Existenţa unui domnitor legendar ca stăpânitor al Amlaşului şi Făgăraşului se bazează mai mult pe pretenţiile ulterioare ale viitorilor domni ai Ţării Românesti de a-şi justifica dreptul de proprietate asupra celor două provincii decât pe realitatea istorică.
De-a lungul vremii, domnia lui Negru Vodă a traversat întregul ev mediu, fiind plasată la diferite perioade de timp şi confundată sistematic cu cea a altor domnitori munteni. În sec.XIX-lea, B.P. Haşdeu era de părere că misteriosul personaj este de fapt Radu I, care a domnit între anii 1370-1380. Nicolae Iorga era convins că Negru Vodă este una şi aceeaşi persoană cu Neagoe Basarab, pe care îl considera fondatorul ţării şi adevăratul ctitor de cetăţi şi biserici.
Neagoe, fiu al marelui vornic Pârvul Craiovescu şi domn al Ţării Româneşti între anii 1512-1521, pentru a putea accede la tron, s-a dat drept fiu al lui Basarab cel Tânăr –Ţepelus şi şi-a luat numele de Basarab, ,,Întemeietorul”, titlu ce va fi folosit ulterior şi de domnitorii descendenţi din familia boierilor Craioveşti.
Istoricul grec Dionisie Fotino, care a trăit în sec. XIX, e şi mai categoric, afirmând că Negru Voda a descălecat de fapt în 1241, fugind din calea invaziei mongolilor.
După cercetarea amanunţită a unui inel găsit asupra cadavrului unui cavaler descoperit în 1920 sub pardoseala bisericii din Curtea de Argeş, istoricii români au ajuns la concluzia că inscriptia de pe inel, presupusă în slavonă, se traduce sub forma: “Io Radu Nigru W, Priştina 1128”, trimiţându-l pe sărmanul voievod pe la începuturile secolului XII.
Mai există ipoteze privind identificarea lui Negru Voda cu cneazul Balu, care, potrivit legendelor, voia sa unifice toate cnezatele valahe într-unul singur, cu voievodul Seneslau sau Litovoi, ban al Severinului, care au domnit în sec XIII, cu Tihomir, tatăl lui Basarab I şi chiar cu Basarab însuşi, datorită apartenenţei acestuia la aşa- numitul trib al cumanilor negri.
Ugrinus, adevăratul Negru Vodă?
Un alt personaj cu care Negru Vodă a fost identificat este Ugrinus, ungur get-beget, fiu al comitelui Posa din familia Csaki, a cărui poveste e extrem de interesantă. Nobilul Posa Csaki, fiul episcopului Ugrin, ucis în bătălia de la Mohi împotriva mongolilor lui Batu Han , este numit ban al Severinului in 1255 şi primeste drept feudă moşiile Făgăraş şi Sâmbăta. Fiul lui, tot Ugrin, după numele bunicului său, devine un apropiat al regelui Ladislau Cumanul şi ocupă funcţii importante în regat, ca ban de Severin (1268), voievod de Transilvania (1274) şi Mare Vistiernic (1279).
Istoricul grec Dionisie Fotino, care a trăit în sec. XIX, e şi mai categoric, afirmând că Negru Voda a descălecat de fapt în 1241, fugind din calea invaziei mongolilor.
După cercetarea amanunţită a unui inel găsit asupra cadavrului unui cavaler descoperit în 1920 sub pardoseala bisericii din Curtea de Argeş, istoricii români au ajuns la concluzia că inscriptia de pe inel, presupusă în slavonă, se traduce sub forma: “Io Radu Nigru W, Priştina 1128”, trimiţându-l pe sărmanul voievod pe la începuturile secolului XII.
Mai există ipoteze privind identificarea lui Negru Voda cu cneazul Balu, care, potrivit legendelor, voia sa unifice toate cnezatele valahe într-unul singur, cu voievodul Seneslau sau Litovoi, ban al Severinului, care au domnit în sec XIII, cu Tihomir, tatăl lui Basarab I şi chiar cu Basarab însuşi, datorită apartenenţei acestuia la aşa- numitul trib al cumanilor negri.
Ugrinus, adevăratul Negru Vodă?
Un alt personaj cu care Negru Vodă a fost identificat este Ugrinus, ungur get-beget, fiu al comitelui Posa din familia Csaki, a cărui poveste e extrem de interesantă. Nobilul Posa Csaki, fiul episcopului Ugrin, ucis în bătălia de la Mohi împotriva mongolilor lui Batu Han , este numit ban al Severinului in 1255 şi primeste drept feudă moşiile Făgăraş şi Sâmbăta. Fiul lui, tot Ugrin, după numele bunicului său, devine un apropiat al regelui Ladislau Cumanul şi ocupă funcţii importante în regat, ca ban de Severin (1268), voievod de Transilvania (1274) şi Mare Vistiernic (1279).
În 1277 are loc însă revolta sașilor transilvăneni, care culminează cu incendierea clădirii episcopiei din Alba Iulia. Saşii sunt învinşi iar familia Csaki, acuzată ca a sprijinit revolta este deposedată de proprietăţile sale şi nu mai apare în documentele cancelariei până în 1290.
În această perioadă, regele Ladislau al IV-lea, a cărui mamă era de origine cumană, îşi schimbă opţiunile politice şi devine un apropiat al cumanilor, împrumutând obiceiurile şi chiar stilul vestimentar al acestora.
În 1290, voievodul transilvănean Roland Borsza pune la cale un complot în urma căruia Ladislau al IV-lea este asasinat şi urcă pe tron regele Andrei al III-lea, ultimul rege arpadian. Un an mai târziu, Andrei al III-lea convoacă prima dietă sau Sfat al Stărilor din Transilvania, la care Ugrinus, care dovedeşte cu acte de posesie dreptul de proprietate asupra respectivelor moşii, este repus în drepturi de către regele maghiar. Similitudinea de timp şi spaţiu între legendele lui Ugrinus şi Negru-Vodă este prea evidentă ca să nu o luăm în considerare.
Cea mai importantă menţionare a unui descălecator în Ţara Românească apare in 1590, într-o cronică a raguzanului Giacomo di Pietro Lucari. Acesta a preluat informaţia din letopiseţul boierului muntean Murgu, ambasador al domnitorului Dan al-II-lea la curtea regelui Serbiei precum şi dintr-o scrisoare a unui strămoş de-al său, Nicollo Lucari, la rândul său consul al republicii Raguza în Serbia, la jumătatea sec. XIV.
Giacomo Lucari scrie că “Negru Voda, de neam ungur, tatăl lui Vlaicu, puse în 1310 mâna pe această parte a Valahiei şi ridică cetatea Câmpulung şi numeroase biserici”.
În această perioadă, regele Ladislau al IV-lea, a cărui mamă era de origine cumană, îşi schimbă opţiunile politice şi devine un apropiat al cumanilor, împrumutând obiceiurile şi chiar stilul vestimentar al acestora.
În 1290, voievodul transilvănean Roland Borsza pune la cale un complot în urma căruia Ladislau al IV-lea este asasinat şi urcă pe tron regele Andrei al III-lea, ultimul rege arpadian. Un an mai târziu, Andrei al III-lea convoacă prima dietă sau Sfat al Stărilor din Transilvania, la care Ugrinus, care dovedeşte cu acte de posesie dreptul de proprietate asupra respectivelor moşii, este repus în drepturi de către regele maghiar. Similitudinea de timp şi spaţiu între legendele lui Ugrinus şi Negru-Vodă este prea evidentă ca să nu o luăm în considerare.
Cea mai importantă menţionare a unui descălecator în Ţara Românească apare in 1590, într-o cronică a raguzanului Giacomo di Pietro Lucari. Acesta a preluat informaţia din letopiseţul boierului muntean Murgu, ambasador al domnitorului Dan al-II-lea la curtea regelui Serbiei precum şi dintr-o scrisoare a unui strămoş de-al său, Nicollo Lucari, la rândul său consul al republicii Raguza în Serbia, la jumătatea sec. XIV.
Giacomo Lucari scrie că “Negru Voda, de neam ungur, tatăl lui Vlaicu, puse în 1310 mâna pe această parte a Valahiei şi ridică cetatea Câmpulung şi numeroase biserici”.
Alte menţionări, mai sumare, apar în 1549, într-un hrisov prin care domnitorul Mircea Ciobanul întăreşte mai multor boieri satul Hiriseşti şi munţii din jur, în baza unor hârtii de pe vremea lui Negru Vodă.
Pe 20 ianuarie 1620, doi locuitori din Câlceşti-Gorj primesc întărire pentru obcina lor pe care o aveau de la întemeierea ţării, din zilele lui Negru Vodă, domnul Gavrilă Movilă declarând că a văzut cu ochii lui cartea lui Negru Vodă, veche şi ruptă, motiv pentru care le-a reînnoit dreptul de proprietate cu un hrisov.
Pe 24 ianuarie 1622, trei săteni din Arcani-Gorj vin la domnitorul Radu Mihnea şi cer să li se întărească stăpânirile din Arcani, Căzăneşti şi Floreşti, spunând că sunt ale lor de la moşi şi de la strămoşi…încă din zilele aceluiaşi Negru Vodă. Ei susţineau că au avut şi cărţile voievodului peste acele terenuri dar culmea ghinionului!...le-au fost arse de panduri pe vremea lui Radu Şerban.
Într-un hrisov emis la 3 mai 1646 prin care domnitorul Matei Basarab (1632 – 1654) îşi întărea privilegiile şi dreptul de proprietate asupra munţilor din jurul oraşului, se face referire la mai multe documente existente în cancelaria domnească, emise de către domnitorii Radu Negru, Mihail, fiul lui Mircea cel Bătran şi Vladislav al II-lea.
În anul 1656, Constantin Şerban Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1654 – 1658, cercetează plângerea călugărilor contra pârgarilor şi a bătrânilor din oraşul Câmpulung, cu privire la dreptul de proprietate asupra Bisericii Catolice. Argumentul hotărâtor al călugărilor a fost un document, autentificat cu pecetea lui Negru Voda, în care se preciza că biserica a fost ridicată de Marghita, soția acestuia. Doar că în pomelnicul de lemn de la mănăstirea din Câmpulung, păstrat în “Cronologia tabelară a Ţării Româneşti” lucrare scrisă între 1746 şi 1764, doamna Marghita apare ca soția lui Basarab I. Bineînţeles că originalele acestor hrisoave n-au fost niciodată găsite.
Cât despre întemeieri, descălecări şi alte asemenea fantezii istorice, existenţa unei pietre tombale din anul 1300 în Biserica Catolică din Câmpulung, pe care este inscriptionat cel mai vechi document epigrafic medieval din Ţara Românească: "Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memorie, anno Domini MCCC" ("Aici este înmormântat comitele Laurențiu de Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300"), demonstrează că aceste locuri erau de mult locuite pe personaje reale si nu imaginare, extrase din mentalul alterat al istoricilor romani.
.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere