În religia creştină sfârşitul lumii este
enunţat în „Revelaţia lui Ioan”, ultima carte a Noului Testament. Ioan şi-a
conceput relatarea în timpul exilului său la carierele de piatră din insula
Patmos, după ce scăpase cu greu din Roma, unde fusese batjocorit de romani,
fiind pus la fiert într-un bazin uriaş pentru fierberea uleiurilor. Ioan
îi dictează lui Prochoros, ucenicul său, el, ca orice sfânt respectabil,
având treburi mai importante decât să înveţe să scrie şi să citească, semnele
prevestitoare ale sfârşitului lumii, declanşate de şapte îngeri, cu şapte
trâmbiţe.
Aflăm astfel că un mare balaur
roşu, cu şapte capete, va fi aruncat pe pământ. După ce îl va înfrunta pe
sfântul Mihail, balaurul va oferi scaunul lui de domnie fiarei cu zece coarne,
apărută din mare. Împotriva celor care se vor închina fiarei, Dumnezeu îşi va
revărsa mânia din şapte potire. Acesta, călare pe un cal alb, va înfrânge fiara
şi o va arunca în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Ne mai liniştim puţin la
final când și balaurul cel roşu, pedepsit, va fi legat în adâncuri.
În perioada creştinismului
timpuriu, în secolul II, unul dintre primii care a încercat să ghicească data
apocalipsei a fost părintele Montanus, pe care Eusebiu din Cezareea îl descria
ca fiind cuprins destul de des de stări necontrolate de extaz. El a pretins că
revelaţiile sale vin direct de la Duhul Sfânt şi a profeţit că sfârşitul lumii
este aproape şi că Hristos se va coborî din ceruri în anul 156. Cum nimic din
ceea ce a fost prezis nu s-a adeverit, Montanus a fost declarat eretic şi
condamnat la moarte.
În sec. III, episcopul Irineus, rămas celebru pentru crearea canonului Noului Testament pe principiul că evangheliile sunt în număr de patru, că tot atâtea sunt şi colţurile pământului, alături de Hipolit Romanul şi Sextus Iulius Africanul, a stabilit venirea lui Isus în anul 500, după unele calcule sofisticate bazate pe dimensiunile arcei lui Noe.
Au mai trecut nişte ani şi o nouă Apocalipsă a fost
anunţată. Anul 666, anul fiarei. Un an ideal pentru Apocalipsă. Doar că nici
atunci nu s-a întâmplat nimic. Aşa că oamenii au decis să aştepte până în 999.
că tot se potriveau cifrele.
După cum povestesc cronicarii
vremurilor, anul 1000 a adus în întreaga Europă panică şi groază.
Războaiele, foametea şi ciuma care au lovit necruţător lumea la sfârşitul
secolului X au fost interpretate ca fiind prevestiri. Îngroziţi, oamenii au
început să-şi vândă casele, să-şi doneze averile Bisericii, păgânii s-au
creştinat iar alţii s-au călugărit, aşteptând în rugăciune ziua de apoi. N-a
fost cu noroc, aşa că s-au refăcut calculele pentru 1033, adică la o mie de ani
de la moartea lui Isus, dar acesta s-a încăpăţânat să mai rămână prin ceruri o
perioadă.
Şirul falselor preziceri nu s-a
încheiat şi, în secolul XIII, însuşi capul Bisericii de apus, Papa Inocentiu al
III-lea, anunţa public că a Doua venire a lui Iisus şi, implicit, sfârşitul
lumii, aveau să se petreacă în anul 1284. Teoria lui se baza pe un calcul ce
consta în adăugarea cifrei 666 la anul fondării religiei islamice. Din fericire
pentru el, Papa Inocentiu al III-lea nu a supravieţuit până în acel an,
sustrăgându-se astfel de la obligaţia unei jenante explicaţii pentru eroarea
sa. Nostradamus nu se lasă nici el mai prejos şi, după ce prezice cu mare
acurateţe sfârşitul lumii în anul 1732, mai adaugă unul în „1999 şi câteva
luni”, să fie sigur că din două încercări s-o nimeri una…
Începând cu anii 1700, mai
mulţi fondatori ai diferitelor curente religioase au proorocit date exacte
pentru sfârşitul lumii, bazându-se pe revelaţii divine sau pe descrieri din
Biblie. Deşi prezicerile lor se dovedeau sistematic a fi false, „profeţii” nu
se lăsau descurajaţi, anunţând apocalipsă după apocalipsă.
Dacă William Whiston nu a paţit
nimic atunci când a prezis că sfârsitul lumii urma să înceapă în ziua de 13
octombrie 1736 cu inundarea Londrei şi nenumărate persoane s-au grăbit să urce
pe dealurile de la Hampstead Heath şi Islington Fields pentru a scăpa de furia
apelor, nu la fel s-a întâmplat şi cu soldatul englez William Bell. Observând
cele două şocuri seismice care au lovit Londra în 8 februarie 1761 şi o lună
mai târziu, el a ajuns la concluzia că o a treia şi finală undă seismică va
distruge lumea întreagă pe 5 aprilie, acelaşi an. Profeţia sa n-a fost cea mai
inspirată aşa ca Bell şi-a petrecut restul vieţii închis într-un ospiciu.
Cu o sută de ani înaintea
primului război mondial, în 1814, profetesa britanică Joanna Southcott anunţa
că pe 19 octombrie urma să-l nască pe Shiloh, noul Messia şi că exact în clipa
respectivă lumea urma să dispară. A dispărut doar ea, pe 29 octombrie, în urma
tuberculozei, spre disperarea familiei care i-a păstrat corpul o bună perioadă
în speranţa că va reînvia.
În anul 1843, prima pagină a
ziarelor americane era ţinută aproape zilnic de William Miller, un simplu
agricultor care, prin profeţia sa, a declanşat o adevărată isterie. Conform
calculelor sale, el anunţă că între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844, va avea
loc Judecata de Apoi, ziua în care fiecare va primi răsplata pentru faptele
sale. În limba engleză, venirea lui Hristos se traduce prin cuvântul „advent”,
astfel că adepţii lui Miller au fost numiţi adventişti. Ascultându-i predicile,
care îndemnau la pocăinţă, în ultima zi a perioadei prevăzute, sute de oameni
au ieşit pe străzi şi au aşteptat împreună marele eveniment. Pentru a-şi lua
revanşa faţă de membrii sectei sale, dezamăgiţi de falsa predicţie, Miller
recalculează termenul fatidic, iar Apocalipsa este „reprogramată” o lună mai
târziu. Dar şi de data asta ziua a trecut fără ca vreun miracol să se producă,
iar Miller a rămas să refacă pentru a treia oară calculele.
În anii
’50, trei psihologi de la Universitatea Oregon reuşesc să se infiltreze
în secta milenaristă a lui Marianne Keech. Aceasta susţinea că ştie de la
extratereştri de iminentul sfârşit al lumii, tragedie din care ei urmau să fie
salvaţi, fiind luaţi la bordul unor discuri zburătoare. Membrii sectei îşi
părăsiseră familiile şi se izolaseră complet de restul lumii, respingând orice
formă de publicitate. A sosit şi clipa cea mare. Miezul nopţii din ziua
programată şi anunţată pentru distrugere a venit şi a trecut fără ca nimic să
se întâmple. Fervorii resemnate i-a urmat disperarea. De ce li se întâmplă una
ca asta tocmai lor? Noroc că mai spre dimineaţă doamna Keech a primit un nou
mesaj divin pe care s-a grăbit să-l aducă la cunoştinţă fidelilor săi:
răspândiseră atâta lumină în lume prin credinţa şi concentrarea lor încât
datorită lor omenirea fusese cruţată de la pieire…
Se pare însă că până la urmă
tot nu vom scăpa. Dr. Kenton Beshore, preşedintele Societăţii Sfintei Biblii,
face o legatură între întemeierea statului Israel şi doua cicluri biblice
de câte 40 de ani, şi ne asigură că nu ne mai prinde anul 2018. Conform unei
interpretări a Talmudului făcută de câţiva iniţiaţi, Isus îl va arunca în mare
pe” balaurul roşu” abia în 2240, la 6000 de ani de la crearea lumii. Deci, dacă
am reușit să trecem peste 2018, înseamnă că putem să stăm mai relaxaţi o bună
bucată de timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu