miercuri, 11 decembrie 2013

Khazarii - adevăraţii evrei


Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga erau dominate de un imperiu nou creat, cel al khazarilor. Ţara acestora – cu populaţie de origine turcă – ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri orientale şi servea drept tampon împotriva invaziilor arabilor şi triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi), asupra Bizanţului.

Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se află într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de huni. În anul 448, împăratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă informaţiile preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte akaţiri sau ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui acest neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea lui Attila, khazarii au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei astfel că în cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea au devenit forţa dominantă printre triburile de la nord de Caucaz, pe care le-au supus rând pe rând.

În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima alianţă cu khazarii, pregătindu-şi campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În schimb, fiica Împăratului a fost promisă spre căsătorie kaganului Ziebel, căsătorie care totuşi nu a mai avut loc din cauza morţii regelui khazar. La 20 de ani după Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au făcut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare dată; ultima oară în 652, într-o mare bătălie în care au pierit peste 4000 de arabi.

La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între cele două puteri ce reprezentau creştinismul şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Khazarii înţeleseseră că religia lor, de tip animist, era primitivă în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau împăratul şi Califul. Atât bizantinii cât şi arabii făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără succes. Pentru a evita duşmănia uneia sau alteia dintre cele două forţe, khazarii au ales cea de-a treia cale: iudaismul.Împrejurările care au condus la convertire sunt învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun al Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”. A doua relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteşte că regele khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul. De fapt, khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă, 737-740, chiar şi islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor.

În partea occidentală a Europei, primele zvonuri despre un regat al “evreilor roşii”, au apărut în secolul X. Nişte negustori din Persia şi ulterior, bizantinii i-au relatat lui Hasdai Ibn Saprut , prim-ministrul evreu al Califatului Cordobei, despre regatul khazarilor şi regele lor de atunci – Iosif. După un schimb de scrisori care a avut loc între anii 954 şi 961, Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea întrebări referitoare la organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia dintre cele 12 triburi îi aparţine poporul khazar?”. În răspunsul primit, lui Ibn Saprut i se oferă o relatare amănunţită a convertirii – poate chiar legendară, căci trecuseră deja 2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat să se închine la singurul Dumnezeu adevărat. De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş de închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul, sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi argintul necesar. După aceste fapte de arme, faima regelui s-a răspândit în toate ţările. Împăratul bizantin şi califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni învăţaţi care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe aceştia să-şi apere credinţele lor. După trei zile de discuţii şi dezbateri, regele a luat decizia de a trece la religia lui Moise.

Din răspunsul lui Iosif mai aflăm şi o genealogie a poporului său. El nu pretinde că neamul său ar fi de origine semitică şi îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis până la strănepotul lui Iafet, Togarma, pe care, alături de fratele său, Aşkenaz – îl consideră strămoşul tuturor triburilor turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă primitivă de iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două generaţii să accepte iudaismul talmudic.

După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-a dezlănţuit un nou pericol: varegii. Aceşti navigatori îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând războaie de pradă. Timp de peste un secol şi jumătate, acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din urmă credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus. Khazarii au exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată şi faptul că primii conducători varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil exista o colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o comunitate de evrei khazari. În ce priveşte oraşul Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în stăpânirea varegilor. Kievul avea să devină leagănul primului stat al ruşilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legături strânse au fost maghiarii. Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la apariţia Imperiului khazar. Maghiarii – stabiliţi pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea varegilor spre sud-est. Relaţiile dintre khazari şi maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiară, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducătorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic. În secolul X, în Ungaria se vorbeau încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel, limba maghiară a preluat numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după stabilirea maghiarilor în Panonia, legăturile cu Khazaria au continuat, mulţi evrei khazari fiind primiţi în Ungaria.

Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales după convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol şi Khazaria s-au deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o înfrângere gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat independenţa – dar în nişte graniţe mai restrânse – şi credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele din urmă a fi un act de greşeală politică pentru Bizanţ. Khazarii izbutiseră să ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un pericol pentru războinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, după marea bătălie de la Manzikert.La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han.

Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană – şi mai apoi Occidentală. Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, iniţial Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat până la sfârşitul secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit care, evreu fiind, nu vroia să se creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei dar nu şi influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii importante în regatul ungar.

Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia khazarilor spre vest. În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând enclave evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.Foarte mulţi dintre khazari au emigrat în Polonia şi Lituania la începutul existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi modernizeze ţara, în afară de evrei, fiind acceptaţi şi foarte mulţi emigranţi germani. În Carta acordată de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice comerţ doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un parlament propriu şi de a percepe impozite de la coreligionarii lor.Influenţa comunităţii khazaro-evreiască din Polonia ajunsese atât de mare încât în a doua jumătate a secolului al XIII, papa Clement IV se vede nevoit să adreseze o encilică unui prinţ polonez în care deplânge faptul că în mai multe oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase şi mai frumos împodobite. În legătură cu numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par să indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. În această perioadă,s-a format şi limba populară a evreilor khazari, idişul, un amestec curios de ebraică, germană medievală şi elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice.

Spre sfârşitul primului mileniu, cele mai însemnate aşezări ale vechilor evrei, cunoscuţi ca sefarzi, erau în Spania maură, Franţa şi Renania. Unele comunităţi existau încă de pe vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor material. În toate aceste cazuri, exceptând Spania,unde îşi dezvoltaseră propriul dialect hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat vechile tradiţii şi mituri, era vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care au fost decimate în urma persecuţiilor religoase.La începutul secolului al XVI-lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi Germania apuseană.Cei care domină actualmente finanţele omenirii sunt urmaşii lui Togarma şi Aşkenaz, de la care şi-au preluat şi numele de evrei aşkenazi, dar cărora religia egoistă şi radicalistă a lui Moise le-a servit de minune în ambiţia lor nemăsurată de înavuţire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu