui proiect era ideea ca această superbancă să fie o bancă cu capital privat şi nu o bancă cu capital de stat. Banca Angliei urma să deţină, deci, monopolul emisiunii monetare, dar guvernul britanic nu putea impune acestei bănci decizii de politică monetară.

Oricât de paradoxal ne-ar părea proiectul lui William Peterson, el s-a dovedit a fi cel mai fiabil proiect economico-financiar din istoria ultimilor 324 de ani. Într-adevăr, dacă analizăm statutul actualei bănci de emisiune a SUA (Fed), care a fost votat de legislativul american în 1913, putem observa că el este identic cu cel pe care îl avea Banca Angliei în 1694: Fed deţine monopolul emisiunii monetare şi monopolul reglementării politicilor monetare în SUA, cu toate că Fed este o bancă cu capital integral privat! Mai mult, Fed nu este doar banca centrală a SUA, Fed a devenit singura bancă de emisiune la nivel global, iar dolarul american reprezintă cheia de boltă a actualului Sistem Monetar Internaţional (SMI).

Acest succes se datorează faptului că Peterson a substituit banii publici cu bani privati, bani emişi de o bancă privată, dar ale cărei decizii erau de acum obligatorii pentru bancheri, pentru clienţi şi pentru instituţiile statului.

Astfel, Banca Angliei, o instituţie creată de 40 de „negustori”, a devenit creditorul de ultimă instanţă al guvernului britanic şi al monarhului William al III-lea. Ori, aceasta a însemnat o imensă oportunitate: prin intermediul companiilor coloniale deţinute de stat au fost cucerite şi spoliate imense teritorii, iar aurul din coloniile britanice a fost preluat de Banca Angliei. Iar dacă ai rezerve de aur, atunci poţi emite bancnote, cu mai multă sau mai puţină acoperire în aur. Şi astfel, Banca Angliei a devenit prima „maşină de tipărit bani” din istorie.

Datorită uriaşelor cantităţi de bancnote puse în circulaţie de Banca Angliei, Marea Britanie a devenit, la începutul secolului al XVIII-lea, prima putere a lumii. Marea Britanie şi-a impus timp de două secole această supremaţie pe care a cedat-o apoi SUA.

De la bun început, bancherii care au înfiinţat Banca Angliei nu şi-au dorit o lume perfectă. Ei au avut un singur scop: să preia controlul total asupra emisiunii de bancnote, a bazei monetare (numerarul în circulaţie plus banii din conturile curente) şi a masei monetare (baza monetară plus depozitele la termen şi activele financiare), nu doar în Marea Britanie, ci şi la nivel global. Şi după ce au obţinut acest control, ei au devenit cea mai importantă componentă a elitei britanice.
De aceea, principiul fundamental al politicii externe britanice, după apariţia Băncii Angliei, a fost acela de a-şi apăra cu orice preţ statutul de superputere monetară.

După ce au preluat monopolul tipăririi lirei sterline, managerii Băncii Angliei au obligat băncile private să-şi constituie rezerve din aur şi metale preţioase la banca centrală, urmând ca pe baza acestor rezerve să poată pune în circulaţie, prin acordare de credite, aşa numita monedă scripturală. Acest algoritm privind crearea de monedă a generat stabilitate şi predictibilitate într-un sistem monetar în care bancnotele erau convertibile în aur.

Într-un asemenea sistem, atât banii proveniţi din rezervele monetare, cât şi banii împrumutaţi sub formă de credite erau bani acoperiţi în aur. Pe parcursul timpului, însă, acest algoritm a fost complet modificat. Acum, valoarea banilor puşi în circulaţie sub formă de credite este de câteva ori mai mare comparativ cu valoarea rezervelor bancare.

În sistemele monetare actuale, deci, raportul dintre rezervele monetare şi banii împrumutaţi este întotdeauna subunitar. Să presupunem că acest raport este de 1 la 6. În acest caz, 16,67% din banii împrumutaţi au acoperire în rezerve monetare, iar 83,33% din acești bani nu au acoperire în rezerve monetare.

Dacă Fed cumpără un bond al guvernului Trump, Fed va credita contul bancar al Casei Albe cu o sumă egală cu valoarea bondului achiziţionat. În consecinţă, nivelul rezervei monetare deţinute de acea bancă la Fed va creşte exact cu valoarea activului guvernamental cumpărat de Fed. Şi ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că acea bancă poate să acorde credite cu o valoare de 6 ori mai mare decât cea a activului menţionat. Cu alte cuvinte, dacă Fed cumpără obligaţiuni guvernamentale americane în valoare de un miliard de dolari, atunci băncile comerciale americane implicate în această tranzacţie pot acorda credite în valoare de 6 miliarde de dolari.

Desigur, ceea ce fac acum bancherii care conduc Fed nu era posibil în Marea Britanie la începutul secolului XVIII. Cu toate acestea, uriaşele cantităţi de aur obţinute de britanici din exporturi şi din vânzarea a zeci de milioane de sclavi în propriile colonii, dar şi în coloniile franceze, spaniole, portugheze, olandeze şi belgiene, precum şi finanţarea prin emisiune monetară a uriaşelor datorii contractate de guvernul britanic la sfârşitul secolului XVII au contribuit în mod hotărâtor la transformarea Marii Britanii în stăpâna mărilor, iar lira sterlină a devenit moneda-cheie la nivel global. Această hegemonie a durat până la sfârşitul Primului Război Mondial.

Marea Criză din perioada 1929-1933

Pentru a putea finanţa cheltuielile din Primul Război Mondial, statele beligerante, cu excepţia SUA care a intrat în război abia în 1917, şi-au multiplicat nesustenabil cantitatea de bani de hârtie. Cu toate acestea, guvernele acestor state, cu excepţia Rusiei, au menţinut şi după terminarea războiului parităţile în aur ale banilor de hârtie aşa cum erau înainte de război. Implicaţiile acestei politici au fost catastrofale. Toate aceste ţări, cu excepţia SUA şi a Rusiei, au fost grav afectate de hiperinflaţie, de şomaj şi de recesiune.

În acest context, economia SUA a crescut cu 93% în perioada 1920-1929, iar Fed a devenit cea mai importantă maşină de tipărit bani la nivel global. Industria automobilului, dominată de companiile Ford şi General Motors, a beneficiat cel mai mult de acest boom. Dacă în 1920 se produceau 8 de milioane de automobile în SUA, în 1929 se produceau 23 de milioane. Iar creşterea exponenţială a numărului de automobilele a determinat o creştere rapidă a producţiei de oţel, cupru, sticlă, vopsele și cauciuc, precum şi a numărului de autostrăzi, staţii de benzină, autoservice-uri, moteluri, restaurante, supermarketuri şi cazinouri. Desigur, în afară de industria automobilului, au beneficiat de boomul economic din acei ani și industria chimică și cea aviatică. Drept urmare, s-a masificat utilizarea energiei electrice, iar afacerile imobiliare, publicitatea, entertainmentul şi gamblingul au explodat pur şi simplu.

Evident, această fastă perioadă a fost posibilă deoarece Fed a practicat o politică monetară extrem de laxă. Economia americană a fost atunci injectată cu credite ieftine: 60% din automobilele şi 80% din radiourile cumpărate de americani în 1929 au fost cumpărate pe credit.

În 1929, la fel ca şi acum, economia americană era supracreditată. Însă, multiplicarea creşterii consumului prin creditare, chiar şi în cazul achiziţionării de automobile, a stimulat în mod sustenabil creşterea economică. Creditele pentru consum implică întotdeauna amanetarea unor bunuri patrimoniale sau venituri salariale ale debitorilor. De aceea, creşterea economică bazată pe creditarea consumului este întotdeauna mult mai puţin riscantă decât cea generată de creditarea investiţiilor.

Pe de altă parte, colapsul din 1929 al economiei americane a fost determinat în mod decisiv de creditarea complet nereglementată a tranzacţiilor bursiere şi a afacerilor speculative din domeniul imobliar. Milioane de americani jucau atunci la bursă cu bani împrumutaţi de la bănci. Brokerii împrumutau clienţii care îşi jucau la bursă micile economii cu sume care reprezentau în medie 2/3 din valoarea acţiunilor achiziţionate. Iar multe bănci investeau pe burse banii din depozitele bancare. În aceste condiţii, toată lumea juca la bursă şi nimeni nu investea în economia reală.

Aşa cum era de aşteptat, colapsul economiei americane din 1929 a declanşat o criză economică fără precedent în Canada, Germania, Marea Britanie, Europa, Australia, America Latină şi în multe alte ţări. Cu o singură importantă excepţie: URSS. Oare de ce?

URSS şi Acordul de la Bretton Woods

Apariţia URSS în 1922 a constituit o enormă provocare şi un enorm pericol pentru capitalism. Din următoarele motive: suprafaţa sa enormă (22,4 milioane de km2), resursele umane (260 de milioane de locuitori), imensele sale resurse naturale, uriaşul său potenţial economic, dar mai ales regimul său politic marxist-leninist. Pentru prima oară în istorie, deci, capitalismul se confrunta cu un adeversar real şi nu doar ideologic, care îşi propunea să crezee un om nou şi o lume nouă, o lume eradicată de capitalism şi de exploatare.

Politica economică a autorităţilor sovietice s-a bazat pe etatizarea completă a producţiei industriale, pe colectivizarea agriculturii şi pe dezvoltarea explozivă a industriei grele. Cererea şi oferta de bani şi de bunuri au fost substituite prin planificarea centralizată a emisiunii monetare, a producţiei de bunuri de consum şi de bunuri de capital, a salariilor, a preţurilor şi a consumului, precum şi pe dezvoltarea accelerată a industriei grele.

În aceste condiţii, banca centrală a URSS şi sucursalele sale teritoriale aveau rolul de a planifica, de a organiza şi de a controla în mod riguros emisiunea şi circulaţia banilor în conformitate cu obiectivele planurilor cincinale aprobate de PCUS şi de guvernul sovietic.

Într-o ţară epuizată datorită uriaşelor pierderi umane din perioada Primului Război Mondial şi a Războiului Civil (1918-1922), un asemenea proiect părea utopic. Cu toate acestea, URSS a devenit, după un deceniu de industrializare explozivă (1928 – 1938), o putere industială de primă mărime, într-o perioadă în care majoritatea statelor lumii erau afectate în mod dramatic de recesiune, de şomaj, de epidemii de tifos, de holeră şi de malarie, dar mai ales de sărăcie endemică. A urmat al cel de-al Doilea Război Rondial, un război pe care sovieticii l-au câştigat alături de aliaţii lor anglo-americani şi francezi.

Însă, cu aproximativ un an înainte de încheierea acestui flagel, a avut loc într-o mică staţiune balneară americană, la Bretton Woods, o conferinţă internaţională care a reprezentat un moment crucial al istoriei postbelice. Cu acel prilej s-a decis, în doar trei săptămâni, 1-22 iulie 1944, configuraţia postbelică a sistemului monetar internațional, o configuraţie care a rămas neschimbată până în ziua de azi.

Prin Acordul de la Bretton Woods s-a decis ca sistemul monetar bazat pe etalonul aur să fie transformat radical. Conform acestui acord, dolarul american a devenit singura monedă cu acoperire în aur (o uncie de aur = 34,92 dolari), restul monedelor urmând să aibă un anumit curs de schimb în raport cu acest dolar-aur. Această variantă a acordului este denumită planul american sau planul White.

Acest plan implica renunţarea voluntară la una din cele mai importante componente ale suveranităţii naţionale: dreptul guvernelor de a emite monedă în funcţie de interesele naţionale.

Cea mai importantă prevedere a planului White este cea referitoare la independenţa băncilor centrale în raport cu propriile guverne şi la stricta dependenţă a acestora în raport cu Fed şi cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), acolo unde Fed are dreptul de veto în procedurile decizionale. Cu alte cuvinte, cei care au semnat atunci acordul de la Bretton Woods au acceptat ca băncile lor de emisiune să devină sucursale ale Fed, sucursale care să pună în aplicare politicile monetare americane şi nu cele naţionale.

Reprezentanţii URSS au participat la conferinţa de la Bretton Woods, unde americanii le-au făcut o ofertă foarte tentantă în ceea ce priveşte puterea decizională a ţării lor în cadrul FMI. Iar sovieticii au semnat Acordul de la Bretton Woods. Dar Stalin a respins ulterior oferta anglo-saxonilor şi Sovietul Suprem al URSS nu a ratificat acest acord.

De ce? Pentru că rolul URSS în cadrul FMI ar fi fost un rol subaltern în raport cu SUA şi Marea Britanie. Drept urmare, el nu a acceptat ca banca centrală a URSS să devină o „clonă” a Fed.

În plus, Stalin a creat o zonă economică şi monetară comună în cadrul aşa numitului CAER, iar în cadrul acestei zone de liber schimb a fost adoptată o monedă scripturală, rubla transferabilă.

Sistemul bancar care coordona comerţul şi investiţiile din cadrul CAER era format din două bănci: Banca Internaţională pentru Cooperare Economică (BICE) şi Banca Internaţională de Investiţii (BII). S-ar putea spune că zona CAER şi rubla transferabilă sunt precursoarele actualei Yone Euro şi a monedei euro, iar BICE şi BII – ale FMI şi BM…

Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea Războiului Rece în 1946. Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia.

După implozia CAER, autorităţile postcomuniste din această fostă piaţă comună s-au confruntat cu mari dificultăţi, adeseori insurmontabile, în ceea ce priveşte reglementarea şi managementul procesului de tranziţie spre capitalism.

În primul rând, în toate aceste ţări nu existau rezerve valutare suficiente pentru derularea fiabilă a importurilor şi a exporturilor. În fostul CAER nu era nevoie de asemenea rezerve. Dacă o intreprindere din România exporta mobilă în URSS, iar o altă intreprindere românească importa calculatoare din RDG, aceste tranzacţii erau cuantificate în ruble transferabile şi se derulau prin BICE, fără ca BNR să-şi bată capul să procure rezerve valutare.

În aceste condiţii, rezervele valutare din ţările membre ale CAER necesare pentru operaţionalizarea comerţului cu ţările capitaliste erau insuficiente şi sporadice, deoarece aceste ţări nu erau membre ale FMI. Din acest motiv, volumul schimburilor comerciale ale ţărilor din fostul CAER cu ţările capitaliste a atins praguri critice, iar stocurile de bunuri destinate comerţului exterior au fost vândute aproape pe nimic sau devalizate în 1990.

În al doilea rând, sistemele financiar-bancare din zona CAER erau complet diferite comparativ cu cele din economiile capitaliste.

În economiile capitaliste, rolul băncilor este acela de a pune în mişcare consumul, producţia şi investiţiile prin acordarea de credite în funcţie de fezabilitatea financiară a activităţilor creditate. În economiile socialiste, creditarea consumului, a producţiei şi a investiţiilor nu reprezintă un atribut al bancherilor, ci al decidenţilor politici.

Drept urmare, băncile din zona fostului CAER au continuat să plătească salarii în intreprinderile de stat şi după 1990, deşi aceste companii nu-şi mai puteau exporta producţia, iar produsele fabricate pentru consumul intern nu mai erau rentabile datorită deprecierii monedelor naţionale în raport cu valutele de referinţă.

De exemplu, un turist american care vizita Rusia în 1992 putea cumpăra cu 1 dolar mărfuri ruseşti care valorau 18,5 dolari în ţara sa natală!

În al treilea rând, necesitatea stringentă a constituirii unor rezerve valutare strict necesare pentru derularea fezabilă a tranzacţiilor comerciale cu ţările occidentale a implicat atât privatizarea intempestivă a companiilor de stat din economia reală şi a băncilor, multe dintre acestea fiind falimentare, cât şi deprecierea fără precedent a cursurilor de schimb ale monedelor naţionale.

În acest context, trecerea de la socialism la capitalism a implicat următoarea dilemă: suveranitate sau prosperitate?

Şi toată lumea a optat atunci pentru prosperitate.

Marele joc global

În 1990, dolarul era singura valută cheie din SMI. Orice bancă de emisiune, cu excepţia Fed, nu putea emite atunci monedă naţională dacă această emisiune nu era acoperită în dolari americani.

Doar Banca Angliei şi Banca Japoniei (BJ) reprezentau atunci excepţii nesemnificative.

Mai mult, după ce preşedintele Nixon a suspendat în 1971 convertibilitatea în aur a dolarului american, moneda cheie din SMI a devenit bancnota dolar, o bancnotă-aur fără acoperire în aur, o bancnotă pusă în circulaţie doar de către Fed. Iar procurarea acestei monede într-o ţară din fostul CAER implica fie obţinerea de credite de la FMI, fie excedente comerciale cu ţările occidentale.

Din acest motiv esenţial, băncile de emisiune din ţările fostului CAER au intrat atunci în colaps, iar băncile comerciale şi sectoarele reale din economiile acestor ţări au fost scoase la licitaţie şi vândute cu mult sub valoarea lor contabilă.

Rusia, România şi Bulgaria au fost ţările cele mai afectate de colapsul CAER şi BICE.

Comerţul în ruble transferabile dintre aceste ţări a fost sistat intempestiv, iar comerţul lor cu ţările occidentale a devenit foarte greu de finanţat de către propriile bănci, deoarece acestea nu aveau valută.

De exemplu, companiile ruseşti care exportau petrol nu-şi repatriau valuta, deoarece băncile ruseşti erau falimentare. Iar aceşti rusodolari au inundat atunci tot felul de conturi offshore. Şi acelaşi lucru s-a întâmplat în România, în Bulgaria şi în toate celelalte ţări din fostul CAER.

Cu alte cuvinte, datorită penuriei de monede convertibile, economiile ţărilor din fostul CAER au intrat mai întâi în faliment, iar apoi masa lor credală a fost vândută la preţuri derizorii.

În acest context, implozia CAER a reprezentat o enormă oportunitate politică, economică şi militară pentru SUA şi pentru aliaţii săi din UE: SUA a finanţat „tranziţia spre capitalism” în Rusia, iar Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie, şi Italia au făcut acelaşi lucru în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania, respectiv în Slovenia şi Croaţia, după implozia Iugoslaviei.
Fără îndoială, extinderea Occidentului în fostul Bloc Sovietic a reprezentat o poveste de mare succes pentru cei care au iniţiat, au organizat, au condus şi au finanţat această extindere. De ce?

Pentru că extinderea Occidentului în fosta zonă de influenţă a URSS nu s-a făcut pe baza liberului arbitru, ci pe baza unor criterii de selecţie. Iar ţările care nu au îndeplinit aceste criterii, România şi Bulgaria, au devenit membre de rang inferior ale NATO şi ale UE.

Dar a meritat oare această renunţare la suveranitatea politică, militară şi economică în contrapartidă cu beneficiile aferente: securitate şi prosperitate? Desigur, această întrebare este tardivă şi inutilă. Pentru că istoria nu se scrie cu dacă…

Fed şi guvernul american, care este câinele de pază al Fed, au câştigat războiul de 70 de ani cu fosta URSS, dar au pierdut pacea din ultimele trei decenii. Într-adevăr, dacă analizăm economia americană în termeni uzuali, putem observa fără nicio dificultate că economia americană a devenit pe parcursul ultimilor trei decenii o economie falimentară. Datele prezentate în continuare reflectă cu claritate implozia bonităţii financiare a economiei SUA din ultimele trei decenii.

Astfel, conform reglementărilor din UE, o economie în care nivelul împrumuturilor guvernamentale este mai mare de 60% din PIB, iar cel din sectorul real al economiei este mai mare de 133% din PIB, este o economie în pragul falimentului. Cu alte cuvinte, dacă nivelul creditării sectorului non-financiar al unei economii este mai mare de 193% din PIB, fezabilitatea financiară a acelei economii este extrem de scăzută.

Economia americană avea un nivel de creditare al sectorului non-financiar de 142% din PIB în 1980, de 187% din PIB în 1990 şi de 276% din PIB în 2017. Şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul economiilor din ZE, Japonia, Marea Britanie şi China, unde, aşa cum am arătat anterior, nivelul datoriilor din sectorul non-financiar era mai mare decât pragul critic menţionat: 274% din PIB în ZE, 391% (!) din PIB în Japonia, 294% din PIB în Marea Britanie şi 270% din PIB în China.

Banca Naţională a României, sucursală FED

Supracreditarea economiei americane reprezintă o consecinţă previzibilă a faptului că Fed a devenit în 1990 singura maşină de tipărit bani la nivel mondial. De fapt, actuala structură a SMI, reglementată prin Acordul de la Kingston (1976), este o structură de tip unipolar.

Altfel spus, actualul SMI a fost proiectat să funcţioneze cu o singură bancă centrală (Fed) şi 174 de sucursale sau clone ale acesteia, aceste sucursale fiind conduse de guvernatori inamovibili la nivel naţional. Desigur, statutul acestor sucursale este strict ierarhizat într-o structură piramidală condusă de FMI, o organizaţie strict controlată de către Fed. Astfel, la baza acestei piramide există 168 de bănci naţionale care emit monedă în funcţie de rezervele valutare de care dispun.

Politica monetară a acestor bănci este coordonată de către FMI şi doar de către FMI, deoarece guvernele sau parlamentele din aceste ţări nu au dreptul legal să reglementeze şi să implementeze politici monetare, sau să destituie guvernatorii băncilor centrale.

Dar în afara acestor 168 de bănci naţionale de la baza piramidei FMI, există 6 sucursale zonale ale Fed: BCE, Banca Angliei, Banca Canadei, Banca Australiei, BJ şi Banca Chinei. Diferenţa între aceste două categorii de bănci de emisiune este foarte mare. Dacă una din cele 168 de bănci de emisiune de la baza piramidei FMI vrea să emită monedă, această operaţie trebuie aprobată de FMI şi implică o majorare a rezervei valutare din exporturi. Iar dacă o asemenea bancă nu are suficientă rezervă valutară, atunci ea trebuie să împrumute bani de la FMI sau poate practica deprecieri de curs, tot cu aprobarea FMI. Mai mult, o asemenea bancă nu poate acorda credite guvernamentale din rezerva valutară.

În schimb, cel 6 bănci de emisiune zonale menţionate anterior au un statut privilegiat. Ele pot emite monedă chiar dacă rezervele lor valutare se diminuează şi pot acorda credite guvernamentale din aceste rezerve. Evident, Fed are o libertate de mişcare cu mult mai mare decât BCE, BJ, Banca Angliei sau Banca Chinei.

La prima vedere, faptul că dolarul reprezintă singura monedă cheie din actualul SMI pare să reprezinte un privilegiu exorbitant. Dar numai la prima vedere. Atunci când America înregistra în perioada 1945-1965 mari excedente comerciale cu celelalte ţări ale lumii, aceste excedente au fost utilizate pentru relansarea economică a Europei occidentale, a Japoniei şi a tigrilor asiatici. Din această cauză, prestigiul politic şi cultural al SUA a atins atunci cote maxime.

Însă, economia americană a înregistrat în ultimele cinci decenii mari deficite de cont curent, cele din perioada 1990 – 2017 fiind imense: 10.334 miliarde dolari! Aceste deficite au fost finanţat prin supracreditarea de către Fed a guvernului american şi a economiei americane. Dar aceste credite au fost ulterior refinanţate de China, de Germania, de Japonia, de Rusia şi de ţările din OPEC, astfel încât America a devenit un minotaur global care a consumat plin de lăcomie uriaşele excedente comerciale din economia globală, pe care le-a cumpărat cu bani de hârtie.
Iar în acest moment, conduita minotaurului american a devenit discreţionară: „Dacă vreţi dolari, atunci trebuie să aprovizionaţi America cu produse bune şi ieftine, iar dolarii emişi de noi pentru finanţarea exporturilor voastre trebuie să-i economisiţi cumpărând bonduri guvernamentale americane. În caz contrar, vă vom bloca exporturile prin taxe vamale prohibitive, vom determina prăbuşirea preţurilor la hidrocarburi şi la materii prime şi vom contracara orice încercare de a pune în pericol supremaţia dolarului şi a Americii”.

Este evident că actuala radicalizarea a politicii americane reflectă o bulversare emergentă a raportului de forţe în marele joc global. Excepţionalismul american nu mai este sustenabil deoarece capitalismul american a devenit un capitalism de tip cazinou, iar China şi Rusia stau deja pregătite în calitate de modele alternative şi puteri protectoare, oferind noi aranjamente de poziţionare bilaterală sau multilaterală. Câştigătorul acestei confruntări va fi cel care va scrie istoria.

Cea mai mare invenție din istoria omenirii: Isus Christos

Fundaţia creștinismului este Noul Testament, o compilaţie de fapte  nedocumentate sau susţinute istoric şi ficţiuni, pe care se sprijină întreaga dogmă a bisericii. Noul Testament este format din patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 21 de Epistole şi Apocalipsa lui Ioan. Există aproximativ 24 000 de copii scrise de mână ale evangheliilor, toate în limba greacă, cea mai veche datând  din anul 350 e.n. Cu toate acestea, nu există două copii identice iar Enciclopedia Britannica susţine că s-au identificat peste 150 000 de diferenţe între ele.

Împăratul roman  Constantin Flavius (272-337)  este cel care a pus bazele unei religii universale care să cuprindă toate celelalte religii împrăștiate de-a lungul imperiului.

Conform lui Eusebius din Cezareea (260-339), sfetnicul religios al împăratului, Constantin a realizat că certurile nesfârşite între facţiunile religioase ameninţau chiar stabilitatea imperiului şi că era necesară a religie unică, neutră şi protejată prin lege. O altă motivație era și că templele celorlalte zeități erau pline de aur și argint, de care Constantin avea mare nevoie pentru a stabiliza solidus-ul,  noua monedă creată de el în anul 311.

După ce a devenit unicul conducător al imperiului, după victoria de la Chalcedon împotriva lui Licinius, Constantin l-a trimis pe episcopul Osius din Cordoba, la Alexandria (Egipt), cu scrisori către câţiva episcopi prin care le cerea să înceteze conflictele. Cum misiunea a eşuat, Constantin a emis un decret prin care a cerut tuturor preoţilor să se urce pe măgari, catâri şi cai şi să se îndrepte spre Niceea, o localitate din regiunea Bithynia, o provincie romană din Asia Mica, aproape de Nicomedia, oraş în care  Constantin îşi stabilise reşedinţa.

Preoţilor li s-a cerut să aducă cu ei toate mărturiile scrise pe care le invocau în oratoriile lor, care vor fi predate lui Constantin la sosirea în Niceea.

Scrierile strânse totalizau  2231 de pergamente şi legende despre zei şi salvatori,  pe care erau consemnate dovezile predicilor lor.

Cu patru ani înaintea acestui eveniment, Constantin fusese iniţiat într-un cult religios, Ordinul Sol Invictus, cult de inspirație mithraică închinat soarelui. Din acest motiv, Constantin l-a însărcinat pe Eusebiu, să stabilească prima zi a şedințelor la data de 21 iunie 325, odată cu solstiţiul de vară, în holul palatului lui Osius.

 

În total, 318 de preoţi, episcopi, diaconi şi subdiaconi, slujitori şi chiar exorcişti s-au strâns ca să dezbată şi să decidă asupra unei religii care să conţină un singur zeu. 70 de episcopi reprezentau facţiunile grecești, iar alţii proveneau din diferite zone. Cecilian din Cartagina a venit din Africa, Paphnutius din Teba a sosit din Egipt, Nicasius din Dijon din Galia iar  Donnus din Stridon a făcut călătoria tocmai din Pannonia.

Au fost vehiculaţi o mulţime de zei şi zeiţe din panteonul religios estic şi occidental, cum ar fi  Jupiter, Baal, Thor, Apollo, Iuno, Ares, Taurus, Minerva, Mithra, Fragapatti, Attis, Durga, Indra, Neptun, Vulcan, Krishna, Agni, Cresus, Peleus, Hermes, Tammuz, Iehova, Saturn, Minos sau Hermes.

Unul dintre participanţi, Sabinius, episcopul de Hereclea, relata că cu excepţia lui Constantin şi Eusebiu, toţi erau nişte idioți care nu înţelegeau absolut nimic.

 

După lungi dezbateri, numele a 53 de zei au rămas în discuţie. Nici unul dintre aceştia nu i-a convins pe cei prezenţi astfel încât s-a trecut la vot. Nu mai puţin de un an şi patru luni au durat discuţiile, într-un sfârşit fiind votată o lista mai scurtă pe care se aflau Cezar, care a fost zeificat după moartea sa, Krista, Mithra, Horus si Zeus .

Într-un sfârșit, Constantin, pentru a acoperi întreaga lume cunoscută la acea dată, a decis ca numele zeului celt, Esus, să fie alăturat celui indian, Krista/ Krishna, astfel încât Esus Krista, grecizat ulterior în Isus Christos, a devenit numele noului zeu universal.

În timp ce Esus era tâmplar, Krista era tatăl lui Brahma (Abraham/ Avraam, în religia creștină),  fiind născut dintr-o fecioară prin uniune spirituală.

Pentru a-i oferi măreție, Esus Krista a primit și titulatura de "mesia", însemnând "unsul" sau "mântuitorul", un termen preluat din tradiția egipteană. În momentul încoronării, faraonul trebuia uns cu ulei extras din grăsime de crocodil ( messeh), animal considerat întruchiparea zeului Sobek, protectorul faraonilor.

Votul a fost acordat  cu o mică majoritate, 161 la 157, noua zeitate fiind ulterior proclamată oficial şi ratificată de Constantin .

Constantin l-a însărcinat apoi pe Eusebiu să cuprindă într-o compilaţie toate scrierile aduse de participanţi la Niceea iar acesta a contopit toate poveştile, fabulele şi legendele lumii într-una singură, alăturând  miturile egiptene, persane si indiene credinţelor celtice pentru a forma o nouă religie universală.

Eusebiu le-a ordonat scribilor să creeze  50 de copii somptuoase, scrise pe pergament uşor de transportat şi într-o manieră lesne de citit. Acestea au fost strânse în volume grandioase de câte trei sau patru pergamente şi trimise lui Constantin.

Aceasta este prima menţiunare istorică (331) a Noului Testament.  

Cea mai veche informaţie despre sărbătorirea naşterii lui Isus Christos la 25 decembrie se găseşte în calendarul roman din anul 354. Data de 25 decembrie simbolizează renașterea soarelui după trei zile în care acesta "moare", adică ajunge în cel mai căzut punct al ciclului său anual.

Primele reproduceri ale chipului acestuia apar căteva secole mai târziu, figura actuală fiind, în realitate, chipul lui Cesare Borgia, un intim al lui Leonardo da Vinci, al cărui tată, devenit papa Alexandru al VI-lea, l-a impus ca imagine a lui Isus Christos.

 

Constantin a decretat ca Noul Testament să fie din acel moment  cuvântul zeului roman şi a impus preoţilor să-l predice în tot imperiul. A ordonat apoi ca toate textele religioase anterioare şi consemnările a ceea ce s-a discutat în cadrul conciliului să fie arse, iar cei care vor fi găsiţi cu copii ascunse vor fi decapitaţi. Acesta este şi motivul pentru care nu există texte teologice și chiar istorice dinaintea Conciliului de la Niceea , singurele surse actuale de informații fiind "Istoria Ecleziastă" și "Cronica", două cărți lipsite de credibilitate ale lui Eusebius.

În anul 1198, papa Inocentiu al III-lea acreat  Arhivele Secrete ale Vaticanului.  Astfel documentele originale au fost ascunse, au fost inventate unele noi, iar altele au fost antedatate, revizuite sau falsificate, pentru a da impresia existenței creștinismului și în secolele I, II, şi III.

 

Participanţii la cel de-al doilea Conciliu de la Niceea (786-87), denunţau primul Conciliu ca "un sinod de proşti şi nebuni", cerând anularea deciziilor luate de nişte oameni cu minţile bolnave.

Contrar părerii generale că Constantin ar fi îmbrăţişat religia creştina şi astfel ar fi oficiat-o ca religie de stat, acest lucru nu s-a întâmplat  iar Biserica recunoaşte că convertirea sa la creştinism pe patul de moarte este o simplă legendă.

De-a lungul secolelor, Noul Testament  a fost extins, tot felul de interpolări şi alte texte fiind adăugate, devenind parte integrantă, ca de exemplu relatările fanteziste ale lui Apollonius din Tyana, un predicator grec din sec I. Considerat făcător de minuni, acesta săvârşeşte tot felul de miracole mergând  până la învierea morţilor, vindecă ciuma, opreşte cutremure de pământ şi, când îi vine vremea să moară, se înalţă la cer.

Faptele sale au fost inserate de către Ioan " Gură de Aur" , în anul 397, fiind ulterior transformat de Biserică în Sfântul Paul, iar scrierile sale în Epistolele Sf Paul.

Sfântul Ieronim a denunţat încă din anul 420 că Faptele Apostolilor, a cincea carte din Noul Testament este de fapt un fals, chiar si Biserica admiţând acest lucru prin vocea cardinalului Brembo, secretarul papei Leon al X-lea( sec. XVI).

O  tehnică de falsificare folosită de către copişti era aceea de a adăuga în mod deliberat anumite fraze, pe care le treceau iniţial între paranteze pentru a indica absenţa acestora din manuscrisele mai vechi, spunând că sunt adăugiri explicative. Ulterior, parantezele dispăreau şi conţinutul explicativ devenea parte din textul original. În alte versiuni, ştergeau textul şi rămânea doar conţinutul dintre paranteze.

Astfel, de-a lungul vremii, fabulații și interpretări chiar ridicole și-au făcut loc în noua religie. La începutul veacului al VIII-lea un călugăr grec a trebuit să scrie despre viaţa sfântului Ioasaf. Cum un asemenea personaj n-a existat niciodată, călugărul a  luat cartea hindusă “Lalita-Vistara”, a tradus din ea partea referitoare la viaţa lui Buda Bodisatva, a schimbat numele hinduse în siriene şi astfel a luat naştere sfântul Ioasaf.

Zeităţile antice greceşti ale agriculturii, Dionysos şi Demeter, s-au transformat în sfinţii creştini Dionisie şi Dimitrie, Castor şi Pollux  în Gosma şi Damian iar furtunosul zeu al mărilor, Poseidon s-a preschimbat în”cuviosul” Nicolae.

Nici zeii romani n-au scăpat de ingeniozitatea preoților creștini. Zeiţa Ceres (în latină se numea Ceres Flavia) a fost transformată în sfânta Flavia, ruşinoasa Diana (Diana Pudica) în sfântul Pudus, zeităţile infernului, care se numeau gorgone, s-au prefăcut în sfânta Gorgonia iar nimfa aerului (denumită Aura Placida) s-a împărțit în două sfinte: Aura şi Placida.

Chiar și urarea de Anul nou ale romanilor: “perpetuam felicitatem”, ceea ce înseamnă „îţi doresc veşnică fericire” s-a regăsit în sfintele Perpetua şi Felicitas.

 

Locurile prin care a fost plimbat noul zeu sunt pur și simplu imaginare, Nazaret, locul unde s-ar fi născut Isus, nefiind amintit nici în Vechiul Testament și nici de vreunul dintre autorii evrei. La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte Capernaum, Gerasa, Betsaida,  Magadan, Dalmanuta, Nain, celebrul Cana sau Enon, unde boteza Ioan Botezătorul, orașe pe care nimeni nu le-a văzut vreodată.

Nici măcar cu flora și fauna n-au  nimerit-o, animale precum  pantera, pisica sălbatică, şacalul şi hiena, caracteristice Palestinei, fiind inlocuite cu lupul, corbul și năpârca, care trăiesc mai mult prin Grecia și Italia, iar muștarul este o plantă înrudită cu varza și nicidecum un copac mare şi rămuros, cum este prezentat.

 

O spectaculoasă descoperire într-o îndepărtată mănăstire din Egipt a dezvăluit însă adevărata amploare a falsificării textelor creştine de către Biserică.

 

Pe 4 februarie 1859, 346 de pagini dintr-un codex vechi au fost găsite întâmplător în coşul mănăstirii Sf. Ecaterina de pe  muntele Sinai. Scris în limba greacă pe piele de măgar, codexul prezenta părţi din Vechiul şi Noul Testament şi a fost datat de arheologi în jurul anului 380. Descoperirea, denumită Biblia Sinaitica,  a fost făcută de un profesor de teologie german, dr. Constantin von Tischendorf, care şi-a dedicat viaţa studiului Noului Testament.

Datorită profesiei sale, Tischendorf a avut acces şi la alte biblii, inaccesibile publicului, cum ar fi Biblia Alexandriana, considerată a doua biblie din lume ca vechime sau la Biblia Vaticanus, scrisă la mijlocul sec.VI .

Când  versiunea Noului Testament din Biblia Sinaitica a fost comparată cu cea modernă s-au găsit peste 14 800 de modificări, Sinaitica aducând în plus şi alte trei evanghelii, care fuseseră eliminate din varianta Bisericii: Păstorul lui Herma, Epistola lui Barnabas şi Odele lui Solomon.

Când Eusebiu a însărcinat scribii să scrie Cartea Cărţilor, a fost creat iniţial un singur document, cunoscut ca Evanghelia lui Marcu, pe care Biserica o admite ca fiind prima evanghelie deşi in Noul Testament apare a doua. Evangheliile lui Luca si Matei sunt copiate în mare parte după cea a lui Marcu, iar cea a lui Ioan a fost scrisă ulterior pentru a crea impresia veridicităţii celorlalte trei.  În evanghelia lui Matei apar 600 de pasaje din cele 612 ale Evangheliei lui Marcu, iar în cea a lui Luca 350.

Varianta modernă a Evangheliei lui Luca are cu peste 10 000 de cuvinte mai mult decât cea din Sinaitica, toate inserate în sec. XV.

Câteva evanghelii din sec. XII au trecute în dreptul versetelor despre înviere câte un asterix, folosite de obicei de scribi pentru a indica pasajele falsificate din documentele literare.

 

 

În primăvara lui 1947, un băiat beduin se căţăra pe stâncile aride de deasupra Mării Moarte, căutând  o capră rătăcită. Nimerind într-o grotă, a descoperit nişte vase de lut şi suluri de pergament învelite în pânză putrezită. Manuscrisele, scrise în ebraică, greacă, aramaică și nabateeană,  pe pergament, dar și pe papirus și bronz,  s-au dovedit a fi  opera unui cult religios, cel al esenienior,  supranumit " cei pioşi", care  trăiseră în mănăstirea Qumran, pe ţărmul de la poalele stâncilor.

Au fost găsite 981 de scrieri din perioada 408 î.Hr. - 318 d.Hr, care conțin o copie aproape completă a cărții lui Isaia, interpretări ale Vechiului Testament și texte de înțelepciune.

Deşi esenienii își dedicau viața în aşteptarea unui Mesia salvator, nu aveau cunoştinţă de niciun personaj din Noul Testament, nici de Ioan Botezatorul, care predica la mică distanţă de  Qumran şi nici de Isus Cristos.   În manuscrise nu apare nicio naştere miraculoasă, crucificare sau înviere, neoferind de fapt  nicio dovadă că aceste evenimente ar fi avut loc vreodată. 

De altfel, din cei peste 40 de scriitori greci, romani sau alexandrieni care au scris cronici despre evenimentele petrecute în Iudeea în această perioadă de timp, printre care și filozoful Philo, care a locuit chiar în Ierusalim, niciunul nu oferă o singură mențiune despre Isus Cristos.

 

 

Conform dr. Tischendorf,  Noul Testament este o simplă naraţiune, fără nicio valoare istorică.

Asta explică şi cum părţi din Mahabharata, o străveche epopee indiană, extracte din Imnul lui Zeus, o lirică a filozofului  grec Cleanthes (c. 331-232 BC),  sau replici din drama Thais a lui Menandru (c. 343-291) apar în Evanghelii.

Citate întregi din filozoful Epimenides din Cnossos(sec VII BC)  i-au fost atribuite lui Isus iar şapte pasaje din Odă lui Jupiter, compusa în anul 150 BC, autor necunoscut și fragmente din poemul Phenomena al lui Aratus din Sicyon (271-213 BC), au fost introduse în Noul Testament.

Părți ale cultului noii zeități a fost preluate din cultul zeului fenician Adonis. Mama acestuia era Mirrha (Maria), transformată în arborele de smirnă. Adonis moare, dar peste câtva timp învie. Primăvara, când apele revărsate spălau de pe munți ocrul, râul se colora în roşu. Se spunea că râul s-a colorat cu sângele lui Adonis. Atunci se anunţa că zeul s-a reîntors la viață şi credincioşii umblau veseli şi se felicitau unii pe alţii, spunându-și: „Adonis a înviat”.

În timp, din cauza lăcomiei, biserica și-a bătut joc și de așa- zisă unicitate a lui Isus Christos.

Astfel, există trei exemplare din ombilicul al lui Iisus, două în oraşele franceze Clermont şi Châlons iar cel de-al treilea, împărţit în două bucăţi, este venerat la Roma, în catedrala Lateran şi în biserica sfintei Maria.

Patrusprezece ulcioare de la nunta din Cana Galileii, unde Iisus ar fi prefăcut apa în vin sunt expuse la Pisa, Ravena, Veneţia, Bologna, Koln sau Paris.

În biserica Notre Dame din Paris se păstra cununa de spini a lui Iisus. Aceasta a fost cumpărată în 1239 de regele Ludovic al IX-lea cu o sumă uriaşă şi conţinea doar 72 de spini.  Astăzi, cei 72 de spini sunt expuși în peste 800 de biserici şi catedrale.

 

Aproape că nu există o biserică mai mult sau mai puţin importantă în apus şi răsărit unde să nu existe bucăţi din crucea pe care a fost răstignit Isus. Conform unor calcule, dacă s-ar aduna toate bucăţile păstrate în diferitele biserici din lume, s-ar obţine un vapor întreg încărcat cu cherestea.

Cele trei cuie bătute în membrele lui Christos sunt astăzi 32.

“Sulița sfântă” cu care a fost înţepat Iisus pe cruce, e expusă în  cincisprezece exemplare originale.

Din „sfântul giulgiu” al lui Iisus, bisericile posedă peste zece bucăți. Unele din aceste „giulgiuri” sunt expuse pentru ca să li se închine credincioşii la Torino şi la Besangon, alte exemplare păstrându-se în catedrala Lateran şi în catedrala Sf. Petru din Roma, precum şi la Milano, Carcassone, Compiegne şi în alte localități.

Toate  acestea se alătură celor cele 13 capete, 9 mâini şi 58 degete arătătoare de la mâna dreaptă ale lui Ioan Botezătorul.

 

Concluzia lui Tischendorf este că creştinismul este de fapt a adaptare a mithraismului, combinat cu inspirații celte, câteva elemente orientale și egiptene, Cartea Revelaţiei fiind iniţial denumită Misterele lui Isis si Osiris, filozofie greacă şi unele influenţe din mitologia indiană iar povestea lui Isus Cristos este o copie a mitului lui Mitra, zeul persan la care se închina Constantin.

La naşterea acestuia într-o grotă au  participat magii care au urmat  o stea de la Est. Ei i-au adus daruri şi aur, tămâie şi mir. Mithra, al doilea membru din trinitate, stătea pe o stâncă, simbolul  religiei sale, şi a fost uns cu miere. 

După o ultimă cină cu Helios şi alţi 11 discipoli, la care s-a servit vin si paine, ceremonie care se regăseşte şi în tradiţia creştină, a fost răstignit pe o cruce, înfăşurat în cearceafuri şi închis într-o peşteră din care s-a ridicat în cea de-a treia zi, pe 25 martie, când e luna plină a echinocţiului de primăvară, perioadă numită Paşte sau în engleza Easter, dupa numele zeiţei babiloniene Ishtar.

 

Sfârşitul lumii a fost doctrina principală a lui Mitra, moment în care el se va întoarce pentru a-i salva pe cei cu sufletele curate. Termenul de " papa" este o prescurtare a titlului ierarhului suprem din mithraism, Părintele Părinţilor (Pater Patrum), în timp ce  crucea, asociată cultului lui Isus Cristos este un simbol al primilor zori al umanității, atunci când oamenii au descoperit că cu două bețe încrucișate în palmele lor pot crea focul și pot aduce  în viața și în locuințele lor lumina și căldura soarelui.