După primul război mondial, scopul Franţei a fost de a distruge statul german şi de a dezintegra monarhia austro-ungară. G. Clemenceau, preşedintele ţării a creat astfel câteva state artificiale în Europa Centrală, printre care şi România în forma ei actuală. Astfel teoria daco-romană, care nu a fost luată în serios niciodată până atunci, a fost acceptată ca o istorie reală, deşi nicio sursă istorică, document, cronică, descoperire arheologică sau hartă care să pună Transilvania pe teritoriul României, nu exista înainte de 1920.
Până la acel moment istoricii români au încercat fără succes să găseacă o evidenţă palpabilă a acestei teorii,
În baza dovezilor existente la ora actuală, romanii au evacuat complet teritoriul Daciei, iar începând cu sec. III până în sec. XIII, nu există nicio singură urmă a prezenţei românilor în această regiune. Încă din anul 117, împăratul Hadrian a ordonat retragerea din Dacia, lăsând doar pentru pază doar “două legiuni de barbari”( Sextus Rufus & Eutropius). În 271, Dacia devenea prima provincie romană abandonată, la doar 164 de ani de la cucerirea ei, iar Dunărea noua graniţă împotriva triburilor germanice.
În acest timp, pe coasta dalmată, în Epir, Moesia şi chiar Panonia, apăreau primele populaţii romanizate, care ulterior vor purta numele de vlahi. Romanizarea Balcanilor s-a întrerupt în 395, când împăratul Flavius a murit, iar imperiul a fost împărţit între cei doi fii ai săi: Arcadius şi Honorius. Arcadius, care a primit partea de est ce includea şi peninsula balcanică, a început o re-elenizare de ordin cultural a teritoriului. Dacia Aureliană, care a existat timp de 124 de ani (271-395), ca provincie romană în sudul Dunării, a devenit astfel provincie greco-bizantină, în timp ce Dalmaţia şi Ilyricum au rămas latine până în 476, când Roma s-a prăbuşit şi au devenit parte a imperiului Bizantin.
În comparaţie cu partea de nord a Dunării, unde populaţiile autohtone ar fi trebuit să reziste invaziilor succesive ale goţilor, gepizilor, hunilor, avarilor, slavilor, bulgarilor, maghiarilor, pecinegilor sau cumanilor, în vestul peninsulei balcanice, între marea Adriatică şi munţi, noile triburi de păstori romanizaţi, vorbitori de latină vulgară, s-au putut dezvolta în linişte, la adăpost de migratori şi de perceptorii bizantini.
Dar nenorocirea urma să vină din alt colţ de lume… Balamber, regele hunilor îi învinge pe avari şi heruli în nordul mării Negre, apoi distruge imperiul ostrogot al regelui Hermanich, împingându-i pe aceştia spre vest. Ostrogoţi, cunoscuţi şi ca gepizi, au intrat în Transilvania unde timp de câteva generaţii au fost vasali ai hunilor. În drumul lor către Carpaţi, hunii îi înving şi pe vizigoţi pe râul Nipru, determinându-i pe aceştia, sub regele Athanaric, să se retragă spre sud şi să pătrundă în Balcani, în 376.
În 395, conducătorul vizigot Alaric, furios că nu este recunoscut ca rege roman de bizantini, devastează nordul peninsulei până la porţile Constantinopolului. Învinşi de mareşalul Stilicho, vizigoţii se retrag în Epir şi partea de nord-vest a Illyricumului, forţând populaţiile de vlahi din această zonă să migreze către munţii Balcani şi coasta de nord a Dalmaţiei. Odata cu dezintegrarea imperiului hun, vlahii, îngrijoraţi de raidurile tot
La sfârşitul sec. VII, triburile bulgarilor, o populaţie de origine turcă, se aşează în fosta Dacia Inferior, teritoriu cuprins între munţii Apuseni şi Dunărea de Jos, după care, în 680, traversează Dunărea , înving armatele bizantine şi se stabilesc în nordul Balcanilor. După ce-şi aleg capitala la Preslav, bulgarii devin stăpânii ambelor maluri ale Dunării, Moldovei şi Basarabiei. Alături de ei o altă populaţie îşi face apariţia în această zona: slavii sau sclavinii, cum erau numiţi de autorităţile de la Constantinopol. În scurt timp aceştia i-au depăşit numeric pe bulgari, iar la jumătatea sec.IX, când bulgarii, sub regele Boris I (852-890), au trecut la religia greco-ortodoxă, erau deja un popor slavizat.
În sec. X, cea mai mare parte a vlahilor trăia în munţii Pind, între Epir şi Macedonia. O altă parte se găsea în munţii Balcani, iar o ramură popula în continuare Dalmaţia şi vestul Macedoniei.
În 867, încep primele dispute religioase între bizantini şi Roma. Zece ani mai tărziu patriarhul Photius, susţinut de împăratul Vasile I, decide elenizarea forţată a tuturor locuitorilor din Balcani. Regele bulgar Simeon (893-927) profită de nemulţumirile create de iniţiativa patriarhului şi se autointitulează “Împărat al romanilor şi bulgarilor”, ridicând armele împotriva imperiului. Vlahii, păstrători în obiceiurile şi limbajul lor de elemente latine, se pun sub protecţia lui Simeon şi migrează în număr mare în Bulgaria, inclusiv în posesiunile din nordul Dunării.
În acest timp, între Nipru si Nistru îşi făcuseră apariţia primele triburi maghiare. În 895 Impeeriul roman de Răsărit încurajează pe maghiari să pornească o campanie împotriva ţaratului bulgar. Aceștia au acceptat, au trecut Dunărea pe la Silistra și au ajuns la Preslav. Dar acest succes foarte rapid l-a neliniștit pe împăratul Leon al VI-lea care nu dorea să vadă o nouă putere barbară apărând în locul unei Bulgarii creștinate.
Sub amenințarea bulgarilor şi pecinegilor ungurii sunt nevoiţi să traverseze Carpații prin trecătoarea Verețke, urmând cursul râurilor Nistru şi Tisa şi să se stabilească în Câmpia Panonică şi vestul Transilvaniei. Conform britanicului C.A. Macartney, specialist în istoria medievală a Europei Centrale, în acel moment singurii locuitori ai Transilvaniei erau secuii şi minerii bulgari şi existau mici organizări prestatale de slavi, vlahii nefiind menţionaţi în niciun document.
În sec. X-XI, han al Transilvaniei era Gyula, a cărui fiică, Sarolta, a devenit mama lui Vajk, cunoscut şi ca Ştefan cel Sfânt, primul rege al Ungariei (997-1038). Sub conducerea lui Gyula, maghiarii intreprind alături de pecinegi, incursiuni în Bulgaria, care ocazional atingeau şi locurile din munţii în care locuiau vlahii. Când în 972, Bulgaria devine stat vasal Imperiului Bizantin, vlahii, atacaţi de maghiari, pecinegi, slavi knieveni şi de trupele imperiale, abandonează ocupaţia lor ancestrală de păstori şi devin cărăusi (kjelators), din acel moment fiind cunoscuţi de sârbi şi bulgari doar sub această denumire.
Anul 976 este primul an în care vlahii sunt menţionaţi oficial, în cronica bizantinului Ioannes Skyletses, care notează că David, fratele regelui bulgar Samuel, a fost ucis în zona lacului Prepa de nişte vlahi-kjelatori. Începând cu 1018, Bulgaria a devenit timp de 168 de ani parte a imperiului bizantin. Permanenta fugă a vlahilor de perceptorii bizantini este reglementată de împăratul Vasile II, care transferă către episcopia din Ohrida sarcina de a-i organiza pe vlahi şi să strângă taxele eclesiastice. Dacă unii dintre vlahi au acceptat aceste condiţii, cei mai mulţi au preferat să treacă Dunăreă şi să se stabilească în zonele controlate de triburile pecinegilor, alături de care sunt amintiţi în atacul asupra Constantinopolului din 1027, ca mercenari.
În 1064, un alt trib turanic din nordul mării Caspice, cumanii, distrug imperiul pecineg, trec Dunărea şi invadează Balcanii până la Salonic. Bazându-se pe sprijinul cumanilor, vlahii sud-dunăreni îi instigă pe greci şi populaţiile din zona Tesalia să se revolte împotriva imperiului. Cronicarul bizantin Kekaumenos, care descrie stilul de viaţă al vlahilor, amintind de influenţele latine din limba acestora, îi portretizează ca duplicitari, gata sa servească şi apoi să trădeze pe oricine. Respinşi de forţele locale, cumanii se retrag în nordul Dunării unde ocupă o regiune imensă cuprinsă între Muntenia, munţii Ural şi nordul mării Caspice, devenind suzeranii valahilor care s-au retras cu ei şi ai celor care se aflau deja pe acele meleaguri.
Cu timpul, o parte a vlahilor renunţă la vechile meserii, preiau nume şi obiceiuri cumane şi se înregimentează în trupele acestora. În 1094, pretendentul Constantin Diogene ameninţă Constantinopolul cu o uriaşă armată cumană. Ana Comnena, fiica împăratului Alexius Comnenul, îi menţionează pe vlahi alături de cumani. Când împăratul bizantin îi respinge pe invadatori şi porneste o campanie împotriva lor, ajunge într-o localitate, Anchialos, situată în nordul munţilor Balcani. Aici un conducător vlah, Pudolos, îi sugerează acestuia să înainteze spre Dunăre, pentru a-i lua prin surprindere pe cumani. În acelaşi timp, alţi vlahi, familiarizaţi cu zonele muntoase ale Balcanilor, îi conduc pe soldaţii cumani pe cărări şi văi ascunse, până în spatele bizantinilor, producând mari pagube în rândul acestora. Întâmplarea a produs o puternică emoţie la curtea bizantină, care a pornit o adevarată vânătoare împotriva vlahilor.
În acest context, coroborat cu deteriorarea condiţiilor din Serbia, unde dinastia Nemanizilor devenea din ce in ce mai puternica, grupuri tot mai mari de vlahi treceau Dunărea, apărând în Muntenia, Oltenia şi în Carpaţii Transilvăneni. Aşezaţi în zone înalte şi nepopulate, unde îşi creşteau animalele fără să deranjeze pe nimeni, vlahii au fost primiţi cu braţele deschise de regii maghiari. Cu un vocabular sărac, vlahii au preluat cuvintele ungureşti care le definea noul statut. Astfel „szallasadar”, care înseamnă „a primi un adăpost” s-a transformat în „a sălăşdui”, iar „befogadas”, care reprezenta promisiunea unei primiri a devenit verbul „a făgădui”.
În Bulgaria, nesfârşitele războaie ale lui Ioniţă Caloian cu vecinii săi i-au determinat pe mulţi vlahi să se alăture confraţilor săi în Muntenia şi sudul Transilvaniei, unde nu erau obligaţi să satisfacă serviciul militar.
În 1204, imperiul bizantin se prăbuşeste sub loviturile cruciaţilor catolici. Puşi în situaţia de a deveni eretici şi schismatici datorită orientării lor ortodoxe, mii de vlahi părăsesc Balcanii şi migrează către munţii transilvăneni. Primele menţionări oficiale ale acestora în Transilvania apar în timpul domniei lui Andrei II(1205-1235), în 1206 şi 1222, când saxonilor din Ardeal li se permite transportul sării în zonele secuilor şi vlahilor („per terram Balachorum”) sau cum mai era cunoscută „terra deserta et inhabitata”, ţara deşertică şi nelocuită. În acelaşi an, alt document menţionează prezenţa vlahilor într-un singur sat din Haţeg. În 1283, în regiunea Bihorului se găsea o singură familie iar în 1288, vlahii apar pentru prima dată în preajma castelului Salgo, din actualul judeţ Sibiu şi în împrejurimile Braşovului. În 1292 şi 1293, patru latifundiari din regiunea Alba şi trei din comitatul Hunedoara, au primit permisiunea să aducă vlahi pentru a munci pe proprietăţile lor. Primele aşezări ale vlahilor în Marmureş apar în 1326 iar în zona Clujului, 6 ani mai târziu.
În 1234, papa Grigorie IX, trimitea o scrisoare către prinţul Bela al Transilvania prin care îl ruga să acorde „refugiu acestor sărmani vlahi care încearcă să scape de stăpânii lor cumani”. Este vorba de o ramură a vlahilor, aşa-numiţii "brodnici", stabiliţi în teritoriile ocupate de cumani între Siret şi Nipru. Pentru a-i face pe plac papei, Bela a creat printr-un decret regal un teritoriu special ” Silva Blachorum” pentru aceşti refugiaţi.
prin care să justifice drepturile asupra Transilvaniei. Au rămas însă doar cu presupuneri, deducţii “logice” şi analogii gen obiceiul ţăranului român de a pune bani între degetele celor decedaţi pentru a trece în lumea de dincolo, sau a traversa râul Styx în tradiţia romană, sau dansul Căluşarilor, care ar celebra răpirea Sabinelor.
În baza dovezilor existente la ora actuală, romanii au evacuat complet teritoriul Daciei, iar începând cu sec. III până în sec. XIII, nu există nicio singură urmă a prezenţei românilor în această regiune. Încă din anul 117, împăratul Hadrian a ordonat retragerea din Dacia, lăsând doar pentru pază doar “două legiuni de barbari”( Sextus Rufus & Eutropius). În 271, Dacia devenea prima provincie romană abandonată, la doar 164 de ani de la cucerirea ei, iar Dunărea noua graniţă împotriva triburilor germanice.
În acest timp, pe coasta dalmată, în Epir, Moesia şi chiar Panonia, apăreau primele populaţii romanizate, care ulterior vor purta numele de vlahi. Romanizarea Balcanilor s-a întrerupt în 395, când împăratul Flavius a murit, iar imperiul a fost împărţit între cei doi fii ai săi: Arcadius şi Honorius. Arcadius, care a primit partea de est ce includea şi peninsula balcanică, a început o re-elenizare de ordin cultural a teritoriului. Dacia Aureliană, care a existat timp de 124 de ani (271-395), ca provincie romană în sudul Dunării, a devenit astfel provincie greco-bizantină, în timp ce Dalmaţia şi Ilyricum au rămas latine până în 476, când Roma s-a prăbuşit şi au devenit parte a imperiului Bizantin.
În comparaţie cu partea de nord a Dunării, unde populaţiile autohtone ar fi trebuit să reziste invaziilor succesive ale goţilor, gepizilor, hunilor, avarilor, slavilor, bulgarilor, maghiarilor, pecinegilor sau cumanilor, în vestul peninsulei balcanice, între marea Adriatică şi munţi, noile triburi de păstori romanizaţi, vorbitori de latină vulgară, s-au putut dezvolta în linişte, la adăpost de migratori şi de perceptorii bizantini.
Dar nenorocirea urma să vină din alt colţ de lume… Balamber, regele hunilor îi învinge pe avari şi heruli în nordul mării Negre, apoi distruge imperiul ostrogot al regelui Hermanich, împingându-i pe aceştia spre vest. Ostrogoţi, cunoscuţi şi ca gepizi, au intrat în Transilvania unde timp de câteva generaţii au fost vasali ai hunilor. În drumul lor către Carpaţi, hunii îi înving şi pe vizigoţi pe râul Nipru, determinându-i pe aceştia, sub regele Athanaric, să se retragă spre sud şi să pătrundă în Balcani, în 376.
În 395, conducătorul vizigot Alaric, furios că nu este recunoscut ca rege roman de bizantini, devastează nordul peninsulei până la porţile Constantinopolului. Învinşi de mareşalul Stilicho, vizigoţii se retrag în Epir şi partea de nord-vest a Illyricumului, forţând populaţiile de vlahi din această zonă să migreze către munţii Balcani şi coasta de nord a Dalmaţiei. Odata cu dezintegrarea imperiului hun, vlahii, îngrijoraţi de raidurile tot
mai dese ale soldaţilor imperiali şi de taxele mari, şi-au continuat migraţia înspre nord, unde influenţa bizantină era mai scăzută.
La sfârşitul sec. VII, triburile bulgarilor, o populaţie de origine turcă, se aşează în fosta Dacia Inferior, teritoriu cuprins între munţii Apuseni şi Dunărea de Jos, după care, în 680, traversează Dunărea , înving armatele bizantine şi se stabilesc în nordul Balcanilor. După ce-şi aleg capitala la Preslav, bulgarii devin stăpânii ambelor maluri ale Dunării, Moldovei şi Basarabiei. Alături de ei o altă populaţie îşi face apariţia în această zona: slavii sau sclavinii, cum erau numiţi de autorităţile de la Constantinopol. În scurt timp aceştia i-au depăşit numeric pe bulgari, iar la jumătatea sec.IX, când bulgarii, sub regele Boris I (852-890), au trecut la religia greco-ortodoxă, erau deja un popor slavizat.
În sec. X, cea mai mare parte a vlahilor trăia în munţii Pind, între Epir şi Macedonia. O altă parte se găsea în munţii Balcani, iar o ramură popula în continuare Dalmaţia şi vestul Macedoniei.
În 867, încep primele dispute religioase între bizantini şi Roma. Zece ani mai tărziu patriarhul Photius, susţinut de împăratul Vasile I, decide elenizarea forţată a tuturor locuitorilor din Balcani. Regele bulgar Simeon (893-927) profită de nemulţumirile create de iniţiativa patriarhului şi se autointitulează “Împărat al romanilor şi bulgarilor”, ridicând armele împotriva imperiului. Vlahii, păstrători în obiceiurile şi limbajul lor de elemente latine, se pun sub protecţia lui Simeon şi migrează în număr mare în Bulgaria, inclusiv în posesiunile din nordul Dunării.
În acest timp, între Nipru si Nistru îşi făcuseră apariţia primele triburi maghiare. În 895 Impeeriul roman de Răsărit încurajează pe maghiari să pornească o campanie împotriva ţaratului bulgar. Aceștia au acceptat, au trecut Dunărea pe la Silistra și au ajuns la Preslav. Dar acest succes foarte rapid l-a neliniștit pe împăratul Leon al VI-lea care nu dorea să vadă o nouă putere barbară apărând în locul unei Bulgarii creștinate.
Sub amenințarea bulgarilor şi pecinegilor ungurii sunt nevoiţi să traverseze Carpații prin trecătoarea Verețke, urmând cursul râurilor Nistru şi Tisa şi să se stabilească în Câmpia Panonică şi vestul Transilvaniei. Conform britanicului C.A. Macartney, specialist în istoria medievală a Europei Centrale, în acel moment singurii locuitori ai Transilvaniei erau secuii şi minerii bulgari şi existau mici organizări prestatale de slavi, vlahii nefiind menţionaţi în niciun document.
În sec. X-XI, han al Transilvaniei era Gyula, a cărui fiică, Sarolta, a devenit mama lui Vajk, cunoscut şi ca Ştefan cel Sfânt, primul rege al Ungariei (997-1038). Sub conducerea lui Gyula, maghiarii intreprind alături de pecinegi, incursiuni în Bulgaria, care ocazional atingeau şi locurile din munţii în care locuiau vlahii. Când în 972, Bulgaria devine stat vasal Imperiului Bizantin, vlahii, atacaţi de maghiari, pecinegi, slavi knieveni şi de trupele imperiale, abandonează ocupaţia lor ancestrală de păstori şi devin cărăusi (kjelators), din acel moment fiind cunoscuţi de sârbi şi bulgari doar sub această denumire.
Anul 976 este primul an în care vlahii sunt menţionaţi oficial, în cronica bizantinului Ioannes Skyletses, care notează că David, fratele regelui bulgar Samuel, a fost ucis în zona lacului Prepa de nişte vlahi-kjelatori. Începând cu 1018, Bulgaria a devenit timp de 168 de ani parte a imperiului bizantin. Permanenta fugă a vlahilor de perceptorii bizantini este reglementată de împăratul Vasile II, care transferă către episcopia din Ohrida sarcina de a-i organiza pe vlahi şi să strângă taxele eclesiastice. Dacă unii dintre vlahi au acceptat aceste condiţii, cei mai mulţi au preferat să treacă Dunăreă şi să se stabilească în zonele controlate de triburile pecinegilor, alături de care sunt amintiţi în atacul asupra Constantinopolului din 1027, ca mercenari.
În 1064, un alt trib turanic din nordul mării Caspice, cumanii, distrug imperiul pecineg, trec Dunărea şi invadează Balcanii până la Salonic. Bazându-se pe sprijinul cumanilor, vlahii sud-dunăreni îi instigă pe greci şi populaţiile din zona Tesalia să se revolte împotriva imperiului. Cronicarul bizantin Kekaumenos, care descrie stilul de viaţă al vlahilor, amintind de influenţele latine din limba acestora, îi portretizează ca duplicitari, gata sa servească şi apoi să trădeze pe oricine. Respinşi de forţele locale, cumanii se retrag în nordul Dunării unde ocupă o regiune imensă cuprinsă între Muntenia, munţii Ural şi nordul mării Caspice, devenind suzeranii valahilor care s-au retras cu ei şi ai celor care se aflau deja pe acele meleaguri.
Cu timpul, o parte a vlahilor renunţă la vechile meserii, preiau nume şi obiceiuri cumane şi se înregimentează în trupele acestora. În 1094, pretendentul Constantin Diogene ameninţă Constantinopolul cu o uriaşă armată cumană. Ana Comnena, fiica împăratului Alexius Comnenul, îi menţionează pe vlahi alături de cumani. Când împăratul bizantin îi respinge pe invadatori şi porneste o campanie împotriva lor, ajunge într-o localitate, Anchialos, situată în nordul munţilor Balcani. Aici un conducător vlah, Pudolos, îi sugerează acestuia să înainteze spre Dunăre, pentru a-i lua prin surprindere pe cumani. În acelaşi timp, alţi vlahi, familiarizaţi cu zonele muntoase ale Balcanilor, îi conduc pe soldaţii cumani pe cărări şi văi ascunse, până în spatele bizantinilor, producând mari pagube în rândul acestora. Întâmplarea a produs o puternică emoţie la curtea bizantină, care a pornit o adevarată vânătoare împotriva vlahilor.
În acest context, coroborat cu deteriorarea condiţiilor din Serbia, unde dinastia Nemanizilor devenea din ce in ce mai puternica, grupuri tot mai mari de vlahi treceau Dunărea, apărând în Muntenia, Oltenia şi în Carpaţii Transilvăneni. Aşezaţi în zone înalte şi nepopulate, unde îşi creşteau animalele fără să deranjeze pe nimeni, vlahii au fost primiţi cu braţele deschise de regii maghiari. Cu un vocabular sărac, vlahii au preluat cuvintele ungureşti care le definea noul statut. Astfel „szallasadar”, care înseamnă „a primi un adăpost” s-a transformat în „a sălăşdui”, iar „befogadas”, care reprezenta promisiunea unei primiri a devenit verbul „a făgădui”.
În Bulgaria, nesfârşitele războaie ale lui Ioniţă Caloian cu vecinii săi i-au determinat pe mulţi vlahi să se alăture confraţilor săi în Muntenia şi sudul Transilvaniei, unde nu erau obligaţi să satisfacă serviciul militar.
În 1204, imperiul bizantin se prăbuşeste sub loviturile cruciaţilor catolici. Puşi în situaţia de a deveni eretici şi schismatici datorită orientării lor ortodoxe, mii de vlahi părăsesc Balcanii şi migrează către munţii transilvăneni. Primele menţionări oficiale ale acestora în Transilvania apar în timpul domniei lui Andrei II(1205-1235), în 1206 şi 1222, când saxonilor din Ardeal li se permite transportul sării în zonele secuilor şi vlahilor („per terram Balachorum”) sau cum mai era cunoscută „terra deserta et inhabitata”, ţara deşertică şi nelocuită. În acelaşi an, alt document menţionează prezenţa vlahilor într-un singur sat din Haţeg. În 1283, în regiunea Bihorului se găsea o singură familie iar în 1288, vlahii apar pentru prima dată în preajma castelului Salgo, din actualul judeţ Sibiu şi în împrejurimile Braşovului. În 1292 şi 1293, patru latifundiari din regiunea Alba şi trei din comitatul Hunedoara, au primit permisiunea să aducă vlahi pentru a munci pe proprietăţile lor. Primele aşezări ale vlahilor în Marmureş apar în 1326 iar în zona Clujului, 6 ani mai târziu.
În 1234, papa Grigorie IX, trimitea o scrisoare către prinţul Bela al Transilvania prin care îl ruga să acorde „refugiu acestor sărmani vlahi care încearcă să scape de stăpânii lor cumani”. Este vorba de o ramură a vlahilor, aşa-numiţii "brodnici", stabiliţi în teritoriile ocupate de cumani între Siret şi Nipru. Pentru a-i face pe plac papei, Bela a creat printr-un decret regal un teritoriu special ” Silva Blachorum” pentru aceşti refugiaţi.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere