Vocabularul limbii române
literare moderne are un caracter eterogen datorită numeroaselor influenţe
exercitate de-a lungul timpului: greacă, neogreacă, slavonă, turcă, poloneză,
maghiară, latină, germană, rusă, franceză, italiană şi, în ultimii ani,
engleză.
Dacă
în ceea ce priveşte celelalte influenţe exercitate asupra limbii române
literare părerile sunt împărţite, în ceea ce priveşte influenţa franceză
majoritatea opiniilor converg spre sublinierea importanţei ei pentru modernizarea
și occidentalizarea culturii româneşti.
Vorbind despre „providenţiala influenţă
franceză”, Pompiliu Eliade identifică trei „curente” care se completează şi se
întăresc reciproc: din sud, influenţa franceză a venit împreună cu grecii fanarioţi;
din răsărit, cu ruşii francizaţi de Elisabeta şi de Ecaterina a II-a iar din
vest, o dată cu emigranţii Revoluţiei franceze. Rusia
a suferit o puternică influenţă franceză în secolul al XVIII-lea, încă de pe
vremea lui Petru cel Mare şi continuând în timpul domniilor Elisabetei (
1741-1762) şi a Ecaterinei a II-a (1762-1796), când manierele, ideile, şi
limba franceză au cuprins straturile înalte ale societăţii ruse.
În scrierea sa La culture française en Roumanie (1920),
citat de Sultana Craia în lucrarea Francofonie şi francofilie la români, profesorul Charles Drouhet distinge trei
perioade ale influenţei franceze la români:
–
1750-1830, în care, sub domniile fanariote, cultura franceză începea să fie
receptată prin intermediul cărţilor şi al profesorilor;
–
1830-1870, în care ea invadează toate domeniile şi produce nu numai traduceri
şi imitaţii, dar şi opere originale scrise de români în limba franceză;
–
din 1870, până la data la care este scris textul (1920), în care se dă o luptă
între influenţa franceză şi cea germană.
Un obstacol de care s-au lovit
traducătorii din secolului al XVI-lea, ca şi toţi cărturarii din veacul
următor, a fost sărăcia vocabularului limbii române, numărul restrâns de sinonime
şi de termeni necesari denumirii noţiunilor şi ideilor noi. În scrierile cronicarilor
moldoveni şi munteni, neologisme latino-romanice, apar pe filieră polonă, rusă sau greacă.
Începând cu deceniul al
doilea al secolului al XVIII-lea, o dată cu instaurarea domniilor fanariote în
Moldova (1711) şi Muntenia (1716), are loc o perioadă de transformare pentru limba
română, după cum observă Pompiliu Eliade în studiul dedicat influenţei franceze
asupra spiritului public românesc: „Vocabularul, ca şi sintaxa, se corupseseră,
făcuseră limba de nerecunoscut. Multe dintre vechile cuvinte fuseseră date
uitării şi le luaseră locul cuvinte greceşti, turceşti, ruseşti. Limba română
de la oraşe, mai ales cea a saloanelor devenise un amestec nedefinit din toate
limbile necultivate ale orientului”.
În mod paradoxal, chiar dacă regimul fanariot a fost o
perioadă sumbră pentru poporul român, datorită politicii fiscale excesive
practicate prin subordonarea către Imperiul Otoman, multe dintre acţiunile
domnitorilor au relevat intenţiile lor de modernizare a societăţii româneşti,
favorizând, totodată, deschiderea către elementele culturii şi civilizaţiei
occidentale.
Fanarioții, care îndeplineau funcția de traducători la
Curtea Otomană, religia interzicându-le turcilor să vorbească alte limbi, au
încurajat prin acţiunile lor pătrunderea elementului cultural francez în
spaţiul românesc.
Fanarioţii aduceau cu ei și
secretari şi preceptori francezi însărcinaţi cu educaţia copiilor lor. Aceștia erau recrutaţi, de regulă, din personalul
recomandat de diplomaţii şi ambasadorii Franţei, care se aflau în legături
strânse cu Poarta. Dintre aceşti oameni de încredere ai fanarioţilor, istoria a
păstrat câteva nume: Jean Mille (sau Millo), ataşat pe lângă Grigore Ghica
(1747), François Linchou, comerciant şi om de încredere al lui Constantin vodă
Racoviţă (1741-1760), Jean Louis Carra, aflat la Iaşi pe lângă Grigore al
III-lea Ghica, renumitul conte d’Hauterive şi filologul Jean Baptiste le
Chevalier, ataşaţi lui Alexandru Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti.
Prin intermediul acestor
vorbitori nativi, limba franceză a fost adusă la curtea domnească, dar şi în
rândul boierilor români care manifestau un interes din ce în ce mai mare pentru
cultura şi civilizaţia franceză. Drept consecinţă, predarea limbii franceze
a fost introdusă oficial în şcolile greceşti din Principate prin reformele
iniţiate de Alexandru Ipsilanti (1776), care a deschis porţile învăţământului
pentru pături sociale mai largi.
Amploarea fenomenului este
surprinsă într-o notă informativă a consulatului rus din Iaşi, din 15 martie
1806, unde se precizează că: „dorinţa de a învăţa limba franceză a devenit atât
de generală şi de mare în această ţară, încât pare a degenera într-o epidemie”.
Pătrunderea influenţei franceze în Principate s-a
realizat şi prin intermediul publicaţiilor. Operele scriitorilor francezi, în
original sau în traduceri greceşti, deţineau un loc de cinste în bibliotecile
fanarioţilor şi ale boierilor. Despre setea de cunoaştere şi de instruire a
boierilor şi despre preferinţele în materie de lectură ale acestora, scrie şi
Pompiliu Eliade:
„Boierului de la sfârşitul domniilor fanariote
îi place mult să citească, dar citeşte fără discernământ: tot ceea ce este
francez, atât în materie de cărţi, cât şi în materie de modă, se bucură în
ochii săi de un prestigiu inatacabil; tot ceea ce vine din Franţa poartă în
ochii marelui boier pecetea perfecţiunii […]. Este de remarcat faptul că un
număr destul de mare de autori francezi au fost citiţi mai întâi în greceşte şi
chiar traduşi din această limbă: aşa s-a întâmplat cu Povestirile morale ale lui Marmontel, cu Discursul asupra inegalităţii a
lui Rousseau, cu Tartuffe al lui
Molière, cu Iuliu Cezar, Merope şi Zaïre a
lui Voltaire, cu Atala a lui
Chateaubriant şi chiar cu Logica lui
Condillac şi cu Consideraţiile lui
Montesquieu”.
În această perioadă apar
la noi şi primele gramatici şi dicţionare ale limbii franceze. Nicolae Caragea
scrie în greceşte o gramatică a limbii franceze tipărită în 1806, iar Alexandru
Mavrocordat realizează primul dicţionar francez-grec şi grec-francez. Primul
dicţionar francez-român şi român-francez („Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozesc-rumânesc”)
a fost redactat de Jean-Alexandre Vaillant, în 1839, fiind urmat de un al
doilea, de proporţii mai mari, aparţinând lui P. Poenaru, Fl. Aaron şi G.
Hill.
Spre sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, îşi fac apariţia primele
traduceri ale unor cărţi franţuzeşti, realizate în mare parte de către boieri,
pornind de la versiunile din limba neogreacă, pe care traducătorii le
înţelegeau mai bine şi le luau drept model.
De aceea, primele
încercări de traducere se caracterizează prin stângăcii în redarea textului
francez, fraze greoaie, vocabular împestriţat cu grecisme şi turcisme. Pentru
a-şi duce la bun sfârşit munca, aceştia foloseau calcuri şi perifraze,
realizând construcţii artificiale şi adaptări eronate care, de cele multe ori,
denaturau logica textului originar, îndepărtându-se tot mai mult de acesta.
În acelaşi timp, difuzarea concepţiilor iluministe
promovate prin intermediul operelor unor scriitori precum Diderot, Voltaire,
Rousseau, Montesquieu, a contribuit la schimbarea mentalului colectiv şi la
închegarea noului ideal politic şi cultural al boierimii liberale aflate în
ascensiune, fapt ce va culmina cu mişcarea revoluţionară de la 1821 şi cu
înlăturarea regimului fanariot.
O altă cale de pătrundere a limbii şi culturii franceze s-a manifestat la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ca o
consecinţă a evenimentelor politice petrecute în Franţa şi în primul rând a
Revoluţiei din 1789. După căderea lui Napoleon şi restaurarea vechiului regim,
numeroşi nobili francezi emigrează în Ţările române. O parte dintre aceşti
emigranţi se angajează profesori în casele boiereşti, făcând astfel cunoscute
atât limba şi cultura franceză, cât şi ideile politice şi filozofice care
pregătiseră Revoluţia franceză.
Presa a avut, de asemenea, un rol important în
propagarea elementelor de cultură franceză. Mulţi boieri români erau la curent
cu noutăţile din plan politic şi cultural, citind ziare franceze precum: „Le
Spectateur du Nord”, „Le Journal encyclopédique”, „Le journal littéraire”,
„L’Almanach des Dames”, dar şi publicaţii francofone apărute în peisajul
cultural românesc.
Unele neologisme franceze şi romanice, mai ales din sfera militară şi
administrativă, au pătruns în limba română prin filieră rusească. Într-o
primă fază, transferul de elemente de origine franceză a fost favorizat de
prezenţa ofiţerilor ruşi în Principate, în perioada războaielor ruso-turce, dar
şi a consulilor ruşi la Bucureşti, care se foloseau de limba franceză în
relaţiile diplomatice.
Prin filieră rusească, mai ales în vremea
Regulamentului organic, au pătruns în vocabularul limbii române elemente
din terminologia franceză referitoare la organizarea militară şi administrativă,
cuvinte terminate în -(ţ)ie (artilerie, cavalerie, infanterie etc.)
și -(ţ)iune (administraţiune, comisiune, constituţiune).
Influenţa franceză
începută în secolul al XVIII-lea rămâne puternică pe tot parcursul secolului
următor. Se promovează din ce în ce mai mult ideea înlocuirii elementelor vechi
cu termenii noi care „să corespundă aspiraţiilor, ideilor şi instituţiilor noi
dintr-o epoca de mari prefaceri sociale, politice şi culturale, pe care le
generase ridicarea burgheziei liberale împotriva feudalismului”. Cuvinte
turceşti precum macat (< din
turc. makat) sau suliman (< din turc. sülümen) au fost înlocuite de cuvertură (< din fr. couverture) şi fard (< din fr. fard). Unele împrumuturile din
limba franceză au circulat alături de elementele nelatine dezvoltând dublete
sinonimice care se regăsesc şi astăzi în limba literară:
–
cinste (<
din sl. čĩştĩ ) – onoare (<
din fr. honneur);
– ibovnic (< din sl. ljubovĭnĭkŭ) – amant (< din
fr. amant);
– han (< din turc. han) – hotel (< din fr. hôtel);
– jertfă (< din sl. žrŭtva) – sacrificiu (< din
fr. sacrifice) etc.
În prima parte a secolului
al XIX-lea, influenţa franceză devine din ce în ce mai evidentă şi datorită
tinerilor intelectuali care îşi fac studiile în Franţa, unde îşi însuşesc limba
franceză la sursă şi fac cunoştinţă în mod direct cu literatura şi cu ideile
novatoare ale acestei ţări. Dintre tinerii care şi-a făcut studiile în Franţa,
îi amintim pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Dimitrie
Bolintineanu, Al. Odobescu. Şi Ion Heliade Rădulescu a trăit în exil la Paris,
unde a publicat Souvenirs et impressions d’un
proscrit (1850) şi Mémoires sur l’Histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie (1851).
Întorşi în ţară, aceşti „bonjurişti” sau „franţuziţi”, cum erau ridiculizaţi
adesea în mediile conservatoare, devin exponenţi ai influenţei franceze în
cultura românească, influenţă manifestată uneori într-un mod ridicol.
Vasile Alecsandri, unul
dintre tinerii intelectuali care şi-au făcut studiile la Paris, a ironizat în
ciclul Chiriţelor (În Iaşi, 1850, În provinţie, 1853, În voiaj, 1863) tendinţa micilor
boieri din provincie de a-şi asimila în mod superficial limba franceză şi
stilul de viaţă european.
Dincolo de asemenea
situaţii comice, exploatate din plin în literatura din secolul al XIX-lea,
femeile au avut un rol important în asimilarea elementului de origine franceză.
În studiul dedicat
francofoniei la români, Sultana Craia consideră femeile şi tinerii ca fiind avangarda
francofoniei în spaţiul cultural românesc deoarece, înainte de a putea fi
explicată prin motivaţii de ordin intelectual, politic şi cultural, influenţa
franceză a pătruns în principate odată cu moda vestimentară şi ca modă în sine.
„Curiozitatea feminină, notează autoarea, interesul pentru modă, rivalitatea
socială au asimilat limba franceză ca pe o manifestare de modernitate. A vorbi
această limbă devenea un semn al situaţiei sociale în aceeaşi măsură cu a purta
o rochie de la Paris într-o trăsură de la Viena, chiar dacă starea drumurilor
îi înfiora încă pe călători”.
Această deschidere către
receptarea elementelor lexicale de origine franceză nu a rămas fără ecou în rândul
oamenilor de cultură preocupaţi de starea şi evoluţia limbii. I. Heliade
Rădulescu (în Gramatica românească,
1828) ridică problema împrumuturilor, îndemnând la o atitudine cumpătată şi la
o selecţie drastică a lor, după criteriul necesităţii în limba română: „trebuie
să luăm numai acelea ce ne trebuie şi de acolo unde trebuie şi cum trebuie”.
Titu Maiorescu remarcă importanţa
împrumuturilor de origine latino-romanică, însă este de părere că înlăturarea
tuturor cuvintelor vechi, de origine slavă, este dificilă de vreme ce ele sunt
atât de bine înrădăcinate în limba populară, fiind folosite în toate
manifestările vieţii spirituale ale poporului.
Maiorescu propune ca
criteriile de transformare a limbii române să fie chiar mai radicale. Astfel,
în viziunea sa, dacă pe lângă un cuvânt
slavon există un cuvânt curat românesc, cuvântul slavon trebuie înlăturat; dacă
există în limbă un cuvânt de origine latină, nu este necesar alt sinonim
neologic, iar acolo unde lipseşte un cuvânt, acesta va fi împrumutat
obligatoriu din franceză.
Ritmul împrumuturilor din
limba franceză s-a menţinut alert şi în secolul al XX-lea pentru unele sectoare
de activitate (viaţă socială, gastronomie, vestimentaţie, teatru, ştiinţă,
tehnică, economie, administraţie, sport etc.), dar îndeosebi pentru domeniile
umaniste.
Totuşi, deşi în număr
considerabil, noile achiziţii lingvistice nu au mai schimbat profilul limbii
literare conturat la începutul secolului anterior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu