Fundaţia creștinismului este Noul Testament, o compilaţie de fapte nedocumentate sau susţinute istoric şi ficţiuni, pe care se sprijină întreaga dogmă a bisericii. Noul Testament este format din patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 21 de Epistole şi Apocalipsa lui Ioan. Există aproximativ 24 000 de copii scrise de mână ale evangheliilor, toate în limba greacă, cea mai veche datând din anul 350 e.n. Cu toate acestea, nu există două copii identice iar Enciclopedia Britannica susţine că s-au identificat peste 150 000 de diferenţe între ele.
Împăratul roman Constantin Flavius (272-337) este cel care a pus bazele unei religii universale care să cuprindă toate celelalte religii împrăștiate de-a lungul imperiului.
Conform lui Eusebius din Cezareea (260-339), sfetnicul religios al împăratului, Constantin a realizat că certurile nesfârşite între facţiunile religioase ameninţau chiar stabilitatea imperiului şi că era necesară a religie unică, neutră şi protejată prin lege. O altă motivație era și că templele celorlalte zeități erau pline de aur și argint, de care Constantin avea mare nevoie pentru a stabiliza solidus-ul, noua monedă creată de el în anul 311.
După ce a devenit unicul conducător al imperiului, după victoria de la Chalcedon împotriva lui Licinius, Constantin l-a trimis pe episcopul Osius din Cordoba, la Alexandria (Egipt), cu scrisori către câţiva episcopi prin care le cerea să înceteze conflictele. Cum misiunea a eşuat, Constantin a emis un decret prin care a cerut tuturor preoţilor să se urce pe măgari, catâri şi cai şi să se îndrepte spre Niceea, o localitate din regiunea Bithynia, o provincie romană din Asia Mica, aproape de Nicomedia, oraş în care Constantin îşi stabilise reşedinţa.
Preoţilor li s-a cerut să aducă cu ei toate mărturiile scrise pe care le invocau în oratoriile lor, care vor fi predate lui Constantin la sosirea în Niceea.
Scrierile strânse totalizau 2231 de pergamente şi legende despre zei şi salvatori, pe care erau consemnate dovezile predicilor lor.
Cu patru ani înaintea acestui eveniment, Constantin fusese iniţiat într-un cult religios, Ordinul Sol Invictus, cult de inspirație mithraică închinat soarelui. Din acest motiv, Constantin l-a însărcinat pe Eusebiu, să stabilească prima zi a şedințelor la data de 21 iunie 325, odată cu solstiţiul de vară, în holul palatului lui Osius.
În total, 318 de preoţi, episcopi, diaconi şi subdiaconi, slujitori şi chiar exorcişti s-au strâns ca să dezbată şi să decidă asupra unei religii care să conţină un singur zeu. 70 de episcopi reprezentau facţiunile grecești, iar alţii proveneau din diferite zone. Cecilian din Cartagina a venit din Africa, Paphnutius din Teba a sosit din Egipt, Nicasius din Dijon din Galia iar Donnus din Stridon a făcut călătoria tocmai din Pannonia.
Au fost vehiculaţi o mulţime de zei şi zeiţe din panteonul religios estic şi occidental, cum ar fi Jupiter, Baal, Thor, Apollo, Iuno, Ares, Taurus, Minerva, Mithra, Fragapatti, Attis, Durga, Indra, Neptun, Vulcan, Krishna, Agni, Cresus, Peleus, Hermes, Tammuz, Iehova, Saturn, Minos sau Hermes.
Unul dintre participanţi, Sabinius, episcopul de Hereclea, relata că cu excepţia lui Constantin şi Eusebiu, toţi erau nişte idioți care nu înţelegeau absolut nimic.
După lungi dezbateri, numele a 53 de zei au rămas în discuţie. Nici unul dintre aceştia nu i-a convins pe cei prezenţi astfel încât s-a trecut la vot. Nu mai puţin de un an şi patru luni au durat discuţiile, într-un sfârşit fiind votată o lista mai scurtă pe care se aflau Cezar, care a fost zeificat după moartea sa, Krista, Mithra, Horus si Zeus .
Într-un sfârșit, Constantin, pentru a acoperi întreaga lume cunoscută la acea dată, a decis ca numele zeului celt, Esus, să fie alăturat celui indian, Krista/ Krishna, astfel încât Esus Krista, grecizat ulterior în Isus Christos, a devenit numele noului zeu universal.
În timp ce Esus era tâmplar, Krista era tatăl lui Brahma (Abraham/ Avraam, în religia creștină), fiind născut dintr-o fecioară prin uniune spirituală.
Pentru a-i oferi măreție, Esus Krista a primit și titulatura de "mesia", însemnând "unsul" sau "mântuitorul", un termen preluat din tradiția egipteană. În momentul încoronării, faraonul trebuia uns cu ulei extras din grăsime de crocodil ( messeh), animal considerat întruchiparea zeului Sobek, protectorul faraonilor.
Votul a fost acordat cu o mică majoritate, 161 la 157, noua zeitate fiind ulterior proclamată oficial şi ratificată de Constantin .
Constantin l-a însărcinat apoi pe Eusebiu să cuprindă într-o compilaţie toate scrierile aduse de participanţi la Niceea iar acesta a contopit toate poveştile, fabulele şi legendele lumii într-una singură, alăturând miturile egiptene, persane si indiene credinţelor celtice pentru a forma o nouă religie universală.
Eusebiu le-a ordonat scribilor să creeze 50 de copii somptuoase, scrise pe pergament uşor de transportat şi într-o manieră lesne de citit. Acestea au fost strânse în volume grandioase de câte trei sau patru pergamente şi trimise lui Constantin.
Aceasta este prima menţiunare istorică (331) a Noului Testament.
Cea mai veche informaţie despre sărbătorirea naşterii lui Isus Christos la 25 decembrie se găseşte în calendarul roman din anul 354. Data de 25 decembrie simbolizează renașterea soarelui după trei zile în care acesta "moare", adică ajunge în cel mai căzut punct al ciclului său anual.
Primele reproduceri ale chipului acestuia apar căteva secole mai târziu, figura actuală fiind, în realitate, chipul lui Cesare Borgia, un intim al lui Leonardo da Vinci, al cărui tată, devenit papa Alexandru al VI-lea, l-a impus ca imagine a lui Isus Christos.
Constantin a decretat ca Noul Testament să fie din acel moment cuvântul zeului roman şi a impus preoţilor să-l predice în tot imperiul. A ordonat apoi ca toate textele religioase anterioare şi consemnările a ceea ce s-a discutat în cadrul conciliului să fie arse, iar cei care vor fi găsiţi cu copii ascunse vor fi decapitaţi. Acesta este şi motivul pentru care nu există texte teologice și chiar istorice dinaintea Conciliului de la Niceea , singurele surse actuale de informații fiind "Istoria Ecleziastă" și "Cronica", două cărți lipsite de credibilitate ale lui Eusebius.
În anul 1198, papa Inocentiu al III-lea acreat Arhivele Secrete ale Vaticanului. Astfel documentele originale au fost ascunse, au fost inventate unele noi, iar altele au fost antedatate, revizuite sau falsificate, pentru a da impresia existenței creștinismului și în secolele I, II, şi III.
Participanţii la cel de-al doilea Conciliu de la Niceea (786-87), denunţau primul Conciliu ca "un sinod de proşti şi nebuni", cerând anularea deciziilor luate de nişte oameni cu minţile bolnave.
Contrar părerii generale că Constantin ar fi îmbrăţişat religia creştina şi astfel ar fi oficiat-o ca religie de stat, acest lucru nu s-a întâmplat iar Biserica recunoaşte că convertirea sa la creştinism pe patul de moarte este o simplă legendă.
De-a lungul secolelor, Noul Testament a fost extins, tot felul de interpolări şi alte texte fiind adăugate, devenind parte integrantă, ca de exemplu relatările fanteziste ale lui Apollonius din Tyana, un predicator grec din sec I. Considerat făcător de minuni, acesta săvârşeşte tot felul de miracole mergând până la învierea morţilor, vindecă ciuma, opreşte cutremure de pământ şi, când îi vine vremea să moară, se înalţă la cer.
Faptele sale au fost inserate de către Ioan " Gură de Aur" , în anul 397, fiind ulterior transformat de Biserică în Sfântul Paul, iar scrierile sale în Epistolele Sf Paul.
Sfântul Ieronim a denunţat încă din anul 420 că Faptele Apostolilor, a cincea carte din Noul Testament este de fapt un fals, chiar si Biserica admiţând acest lucru prin vocea cardinalului Brembo, secretarul papei Leon al X-lea( sec. XVI).
O tehnică de falsificare folosită de către copişti era aceea de a adăuga în mod deliberat anumite fraze, pe care le treceau iniţial între paranteze pentru a indica absenţa acestora din manuscrisele mai vechi, spunând că sunt adăugiri explicative. Ulterior, parantezele dispăreau şi conţinutul explicativ devenea parte din textul original. În alte versiuni, ştergeau textul şi rămânea doar conţinutul dintre paranteze.
Astfel, de-a lungul vremii, fabulații și interpretări chiar ridicole și-au făcut loc în noua religie. La începutul veacului al VIII-lea un călugăr grec a trebuit să scrie despre viaţa sfântului Ioasaf. Cum un asemenea personaj n-a existat niciodată, călugărul a luat cartea hindusă “Lalita-Vistara”, a tradus din ea partea referitoare la viaţa lui Buda Bodisatva, a schimbat numele hinduse în siriene şi astfel a luat naştere sfântul Ioasaf.
Zeităţile antice greceşti ale agriculturii, Dionysos şi Demeter, s-au transformat în sfinţii creştini Dionisie şi Dimitrie, Castor şi Pollux în Gosma şi Damian iar furtunosul zeu al mărilor, Poseidon s-a preschimbat în”cuviosul” Nicolae.
Nici zeii romani n-au scăpat de ingeniozitatea preoților creștini. Zeiţa Ceres (în latină se numea Ceres Flavia) a fost transformată în sfânta Flavia, ruşinoasa Diana (Diana Pudica) în sfântul Pudus, zeităţile infernului, care se numeau gorgone, s-au prefăcut în sfânta Gorgonia iar nimfa aerului (denumită Aura Placida) s-a împărțit în două sfinte: Aura şi Placida.
Chiar și urarea de Anul nou ale romanilor: “perpetuam felicitatem”, ceea ce înseamnă „îţi doresc veşnică fericire” s-a regăsit în sfintele Perpetua şi Felicitas.
Locurile prin care a fost plimbat noul zeu sunt pur și simplu imaginare, Nazaret, locul unde s-ar fi născut Isus, nefiind amintit nici în Vechiul Testament și nici de vreunul dintre autorii evrei. La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte Capernaum, Gerasa, Betsaida, Magadan, Dalmanuta, Nain, celebrul Cana sau Enon, unde boteza Ioan Botezătorul, orașe pe care nimeni nu le-a văzut vreodată.
Nici măcar cu flora și fauna n-au nimerit-o, animale precum pantera, pisica sălbatică, şacalul şi hiena, caracteristice Palestinei, fiind inlocuite cu lupul, corbul și năpârca, care trăiesc mai mult prin Grecia și Italia, iar muștarul este o plantă înrudită cu varza și nicidecum un copac mare şi rămuros, cum este prezentat.
O spectaculoasă descoperire într-o îndepărtată mănăstire din Egipt a dezvăluit însă adevărata amploare a falsificării textelor creştine de către Biserică.
Pe 4 februarie 1859, 346 de pagini dintr-un codex vechi au fost găsite întâmplător în coşul mănăstirii Sf. Ecaterina de pe muntele Sinai. Scris în limba greacă pe piele de măgar, codexul prezenta părţi din Vechiul şi Noul Testament şi a fost datat de arheologi în jurul anului 380. Descoperirea, denumită Biblia Sinaitica, a fost făcută de un profesor de teologie german, dr. Constantin von Tischendorf, care şi-a dedicat viaţa studiului Noului Testament.
Datorită profesiei sale, Tischendorf a avut acces şi la alte biblii, inaccesibile publicului, cum ar fi Biblia Alexandriana, considerată a doua biblie din lume ca vechime sau la Biblia Vaticanus, scrisă la mijlocul sec.VI .
Când versiunea Noului Testament din Biblia Sinaitica a fost comparată cu cea modernă s-au găsit peste 14 800 de modificări, Sinaitica aducând în plus şi alte trei evanghelii, care fuseseră eliminate din varianta Bisericii: Păstorul lui Herma, Epistola lui Barnabas şi Odele lui Solomon.
Când Eusebiu a însărcinat scribii să scrie Cartea Cărţilor, a fost creat iniţial un singur document, cunoscut ca Evanghelia lui Marcu, pe care Biserica o admite ca fiind prima evanghelie deşi in Noul Testament apare a doua. Evangheliile lui Luca si Matei sunt copiate în mare parte după cea a lui Marcu, iar cea a lui Ioan a fost scrisă ulterior pentru a crea impresia veridicităţii celorlalte trei. În evanghelia lui Matei apar 600 de pasaje din cele 612 ale Evangheliei lui Marcu, iar în cea a lui Luca 350.
Varianta modernă a Evangheliei lui Luca are cu peste 10 000 de cuvinte mai mult decât cea din Sinaitica, toate inserate în sec. XV.
Câteva evanghelii din sec. XII au trecute în dreptul versetelor despre înviere câte un asterix, folosite de obicei de scribi pentru a indica pasajele falsificate din documentele literare.
În primăvara lui 1947, un băiat beduin se căţăra pe stâncile aride de deasupra Mării Moarte, căutând o capră rătăcită. Nimerind într-o grotă, a descoperit nişte vase de lut şi suluri de pergament învelite în pânză putrezită. Manuscrisele, scrise în ebraică, greacă, aramaică și nabateeană, pe pergament, dar și pe papirus și bronz, s-au dovedit a fi opera unui cult religios, cel al esenienior, supranumit " cei pioşi", care trăiseră în mănăstirea Qumran, pe ţărmul de la poalele stâncilor.
Au fost găsite 981 de scrieri din perioada 408 î.Hr. - 318 d.Hr, care conțin o copie aproape completă a cărții lui Isaia, interpretări ale Vechiului Testament și texte de înțelepciune.
Deşi esenienii își dedicau viața în aşteptarea unui Mesia salvator, nu aveau cunoştinţă de niciun personaj din Noul Testament, nici de Ioan Botezatorul, care predica la mică distanţă de Qumran şi nici de Isus Cristos. În manuscrise nu apare nicio naştere miraculoasă, crucificare sau înviere, neoferind de fapt nicio dovadă că aceste evenimente ar fi avut loc vreodată.
De altfel, din cei peste 40 de scriitori greci, romani sau alexandrieni care au scris cronici despre evenimentele petrecute în Iudeea în această perioadă de timp, printre care și filozoful Philo, care a locuit chiar în Ierusalim, niciunul nu oferă o singură mențiune despre Isus Cristos.
Conform dr. Tischendorf, Noul Testament este o simplă naraţiune, fără nicio valoare istorică.
Asta explică şi cum părţi din Mahabharata, o străveche epopee indiană, extracte din Imnul lui Zeus, o lirică a filozofului grec Cleanthes (c. 331-232 BC), sau replici din drama Thais a lui Menandru (c. 343-291) apar în Evanghelii.
Citate întregi din filozoful Epimenides din Cnossos(sec VII BC) i-au fost atribuite lui Isus iar şapte pasaje din Odă lui Jupiter, compusa în anul 150 BC, autor necunoscut și fragmente din poemul Phenomena al lui Aratus din Sicyon (271-213 BC), au fost introduse în Noul Testament.
Părți ale cultului noii zeități a fost preluate din cultul zeului fenician Adonis. Mama acestuia era Mirrha (Maria), transformată în arborele de smirnă. Adonis moare, dar peste câtva timp învie. Primăvara, când apele revărsate spălau de pe munți ocrul, râul se colora în roşu. Se spunea că râul s-a colorat cu sângele lui Adonis. Atunci se anunţa că zeul s-a reîntors la viață şi credincioşii umblau veseli şi se felicitau unii pe alţii, spunându-și: „Adonis a înviat”.
În timp, din cauza lăcomiei, biserica și-a bătut joc și de așa- zisă unicitate a lui Isus Christos.
Astfel, există trei exemplare din ombilicul al lui Iisus, două în oraşele franceze Clermont şi Châlons iar cel de-al treilea, împărţit în două bucăţi, este venerat la Roma, în catedrala Lateran şi în biserica sfintei Maria.
Patrusprezece ulcioare de la nunta din Cana Galileii, unde Iisus ar fi prefăcut apa în vin sunt expuse la Pisa, Ravena, Veneţia, Bologna, Koln sau Paris.
În biserica Notre Dame din Paris se păstra cununa de spini a lui Iisus. Aceasta a fost cumpărată în 1239 de regele Ludovic al IX-lea cu o sumă uriaşă şi conţinea doar 72 de spini. Astăzi, cei 72 de spini sunt expuși în peste 800 de biserici şi catedrale.
Aproape că nu există o biserică mai mult sau mai puţin importantă în apus şi răsărit unde să nu existe bucăţi din crucea pe care a fost răstignit Isus. Conform unor calcule, dacă s-ar aduna toate bucăţile păstrate în diferitele biserici din lume, s-ar obţine un vapor întreg încărcat cu cherestea.
Cele trei cuie bătute în membrele lui Christos sunt astăzi 32.
“Sulița sfântă” cu care a fost înţepat Iisus pe cruce, e expusă în cincisprezece exemplare originale.
Din „sfântul giulgiu” al lui Iisus, bisericile posedă peste zece bucăți. Unele din aceste „giulgiuri” sunt expuse pentru ca să li se închine credincioşii la Torino şi la Besangon, alte exemplare păstrându-se în catedrala Lateran şi în catedrala Sf. Petru din Roma, precum şi la Milano, Carcassone, Compiegne şi în alte localități.
Toate acestea se alătură celor cele 13 capete, 9 mâini şi 58 degete arătătoare de la mâna dreaptă ale lui Ioan Botezătorul.
Concluzia lui Tischendorf este că creştinismul este de fapt a adaptare a mithraismului, combinat cu inspirații celte, câteva elemente orientale și egiptene, Cartea Revelaţiei fiind iniţial denumită Misterele lui Isis si Osiris, filozofie greacă şi unele influenţe din mitologia indiană iar povestea lui Isus Cristos este o copie a mitului lui Mitra, zeul persan la care se închina Constantin.
La naşterea acestuia într-o grotă au participat magii care au urmat o stea de la Est. Ei i-au adus daruri şi aur, tămâie şi mir. Mithra, al doilea membru din trinitate, stătea pe o stâncă, simbolul religiei sale, şi a fost uns cu miere.
După o ultimă cină cu Helios şi alţi 11 discipoli, la care s-a servit vin si paine, ceremonie care se regăseşte şi în tradiţia creştină, a fost răstignit pe o cruce, înfăşurat în cearceafuri şi închis într-o peşteră din care s-a ridicat în cea de-a treia zi, pe 25 martie, când e luna plină a echinocţiului de primăvară, perioadă numită Paşte sau în engleza Easter, dupa numele zeiţei babiloniene Ishtar.
Sfârşitul lumii a fost doctrina principală a lui Mitra, moment în care el se va întoarce pentru a-i salva pe cei cu sufletele curate. Termenul de " papa" este o prescurtare a titlului ierarhului suprem din mithraism, Părintele Părinţilor (Pater Patrum), în timp ce crucea, asociată cultului lui Isus Cristos este un simbol al primilor zori al umanității, atunci când oamenii au descoperit că cu două bețe încrucișate în palmele lor pot crea focul și pot aduce în viața și în locuințele lor lumina și căldura soarelui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu