duminică, 19 aprilie 2020

Noul Testament, falsul pe care a fost creat personajul imaginar Isus Cristos

Cea mai impresionantă caracteristică a creştinismului este formidabila sa rezistenţă de-a lungul a două milenii. Fundaţia acestei religii este Noul Testament, o compilaţie de fapte nedocumentate sau susţinute istoric şi ficţiuni, pe care se sprijină întreaga dogmă a bisericii creştine. Noul Testament este format din patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 21 de Epistole şi Apocalipsa lui Ioan. Există aproximativ douăzeci şi patru de mii de copii scrise de mână ale evangheliilor, toate în limba greacă, cea mai veche datând  din anul 350 e.n. Cu toate acestea, nu există două copii identice iar Enciclopedia Britannica susţine că s-au identificat peste de 150 000 de diferenţe între ele.

La 350 de ani după ce personajul biblic Isus Cristos păşea pe nisipurile Palestinei, un împărat roman cu origini britanice, Constantin Flavius, original Custennyn (272-337), a hotărât întocmirea unei cărţi care să sintetizeze toată învăţătura religioasă existentă în lume la acea vreme. Până la moartea tatălui său în anul 306, Constantin a devenit rege al Britaniei, Spaniei şi Galiei, iar, ulterior,  împărat al Imperiului Roman. Principala problemă cu care acesta s-a confruntat nu a fost una de natură militară sau politică ci una religioasă, datorată rivalităţilor preotilor şi a numeroşilor lor zei la care se închinau.

Aceştia, denumiţi in zilele noastre  Părinţii Fondatori, erau în realitate " o adunătura de şarlatani care predicau paradoxuri ciudate. Ei declarau deschis că se adresau numai ignoranţilor şi erau respinşi de cercurile intelectuale ale societăţii. Îi convingeau pe cei mai slabi de înger prin pieţe şi târguri cu diverse trucuri şi cărţi pline de scorneli mincinoase pe care nimeni nu le înţelegea, arătând pergamente false scrise pe loc...  ("Contra Celsum", Origen din Alexandria, c. 251, Cartea  I, pag. 67, Cartea III, p. pag. 64).

Grupuri de preoţi au inventat tot felul de idoli şi religii cu doctrine diferite, fiecare încercând să-şi impuna propriul zeu, cu puteri miraculoase, iar "altare lângă altare erau ridicate pentru a-şi câştiga cât  mai multi adepţi" (Optatus din  Milevis, 1:15, 19 ).

Conform lui Eusebius din Cezareea (260-339), un apropiat al împăratului, Constantin a realizat că aceste certuri nesfârşite între facţiunile religioase ameninţau chiar stabilitatea imperiului şi că era necesară a religie unică, neutră şi protejată prin lege, la care să adere toată lumea.

După ce a devenit unicul conducător al imperiului, după victoria de la Chalcedon împotriva lui Licinius, Constantin l-a trimis pe episcopul Osius din Cordoba, la Alexandria (Egipt), cu scrisori către câţiva episcopi prin care le cerea să înceteze conflictele. Cum misiunea a eşuat, Constantin a emis un decret prin care a cerut tuturor preoţilor " să se urce pe măgari, catâri şi cai şi să se îndrepte spre Niceea", o localitate din regiunea Bithynia, o provincie romană din Asia Mica, aproape de Nicomedia, oraş în care  Constantin îşi stabilise reşedinţa.

Preoţilor li s-a cerut să aducă cu ei toate mărturiile scrise pe care le invocau în oratoriile lor, legate în piele pentru a rezista călătoriei, care vor fi predate lui Constantin la sosirea în Niceea (Dicţionarul Catolic, Addis & Arnold, 1917, "Conciliul de la Nicaea" ).
Scrierile strânse totalizau " 2231 de pergamente şi legende despre zei şi salvatori, pe care erau consemnate dovezile predicilor lor" (Viaţa lui Constantin, vol. II, p. 73; vol. I, p. 518).


Cu patru ani înaintea acestui eveniment, Constantin fusese iniţiat într-un cult religios, Ordinul Sol Invictus, unul din cele două culte dedicate Soarelui ca unic zeu, celălalt fiind Mithraismul. Din acest motiv, Constantin l-a însărcinat pe Eusebiu, să stabilească prima zi a şedintelor la data de 21 iunie 325, odată cu solstiţiul de vară, în holul palatului lui Osius (Istoria Ecleziastică, Bishop Louis Dupin, Paris, 1686, vol. I, p. 598).

Unul dintre participanţi, Sabinius, episcopul de Hereclea, relata că "cu excepţia lui Constantin şi Eusebiu, toţi erau nişte inculţi care nu înţelegeau absolut nimic"(Secretele Părinţilor Creştinismului, J. W. Sergerus, 1685, 1897).

Dr. Richard Watson (1737-1816), un istoric al creştinismului, aprecia că aşa-zisii Părinţi Fondatori erau mai degrabă "o adunatură de idioţi gălăgioşi, aflaţi sub puterea Satanei, din cea mai de jos gloată şi animaţi de gânduri necinstite" (O apologie a Creştinismului, 1776).

Eusebiu s-a aşezat în dreapta lui Constantin şi a transmis invitaţilor salutul din partea împaratului. Printre participanţi nu s-a aflat niciun preot din Britania, dar foarte mulţi greci. 70 de episcopi reprezentau facţiunile asiatice, iar alţii, mai puţini, proveneau din diferite zone. Cecilian din Cartagina a venit din Africa, Paphnutius din Teba a sosit din Egipt, Nicasius din Dijon din Galia iar  Donnus din Stridon a făcut călătoria tocmai din Pannonia (Istoria Ecleziastică).

În total, 318 de" preoţi, episcopi, diaconi şi subdiaconi, slujitori şi exorcişti" s-au strâns ca să dezbată şi să decidă asupra unei religii care să conţină un singur zeu. Au fost vehiculaţi o mulţime de zei şi zeiţe din panteonul religios estic şi occidental, cum ar fi  Jupiter, Baal, Thor, Apollo, Iuno, Ares, Taurus, Minerva, Mithra, Fragapatti, Attis, Durga, Indra, Neptun, Vulcan, Krishna, Agni, Cresus, Peleus, Hermes, Tamuz, Iehova, Saturn, Minos sau Hermes.

Intenţia lui Constantin la Niceea era însă de a crea un cu totul nou zeu pentru imperiul său, sub care s-ar fi unit toate celălalte religii. După lungi dezbateri, numele a 53 de zei au rămas în discuţie. Nici unul dintre aceştia nu i-a convins pe cei prezenţi astfel încât s-a trecut la vot. Nu mai puţin de un an şi patru luni au durat discuţiile, într-un sfârşit fiind votată o lista mai scurtă pe care se aflau Cezar, care a fost zeificat după moartea sa, Krishna, Mithra, Horus si Zeus (Istoria Ecleziastică, Eusebius, c. 325).

Constantin era cel care trebuia să ia decizia finală, iar pentru a implica şi facţiunile britanice a decis ca numele zeului druid Hesus să fie alăturat celui oriental Krishna, sau Khrista în sanskrita, astfel încât Hesus Krishna a devenit numele noului zeu unic. Hesus era reprezentat ca un tâmplar, cioplitor în lemn iar Krishna era născut dintr-o fecioară. Votul a fost acordat  cu o mică majoritate, 161 la 157, noua zeitate fiind ulterior proclamată oficial şi ratificată de Constantin (Acta Concilii Nicaeni, 1618). În secolul IX, odată cu apariţia literei "J", Hesus a devenit Jesus.

Constantin l-a însărcinat apoi pe Eusebiu să cuprindă într-o compilaţie toate scrierile aduse de participanţi la Niceea şi "să caute acele texte şi ce e bun în ele să fie  păstrate iar ce e rău să se arunce. Ce e bun într-un text să fie unit cu ce e bun în alt text şi astfel unite să fie numite Cartea Cărţilor. Şi aceasta va fi doctrina poporului meu şi nu vor mai fi războaie de dragul religiei"." Fă-o să-i uimească", a mai spus Constantin. Şi cartea a fost scrisă intocmai (Viaţa lui Constantin, vol. IV, pp. 36-39).

Eusebiu a contopit toate poveştile, fabulele şi legendele lumii într-una singură, alăturând miturile despre Mithra şi Krishna credinţelor britanice pentru a forma o nouă religie universală. Eusebiu le-a ordonat scribilor să creeze " 50 de copii somptuoase, scrise pe pergament uşor de transportat şi într-o manieră lesne de citit. Acestea vor fi strânse în volume grandioase de câte trei sau patru pergamente şi trimise lui Constantin"(Viaţa lui Constantin, vol. IV, p. 36).
Aceasta este prima menţiunare istorică (331) a Noului Testament.

Constantin a decretat ca Noul Testament să fie din acel moment " cuvântul zeului salvator roman" şi a impus preoţilor să-l predice în tot imperiul. A ordonat apoi ca toate textele religioase anterioare şi consemnările a ceea ce s-a discutat în cadrul conciliului să fie arse, iar cei care vor fi găsiţi cu copii ascunse vor fi decapitaţi. Acesta este şi motivul pentru care texte teologice dinaintea Conciliului de la Niceea nu există, exceptând câteva fragmente care nu se pun de acord cu momentul în care acesta s-a terminat. Unele specifică mijlocul lunii noiembrie 326, în timp de altele arată că dezbaterile au durat nu mai puţin de patru ani şi şapte luni.

Lucrările conciliului au fost prezentate de biserica creştină în cartea "Marele şi Sfântul Sinod", scrisă în sec XVIII, ca fiind unele solemne şi măreţe deşi participanţii la cel de-al doilea Conciliu de la Niceea (786-87), denunţau primul Conciliu ca "un sinod de proşti şi nebuni" cerând anularea deciziilor luate de nişte oameni cu "minţile bolnave".

Contrar părerii generale că Constantin ar fi îmbrăţişat religia creştina şi astfel ar fi oficiat-o ca religie de stat, acest lucru nu s-a întâmplat  iar Biserica recunoaşte că convertirea sa la creştinism pe patul de moarte este o simplă legendă (Enciclopedia Catolică, Farley ed., vol. XIV, pp. 370-1).

De-a lungul secolelor, Noul Testament  a fost extins, tot felul de interpolări şi alte texte fiind adăugate, devenind parte integrantă, ca de exemplu relatările lui Apollonius din Tyana, un înţelept călător din sec I. Acestea au fost inserate de către Ioan Crisostomul " Gură de Aur" , în anul 397. Apollonius a fost transformat de Biserică în Sfântul Paul sau Pavel, iar scrierile sale în Epistolele Sf Paul. Secretarul lui Apollonius, un scrib asirian, pe nume  Damis este Demas în Noul Testament.

Sfântul Ieronim a denunţat încă din anul 420 că Faptele Apostolilor, a cincea carte din Noul Testament este de fapt un fals, chiar si Biserica admiţând acest lucru prin vocea cardinalului Brembo, secretarul papei Leon al X-lea( sec. XVI):" Aceste prostii nu pot fi pentru un om cu demnitate. Au fost introduse mai târziu de o voce vicleană din Rai".

O  tehnică folosită de către copişti era aceea de a adăuga în mod deliberat anumite fraze, pe care le treceau iniţial între paranteze pentru a indica absenţa acestora din manuscrisele mai vechi, spunând că sunt adăugiri explicative. Ulterior, parantezele dispăreau şi conţinutul explicativ devenea parte din textul original. În alte versiuni, ştergeau textul şi rămânea doar conţinutul dintre paranteze.

În timp, Noul Testament a fost transformat într-un mijloc de propagandă a Bisericii, în scopul consolidării controlului asupra populaţiei ignorante, luându-l pe zeul creat de Constantin, părtaş. O spectaculoasă descoperire într-o îndepărtată mănăstire din Egipt a dezvăluit însă adevărata amploare a falsificării textelor creştine de către Biserică.

Pe 4 februarie 1859, 346 de pagini dintr-un codex vechi au fost descoperite în coşul mănăstirii Sf. Ecaterina de pe  muntele Sinai. Scris în limba greacă pe piele de măgar, codexul prezenta părţi din Vechiul şi Noul Testament şi a fost datat de arheologi în jurul anului 380. Descoperirea, denumită Biblia Sinaitica,  a fost facută de un profesor de teologie german, dr. Constantin von Tischendorf, care şi-a dedicat viaţa studiului Noului Testament. Acesta s-a îngrozit când a văzut cum călugării mănăstirii foloseau foile de pergament pentru a-şi tine mâncarea în ele şi a face focul. Datorită profesiei sale, Tischendorf a avut acces şi la alte biblii, inaccesibile publicului, cum ar fi Biblia Alexandriana, considerată a doua biblie din lume ca vechime sau la Biblia Vaticanus, scrisă la mijlocul sec.VI (Diferitele versiuni ale Bibliei, Dr Constantin von Tischendorf, 1874).

În timpul studierii Bibliei din Vatican, Tischendorf a copiat mai multe fragmente pe care le-a comparat cu Biblia Sinaitica. Astăzi există mai multe biblii scrise în special de-a lungul secolelor V si VI, exemple fiind Biblia Siriaca, Codexul Bezae Cantabrigensis, Codexul Sarravianus şi Biblia  Marchalianus.

Apariţia în limba engleză a Bibliei Sinaitica, cu dovezi care contraziceau flagrant varianta oficială, a produs o uriaşă emoţie în rândul Bisericii, care a încercat să oprească publicarea acesteia. Când versiunea Noului Testament din Biblia Sinaitica a fost comparată cu cea modernă s-au găsit peste 14 800 de modificări, Sinaitica aducând în plus şi alte trei evanghelii, care fuseseră eliminate din varianta Bisericii: Păstorul lui Herma, Epistola lui Barnabas şi Odele lui Solomon.

Când Eusebiu a însărcinat scribii să scrie Cartea Cărţilor lui Constantin, a fost creat iniţial un singur document, cunoscut ca Evanghelia lui Marcu, pe care Biserica o admite ca fiind prima evanghelie deşi in Noul Testament apare a doua. Evangheliile lui Luca si Matei sunt copiate în mare parte după cea a lui Marcu, iar cea a lui Ioan a fost scrisă ulterior pentru a crea impresia veridicităţii celorlalte trei.( Răstignirea adevărului, Tony Bushby, Joshua Books, 2004, pp. 33-40). În evanghelia lui Matei apar 600 de pasaje din cele 612 ale Evangheliei lui Marcu, iar în cea a lui Luca 350.

Evanghelia lui Marcu din Biblia Sinaitica prezintă o istorie a lui Isus Cristos complet diferită de cea cunoscută. Isus este descris ca un bărbat în varstă de 30 de ani, fără să fie menţionată  calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu, şi nu specifică nimic despre vreo Maria, mama sa sau vreo ucidere de prunci de către Irod. Deasemenea nici învierea sa sau ridicarea la cer nu apar în Sinaitica. Dealtfel presupusa înviere a lui Isus apare doar in Biblia modernă, căci Biblia Alexandriană, cea din Vatican, Bezae Biblia, Evanghelia  lui Marcu, prima biblie Armeană, manuscrisele din sec VI din versiunea Etiopiana sau Biblia Anglo-Saxona din sec. IX nu amintesc nimic despre vreun asemenea eveniment uimitor. Câteva evanghelii din sec. XII au trecute în dreptul versetelor despre înviere câte un asterix, folosite de obicei de scribi pentru a indica pasajele falsificate din documentele literare.

Varianta modernă a Evangheliei lui Luca are cu peste 10 000 de cuvinte mai mult decât cea din Sinaitica, toate inserate în sec. XV. Dintre acestea doar şase vorbesc despre ridicarea la cer a lui Isus.

În primăvara lui 1947, un băiat beduin se căţăra pe stâncile aride de deasupra Mării Moarte, căutând o capră rătăcită. Nimerind într-o grotă, a descoperit nişte vase de lut şi suluri de pergament învelite în pânză putrezită. Manuscrisele, scrise în ebraică, greacă, aramaică și nabateeană,  pe pergament, dar și pe papirus și bronz,  s-au dovedit a fi  opera unui cult religios, cel al esenienior,  supranumit " cei pioşi", care  trăiseră în mănăstirea Qumran, pe ţărmul de la poalele stâncilor.

Au fost găsite 981 de scrieri din perioada 408 î.Hr. - 318 d.Hr, care conțin o copie aproape completă a cărții lui Isaia, interpretări ale Vechiului Testament și texte de înțelepciune. Printre acestea erau 39 de fragmente din Psalmi, 33 din Deuteronom, 24 din Geneză, 22 din Isaia, 18 din Ieșirea, 17 din Levitic, 10 din Micii Profeți, precum și din Numeri, Daniel, Ieremia, Ezechiel, Sirah și Tobit.
Deşi esenienii practicau purificarea prin botez în aşteptarea unui Mesia salvator, nu aveau cunoştinţă de niciun personaj din Noul Testament, nici de Ioan Botezatorul, care predica la mică distanţă de  Qumran şi nici de Isus Cristos.   În manuscrise nu apare nicio naştere miraculoasă, crucificare sau înviere, neoferind de fapt nicio dovada că aceste evenimente ar fi avut loc vreodată.

Conform Enciclopediei Biblice, aproape 1200 de ani din istoria creştinismului sunt învăluiţi în mister. Nu întâmplător în anul 1198, papa Inocentiu al III-lea a ascuns toate documentele Bisericii până la  acea dată pentru a crea Arhivele Secrete ale Vaticanului.

In cartea sa, "Cum a murit marele Pan: originile creştinismului", profesorul Edmond S. Bordeaux, arhivist la Vatican, scrie următoarele: "Biserica a antedatat documentele vechi, au fost făcute unele noi, altele au fost revizuite sau falsificate, pentru a da impresia unei istorii îndelungate, astfel încât sa pară că deţine dovezi din secolele I, II, şi III."

În anul 1587, papa Sixt V a petrecut 18 luni pentru a scrie el însuşi o noua biblie, în care a modificat mai mult de 200 de pasaje din Scriptură.
Biblia regelui James I, apărută în anul 1611,  a fost modificată în 840 de puncte, dupa care a fost iar modificată în anul 1881.  Apoi, treizeci şi doi de teologi asistaţi de un consiliu consultativ  au revizuit-o  iar în anul 1951 şi încă o dată în 1971.


Conform dr. Tischendorf, Noul Testament este o simplă naraţiune, fără nicio valoare istorică.
Asta explică şi cum părţi din Mahabharata, o străveche epopee indiană, apar în Evanghelii (Matei. 1:25, 2:11, 8:1-4, 9:1-8, 9:18-26) sau fragmente din poemul Phenomena al lui Aratus din Sicyon (271-213 BC) se regăsesc in Noul Testament.

Extracte din Imnul lui Zeus, o lirică a filozofului  grec Cleanthes (c. 331-232 BC), apar in evanghelii la fel ca şi 207 cuvinte din drama Thais a lui Menandru (c. 343-291). Citate din Epimenides (sec VII BC)  i-au fost atribuite lui Isus iar şapte pasaje din Odă lui Jupiter, compusa în anul 150 BC, autor necunoscut, au fost introduse în Noul Testament.

Concluzia lui Tischendorf, la care aderă şi profesorul Bordeaux, este că creştinismul este de fapt a adaptare a mithraismului, combinat cu elemente druide ale culdeenilor britanici, câteva elemente egiptene, Cartea Revelaţiei fiind iniţial denumită Misterele lui Isis si Osiris, filozofie greacă şi unele influenţe din mitologia indiană iar povestea lui Isus Cristos este o copie a mitului lui Mitra, zeul luminii din mitologia persană. La naşterea acestuia într-o grotă au participat magii care au urmat  o stea de la Est. Ei i-au adus daruri şi aur, tămâie şi mir.

Mithra, al doilea membru din trinitate, stătea pe o stâncă, simbolul  religiei sale, şi a fost uns cu miere. După o ultimă cină cu Helios şi alţi 11 discipoli, la care s-a servit vin si paine, ceremonie care se regăseşte şi în tradiţia creştină, a fost răstignit pe o cruce, înfăşurat în cearceafuri şi închis într-o peşteră din care s-a ridicat în cea de-a treia zi, pe 25 martie, când e luna plină a echinocţiului de primăvară, perioadă numită Paşte sau în engleza Easter, dupa numele zeiţei babiloniene Ishtar. Sfârşitul lumii a fost doctrina principală a lui Mitra, moment în care el se va întoarce pentru a-i salva pe cei cu sufletele curate. Termenul de " papa" este o prescurtare a titlului ierarhului suprem din mithraism, Părintele Părinţilor (Pater Patrum) iar acoperământul capului pe care îl poartă acesta, cardinalii, episcopii și alți înalți prelați se numeste chiar mitră.















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu