România a intrat în războiul din 1877 pentru banii rușilor

 

Conflictul care s-a iscat în Palestina în 1850 între preoțimea ortodoxă și cea catolică din cauza neînțelegerilor în privința supravegherii bisericilor creștine din Ierusalim și Betleem a provocat încă un război ruso-turc (1853-1856). Deoarece de partea Turciei au întrat în război Anglia, Franța și Regatul Sardiniei care au debarcat în Crimeea, conflictul a fost numit "războiul Crimeii”.

Conform Tratatului de Pace de la Paris (1856), Rusia învinsă a pierdut protectoratul asupra principatelor Moldova și Valahia, câstigat în urma Tratatului de la Adrianopol (1829) și dreptul de a avea flotă militară și fortificații la Marea Neagră. Rusia devenea izolată de Balcani, era lipsită de accesul la gurile Dunării și pierdea partea de sud a Basarabiei.

În iulie 1870 a început războiul franco-prusac, iar pe 2 septembrie Napoleon III, încercuit lângă Sedan, a capitulat. În octombrie 1870, ministrul de externe rus, A. N. Gorceakov a declarat că Rusia nu se mai consideră legată de obligațiunile Tratatului de la Paris.

În acest timp lua amploare mișcarea de eliberare națională a popoarelor balcanice. În vara anului 1875 au izbucnit răscoale în provinciile turcești Bosnia și Herțegovina. În ajutorul celor răsculați au sărit Serbia și Muntenegru.

În aprilie 1876 a avut loc o puternică răscoală în Bulgaria, înăbușită în sânge de către turci. În octombrie 1876 Rusia a înaintat Turciei un ultimatum ca să înceteze acțiunile militare împotriva populațiilor creștine.

Situația critică a Turciei, care s-a pomenit încercuită de popoare răsculate și în prag de război cu Rusia, au creat pentru provinciile ocupate premise reale pentru obținerea independenței.

Printre statele vasale puterii otomane se afla și România, care însă și-a declarat neutralitatea.

Rusia însă, fiind îngrijorată de soarta transporturilor trimise în ajutorul popoarelor care luptau în Balcani, avea nevoie de România. În mai 1876, la Petersburg, reprezentantului diplomatic român i s-a declarat că poziția neutră nu exclude susținerea morală a populației creștine din Turcia și că România ar putea să-și asume aprovizionarea răsculaților cu produse alimentare și acordarea adăpostului. În același timp guvernului român i s-a recomandat să închidă ochii la transportarea armamentului în Serbia și să nu pună piedici voluntarilor ruși.

Ca să contribuie la întărirea capacității de luptă a armatei române, a fost stabilit un contact direct cu comandamentul militar suprem al României. Un grup de ofițeri români în frunte cu ministrul de război I. Florescu a fost invitat în vara anului 1875 la manevrele armatei ruse. Membrii delegației au fost distinși cu ordine rusești iar un ofițer român a fost trimis la Kronstadt pentru a studia detaliat arta minării.

Pregătirea pentru război a României se petrecea în condiții grele din cauza corupției, înapoierii țării, a crizei economice și financiare. Țara dispunea de o agricultură înapoiată, industrie nedezvoltată, pondere neînsemnată a căilor ferate de stat. Bugetul se forma aproape exclusiv din contul impozitelor directe. Toate acestea nu-i permiteau României să efectueze cheltuieli pentru a procura armament modern.

Odată cu răscoala popoarelor balcanice împotriva dominației turce, în fața României a apărut necesitatea de a-și întări forțele militare. Volumul comenzilor pentru armament în afara țării era limitat de cantitatea insuficientă a mijloacelor de plată.

Însă România își mărea constant numărul efectivului armatei. În noiembrie 1876 au fost mărite regimentele de infanterie, iar în martie a anului viitor au fost dublate regimentele de artilerie, toate acestea implicând bani pe care România nu-i avea.

Pe 17 august 1876 reprezentantul diplomatic în Serbia, Dimitrie Sturdza raporta că sumele puse la dispoziție Serbiei de către Rusia au ajuns deja valoarea de 20 000 000 de franci (80 000 000 de ruble).

Aceste informații serveau ca reper pentru înaintarea cerințelor economice față de Rusia în tratativele care urmau să aibă loc, cu atît mai mult că, acordând ajutor răsculaților din Balcani, Rusia a declarat că este gata să ajute și România. La rândul lor, serviciile speciale ale armatei ruse urmăreau cu atenție manevrele diplomației române, adunând materiale desprea starea reală a economiei României și finanțelor ei.

Conform informațiilor colonelului Bobrikov, starea finanțelor române în iarna anului 1877 era următoarea: ”…guvernul actual nu dispune deloc de credite externe; piața internă a valorilor negociate la bursă a ajuns în așa decădere, că cele mai asigurate fonduri și hârtii de valoare de stat se cumpără cu 12%, din valoarea lor,iar dobânda pentru împrumut și taxa scontului comercial depășește 20%”.

Către începutul anului 1875 datoria de stat a României crescuse pînă la suma imensă de 523 000 000 lei, care depășea bugetul țării de mai mult de 5 ori. Doar o dată cu 1877 a început ieșirea treptată din criza financiară. La aceasta au contribuit semnificativ mijloacele bănești consistente primite de la Rusia în calitate de plată pentru acordul de trecere a trupelor rusești prin România.

La sfârșitul lunii septembrie 1876, în Crimeea, la Livadia, au avut loc tratative între împăratul rus Alexandru II și reprezentanții țărilor vasale Turciei. România a fost reprezentată de prim-ministrul I. Brătianu. În urma tratativelor secrete româno-ruse a fost atinsă înțelegerea preventivă despre trecerea trupelor rusești prin România, în caz de război contra Turciei.

Negocierile din Livadia au fost doar primul pas pe calea apropierii între România și Rusia. Guvernul român continua să presteze un joc dublu. Pe de o parte nu renunța la îmbunătățirea relațiilor cu Rusia, pregătindu-se să colaboreze cu ea în caz de război ruso-turc, pe de altă parte încerca să nu agraveze relațiile cu Turcia .

Partea rusă nu se hotăra chiar de la bun început să ridice direct chestiunea basarabeană, deoarece acesta ar fi putut putut provoca zădărnicirea tratativelor. În același timp la Petersburg se înțelegea că România nu poate refuza negocierile cu Rusia, deoarece era singura ei șansă de a scăpa de ocupația otomană.

În plus, în caz de război, risca să devină și teatru de operațiuni militare. Partea română își dădea foarte bine seama de aceasta, însă nu avea de gând să accepte cedarea Basarabiei de Sud.

Tratativele avansau foarte încet. România era conștientă că merge spre încălcarea statutului internațional al principatului, ceea ce ar fi putut provoca nemulțumirea țărilor-garante și represiuni din partea Turciei.

Delegația română încerca să obțină de la Rusia un ajutor militar și financiar maximal. În procesul negocierilor pentru elaborarea convenției ruso-române un punct important era atribuit problemei folosirii și tarifelor pentru plata căilor ferate, poștei, telegrafului. În convenție se menționa că guvernul român permite comandamentului militar rus, contra cost, să utilizeze căile ferate și alte căi de comunicație.

Partea rusă a căpătat dreptul de a efectua inspecții tehnice a căilor ferate, podurilor, stării platformelor ș. a. , precum și de a construi halte de încrucișare și linii noi. Toate construcțiile urmau să treacă apoi în condiții avantajoase în proprietatea statului român.

Pe 12 decembrie 1876 generalul Nepokoinicițkii raporta comandamentului armatei ruse că posibilitățile căilor ferate române erau foarte limitate. Din cauza lipsei de locomotive, platforme și vagoane, în decurs de o zi, se pot forma 4 trenuri pentru distanțe mari și 5-6 pentru distanțe mici. Împuternicitul special, trimis de comandamentul rus la Viena, a arendat 50 de locomotive și 350 de vagoane de la proprietari privați și le-a pus la dispoziția asociației căilor ferate române. Astfel nu numai că a fost rezolvată problema lipsei de materiale rulante, dar au fost revăzute și tarifele pentru folosirea lor.( Studii şi materiale de istorie modernă. Buc., 1963, v.III, pp.128-129).

Modalitatea de plată pentru serviciile căilor ferate presupunea plata serviciilor în valută română sau franceză. Pentru a obține exploatarea maximală a transportului feroviar, la mijlocul lui ianuarie 1877,  în România a sosit un grup de ingineri militari care avea sarcina să descopere materialele necesare pentru modernizarea podurilor. A fost stabilit că blocurile trebuincioase pot fi produse la fabrica de cherestea din Galați. Pe 16 iunie, în urma negocierilor, a fost încheiat acordul privind plata unică pentru serviciile poștale, telegraf și căile ferate. Comandamentul militar rus și-a luat angajamentul să efectueze plățile la timp.

În martie 1877, chiar în preajma declarației de război Turciei, a fost terminată construcția liniei de cale ferată Chișinău – Ungheni. În cele mai scurte termene linia standardului rus a fost instalată pe teritoriul român până la orașul Iași. Astfel, trupele care soseau la război coborau la Iași și se încărcau în trenuri care plecau spre București, iar mai apoi către Giurgiu până la Dunăre. A doua linie determinantă pentru asigurarea necesităților trupelor a fost magistrala Bender-Galați, lungă de 305 km, construită într-un timp record, doar în trei luni și jumătate.

În convenție se prevedea că mijlocirea între comandamentul rus și autoritățile locale va fi efectuată de comisari, împuterniciți de guvern. Comisarul general român înfăptuia funcția de intermediar între comandantul suprem al armatei ruse și guvernul său. Astfel a fost organizată evidența strictă a transporturilor pe căile ferate, a folosirii poștei și telegrafului, se fixau neînțelegerile apărute, se transmiteau operativ comenzile.

Veniturile de la căile ferate, poște și telegraf în 1877 au alcătuit 37 000 000 de lei. La acestea s-au adăugat și alte sume pentru liniile care aparțineau societăților pe acțiuni de cale ferată Iași-Suceava și Roman-București. Veniturile de la serviciile căii ferate, poștei și telegrafului în 1878 au crescut pînă la 50 000 000 de lei.

Astfel, transportul feroviar, poșta, telegraful pe durata războiului au devenit o sursă importantă de completare a bugetului României. În plus la aceasta, România a devenit proprietara a două linii de conectare de cale ferată: Galați-Reni și Iași-Ungheni, a unui șir de poduri modernizate și platforme construite.

Cercurile conducătoare ale României tărăgănau în continuare semnarea convențiilor elaborate, însă în același timp cereau ajutor în bani și echipament militar. Date fiind împrejurările create, armata rusă era deja concentrată pe pozițiile de plecare. Pe 4 aprilie 1877 la București, în sfârșit a fost semnată convenția militară între Rusia și România. Conform articolelor ei, armatei ruse i se asigura trecere liberă pe teritoriul României.

Partea română a reușit să-i impună Rusiei condiția conform căreia aceea se angaja să respecte ”drepturile politice ale statului român în măsura în care aceasta este prevăzut de legile adoptate și de tratatele existente…”Prin această formulare, partea română avea în vedere chestiunea basarabeană. Partea rusă nu a încercat să conteste această condiție, deoarece nu mai avea timp.

Pe 12 aprilie 1877 ca răspuns la refuzul Turciei de a respecta ultimatumul dat, Rusia i-a declarat război. La intrarea pe teritoriul românesc, comandanților unităților rusești le-au fost împărțite instrucții despre acordarea ajutorului trupelor române în caz de atacuri turcești și despre apărarea populației de la năvălirile turcilor. Soldații și ofițerii români colaborau cu rușii, acordându-le sprijin în timpul desfășurării operațiunilor militare.

Convenția româno-rusă de la 4 aprilie 1877 nu prevedea o alianță militară între Rusia și România, deoarece guvernul țarist vroia să evite înrăutățirea relațiilor cu puterile occidentale, care apărau suveranitatea Turciei, vasală căreia era și România.

Evoluția evenimentelor au permis României deja la mijlocul lunii aprilie să aprecieze beneficiile acordului cu Rusia. Pe lângă avantaje politice și militare, ajutorul Rusiei asigura și privilegii: chiar în primele zile ale războiului, când încă mai aveau loc tratativele despre acordarea României a unui împrumut substanțial, ei i-a fost transmisă suma de 250 000 ruble de aur.

Pe 28 aprilie 1877,  M. Kogălniceanu a fost informat personal despre sosirea unui convoi din 20 de tunuri de asalt, 12 mortiere cu muniții și un vagon cu praf de pușcă. Același adresat era informat că la Iași a ajuns un transport cu 25 000 de arme de modelul Krnka și 3 600 000 cartușe. Reprezentantul diplomatic român la Petersburg a reușit să obțină acordul ca costul armamentului să fie plătit din contul plăților rusești pentru serviciile pe teritoriul României.

La 28 aprilie 1877 reprezentantul diplomatic român, solicitînd un nou împrumut, a menționat, că în afară de Rusia, România nu mai poate lua credite în alte părți din cauza semnării acordului româno-rus din 4 aprilie 1877. Ministrul finanțelor a informat imediat Bucureștiul despre acordarea unui nou împrumut de 3 000 000 de franci (750 000 ruble de aur).

După proclamarea independenței, pe 11 mai 1877 parlamentul a adoptat o lege despre anularea tributului Porții, care se ridica la 1 000 000 lei anual.

Mai mult, guvernul țarist a îndemnat mănăstirile Basarabiei să acorde un ajutor financiar României. Prima tranșă, transmisă pe 7 aprilie 1877 reprezentantului român de către mănăstiri era în sumă de  300 000 ruble de argint, a doua a fost de 250 000 ruble de argint, ceea ce însemna 22 000 000 lei.

 

Ajutorul din partea Rusiei lua amploare. La începutul lunii mai în România au fost trimise alte 32 de tunuri grele, 9400 de obuze, 4 vagoane de praf de pușcă, 25 000 de arme și 3 600 000 cartușe. În aprilie-mai 1877 guvernului român i-a fost acordat încă un împrumut de 1 000 000 ruble de aur. De asemenea au fost efectuate noi livrări de armament și muniții, printre care 5 000 000 de cartușe, 11,5 mii de obuze, peste 4,5 mii de puduri de pulbere. În iunie peste podul de la Sculeni, armatei române i-au fost transmiși 200 de cai pentru un regiment de Călărași. Mai târziu au fost transmiși încă 1000 de cai pentru artilerie.

Acest ajutor militar și financiar a îmbunătățit semnificativ situația României, mai ales că tratativele cu puterile occidentale în privința creditelor au eșuat. Iar livrarea armamentului cumpărat anterior în Occident era împiedicată din cauza poziției Austro-Ungariei, care a refuzat trecerea transporturilor militare în România.

O contribuție importantă pentru echiparea armatei române cu tehnică militară au fost acțiunile guvernului rus pentru transportarea pe căi lăturalnice, ocolind Austro-Ungaria, a armamentului comandat de guvernul rus în țările occidentale. Din Germania, Anglia și alte țări, prin Polonia, încărcăturile ajungeau pe teritoriul rus, unde stațiunea terminus era Ungheniul. Astfel de proceduri necesitau cheltuieli semnificative de bani și mobilizarea unui cerc de cadre pregătite (armurieri, dispeceri, vagoane speciale, cei mai buni mecanici feroviari).

La mijlocul lunii iulie 1877 armata rusă a trecut Dunărea, și a început ofensiva pe trei direcții. Însă, după primele succese, a urmat și prima nereușită. Încercarea de a cuceri prin asalt Plevna a eșuat.

După acest insucces guvernul țarist a solicitat participarea armatei române la acțiunile militare, acceptând plata unei sume de 8 milioane de ruble, sustrasă de camarila din jurul regelui Carol I și a lui Mihail Kogălniceanu, conform unor informații ulterioare.

La 30 august, lipsa de aprovizionare a provocat capitularea Plevnei. Obținând o victorie la Șipka, armata rusă s-a îndreptat spre Istanbul, iar în acest timp armata română a înaintat către cetățile Vidin și Belogradcik.

La 19 februarie 1878 la San-Stefano a fost încheiat un tratat de pace, conform căruia România, Serbia și Muntenegru au devenit independente, iar Bulgaria a primit autonomie în componența Imperiului Otoman. În tratat era stabilită intenția Rusiei de a schimba teritoriul Dobrogei de Nord, cedat ei de către Turcia, pe Basarabia de Sud, locuită la acea dată de tătari, ruși și coloniști bulgari.

După semnararea tratatului de la San-Stefano, România nu a fost de acord cu acest schimb de teritorii, considerându-l dezavantajos, ba chiar a încercat să organizeze un bloc militar antirusesc în Europa.

Ca să se găsească o rezolvare, are loc un alt congres, la Berlin (1-13 iulie 1878), în care România nici măcar nu a fost recunoscută ca parte beligerantă. Delegații ei, prim-ministrul I. Brătianu și ministrul de externe M. Kogălniceanu nu au fost admiși la discuțiile despre rezultatele războiului. Iar recunoașterea independenței sale, spre deosebire de Serbia și Muntenegru, a fost stabilită cu un șir de condiții mai dure, una fiind chiar schimbul cu Rusia a teritoriului sudului Basarabiei cu Dobrogea de Nord.

România continua să învinuiască Rusia de faptul că ea a încălcat condițiile convenției, care spunea că Rusia se angaja să respecte ”drepturile politice ale statului român în măsura în care aceasta este prevăzută de legile adoptate și de tratatele existente…”, adică tratatul de la Paris din 1856 și convenția de la Paris din 1858, care odată cu înfrângerea lui Napoleon III erau considerate nule.

Datele privind daunele suferite de România în timpul războiului sunt destul de contradictorii. Ministrul afacerilor externe M. Kogălniceanu le-a stabilit la 100 000 000 lei. Puțin mai tîrziu comisia parlamentară a anunțat suma de 49 000 000 lei. Serviciile austriece au apreciat că această sumă nu a depășit 30 000 000 lei.

În acest timp, Rusia a plătit României 87 000 000 lei numai pentru utilizarea transportului feroviar, poștei și telegrafului iar mănăstirile închinate din Basarabia au contribuit cu 22 000 000 lei.