Dimitrie Cantemir- cărturar sau plagiator ?

Dimitrie Cantemir este unul dintre paradoxurile istoriei româneşti. Deşi a ocupat tronul Moldovei mai puţin de şase luni în două domnii, Cantemir păstrează un loc fruntaş printre domnitorii români, mai ales în lumina scrierilor sale, în marea lor majoritate copiate de prin alte lucrări ale vremii.

Nemulţumit de originea sa modestă de ţăran înstărit din familia Siliştenilor, Dimitrie Cantemir îşi inventeaza o descendenţă glorioasă ce pornea încă din timpurile lui Ştefan cel Mare, autointitulându-se urmaş al conducătorului Hoardei de Aur de la începutul sec. XVI, Han Temir, în poloneză Kantymir Murza, poreclit „ Sabie sângeroasă”. Tatăl său, Constantin Cantemir, domn la Moldovei între anii 1685-1693, nu-i putea satisface orgoliile tânărului Dimitrie, fiind, după spusele cronicarului Ioan Neculce, atât de analfabet încât ” numai iscălitura învăţase de o făcea”. În schimb „practică bună avea: mânca bine şi bea bine”, notează acelaşi cronicar. Constantin Cantemir a rămas în istorie mai mult ca domnitorul care l-a ucis pe cărturarul Miron Costin, în urma capturării unor scrisori ale acestuia către regele polon Jan Sobieski.

În 1688, la vârsta de 15 ani, Dimitrie Cantemir este trimis la Istambul ca zălog de credinţă, sub protecţia unui apropiat al lui tatălui său, Mehmed Cerchez-Paşa, înlocuindu-l pe Antioh, fratele său mai mare, ostatic încă din 1685. Cronicile vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în martie 1693 în scaunul domnesc, pe care, în ciuda susţinerii boierilor Iordache Ruset sau Lupu Bogdan, cumnatul său, îl părăseşte după doar o singură lună. În această extrem de scurtă domnie, se remarcă, după Ioan Neculce, ca fiind “nerăbdător, mânios şi scandalagiu la beţie“. Reîntors la Istanbul, Cantemir începe să-şi dezvolte latura artistică, vădind o serioasă înclinaţie către obiceiurile şi cultura otomană şi purtând barbă, işlic şi caftan, vestimentaţie la care va renunţa de abia în 1720.

Sprijinit de Mehmed-Paşa şi având susţinerea financiară a boierilor moldoveni, Dimitrie este desemnat în 1695 domn al Moldovei. Dar intenţiile sale, care după mamă, se înrudea cu Duca Vodă, domn al Munteniei între anii 1674-1678, vizau scaunul Ţării Româneşti, motiv pentru care cedează tronul fratelui său Antioh, el rămânând reprezentant al acestuia la Poartă.

În 1699 se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino. Evenimentul s-a răsfrânt puternic asupra relaţiilor politice dintre Ţara Românească şi Moldova, căci Dimitrie Cantemir îşi declară pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine, intrând astfel în conflict cu Constantin Brâncoveanu. Brâncoveanu însă îşi intensifică intrigile la Constantinopol şi reuşeşte pentru un timp scurt să obţină întemniţarea lui Cantemir. Deoarece Antioh, supărat din cauza unor neînţelegeri asupra unor proprietăţi lăsate de tatăl lor, refuză să-şi răscumpere fratele, Dimitrie îşi recapătă libertatea cu ajutorul ambasadorului Franţei la Istanbul.

Ulterior, Constantin Brâncoveanu face un compromis şi plăteşte câte zece pungi de aur pe an recompensă pentru moşiile confiscate în Ţara Românească ce-i reveneau Casandrei, drept zestre de la tatăl ei Şerban Cantacuzino, cu condiţia ca Dimitrie să renunţe definitiv la tronul muntean.

De teama unui conflict cu Rusia, care îl învinsese pe regele suedez Carol XII, susţinut de turci, în bătălia de la Poltava, Poarta caută să instaleze în Moldova un domn în care să aibă toată încrederea. La recomandarea lui Mehmed Paşa, ajuns mare vizir şi a hanulului tătarilor, Devlet Ghirai, încântat de descendenţa tătărească a familiei Cantemireştilor invocată de Dimitrie, la 14 noiembrie 1710, în cadrul unui Divan special convocat, turcii îl aduc în scaunul domnesc de la Iaşi pe tânărul Cantemir.

Numai că imediat ce ajunge pe tronul Moldovei, Cantemir ia legătura cu ţarul Petru al Rusiei şi, prin trimişii săi, încheie la Lutk, în Rusia, pe 2-13 aprilie 1711, un tratat secret cu acesta prin care Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei iar scaunul domnesc va fi rezervat pe vecie dinastiei Cantemireştilor.

Temându-se de opoziţie, Cantemir se adresează printr-o proclamaţie, mitropolitului, boierilor de curte şi celor din provincie, oştenilor, căpitanilor şi întregului popor, prin care motivează această trecere de partea ruşilor prin dărâmarea de către turci a cetăţilor din Moldova în perioada lui Alexandru Lăpuşneanu, pierderea Tighinei, Cetăţii Albe, Ismailului, dar si prin abuzurile de tot felul la care a fost supus pe timpul şederii la Constantinopol.

În baza tratatului, Dimitrie Cantemir se obliga să ridice sub arme 10 000 de oameni şi să pregătească alimente şi furaje pentru armata rusă. În luna mai a anului 1711, 30.000 de ruşi, în frunte cu feldmareşalul Boris Şeremetiev, trec Nistrul pe la Soroca. Cantemir face eforturi disperate să adune armata promisă, prin ameninţări precum că cei care nu se vor angaja în armată vor fi judecaţi, iar boierilor li se vor confisca moşiile, dar nu reuşeşte să adune mai mult de 7 000 de ţărani şi slugi evadate de pe proprietăţile boiereşti. Prima întâlnire dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I, care a avut loc la 24 iunie 1711 la Iaşi, în timpul căreia primul sărută umil mâna împăratului rus, se va încheia cu vizitarea bisericii ortodoxe Trei Ierarhi şi a mănăstirii Golia.

În ciuda trecerii trupelor muntene conduse de prinţul Toma Cantacuzino, nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino şi deci rudă cu Dimitrie Cantemir, în tabăra antiotomană, armata ruso-moldovenească, sabotată şi de marele vornic, Costache Lupu, însărcinat cu aprovizionarea, este învinsă pe 9 iulie 1711, la Stănilesti de cei aproape 120 000 de turci. Urmaşul lui „Sabie sângeroasă”, căutat cu insistenţă de turcii care-l considerau principalul vinovat, scapă cu viaţă doar ascunzându-se vitejeşte într-o caleaşcă a împărătesei Ecaterina.

Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Moldova, pe care, în urma trădării lui Dimitrie Cantemir, turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de apropiaţi, fostul domnitor părăseşte ţara luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus Moldova unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar 73 din cele 93 de sate sunt arse în totalitate. Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari ş.a., în număr de circa o mie (dintre cei plecaţi iniţial), au rămas pentru totdeauna în Rusia unde au întemeiat în gubernia Orlov o mică aşezare, Dmitrievka, actualmente oraşul Dmitrovsk.

Comportamentul lui Cantemir a avut repercusiuni şi asupra fratelui său Antioh, retras la Istanbul, care a fost întemniţat în închisoarea Şapte Turnuri în anul 1711 şi decapitat în 1726 ca urmare a suspiciunilor de a fi corespondat cu ruşii.

Marele cărturar...

În ciuda aurei care s-a creat în jurul său, reuşitele artistice ale efemerului domnitor sunt la fel de mărunte ca şi cele politice. La curtea otomană, Cantemir s-a făcut remarcat mai mult prin talentul său de interpret la tambur şi compozitor de curte. Activitatea sa s-a materializat în 450 de piese instrumentale, în principal de divertisment, şi trei arii dintre care cele mai cunoscute rămân „Aria de Cantemir” şi „Aria Dervişilor”.

În 1710 cand Ahmed III l-a numit domn al Moldovei, Cantemir i-a dedicat un Makam Neva- melodie elogioasă- care i-a mers direct la inimă sultanului şi în schimbul căreia a primit numeroase daruri. Stilul laudativ al domnului moldav s-a manifestat la fel de puternic şi în 1714, când a scris un Panegiric dedicat ţarului Petru I al Rusiei, rostit în greceşte de fiul său Şerban la serbarea de Paşti, în faţa unui public cunoscător de la curtea împărătească.

În 1714, la insistenţele savantului german, baronul Heinrich Huyssen, aflat în slujba lui Petru I, Dimitrie Cantemir este ales primul membru din Rusia al Academiei din Berlin, la 14 iulie. Solicitarea Academiei către acesta, o lucrare de geografie care să ofere cărturarilor timpului informaţii precise şi clare privind adevărata situaţie a celor două provincii, Moldova şi Valahia, şi graniţele ce le despart una de alta, precum şi de ţările înconjurătoare, se finalizează doi ani mai târziu cu o carte care demonstrează, conform istoricului P. P. Panaitescu, că D. Cantemir habar n-avea despre organizarea și obiceiurile din cele două regiuni şi afirmaţiile acestuia despre acele vremuri erau în general aproape toate eronate.

„Descrierea Moldovei” a fost copiată cu tot cu greşeli după hărţile lui Sanson d’Abeville (Paris, 1665) şi Johan Batista Homan, iar adăugirile erau preluate dintr-o cronologie a lui Miron Costin, scrisă în limba polonă şi semnată de mai mulţi boieri moldoveni, în frunte cu mitropolitul Dosoftei, în 1681. Obiceiurile si tradiţiile moldovenilor s-au dovedit a fi de fapt evenimentele la care Cantemir, în scurta sa perioada cât a stat în ţară, a fost martor. În capitolul „Despre înmormântarea domnilor”, Dimitrie Cantemir a descris înhumarea propriului său tată iar în „Despre ceremoniile de logodnă şi de nuntă ale moldovenilor” se întrezăresc ecourile logodnei şi căsătoriei sale cu fiica lui Şerban Cantacuzino.

Celălalte opere ale sale sunt la fel de controversate, în “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”, de exemplu, scrisă in 1698, fiind copiate aproape cuvânt cu cuvânt pasaje întregi din studiul “Stimuli virtutum ac fraena peccatorum” a teologului Andrea Wissowatius, tipărit în 1682 la Amsterdam, si din “Strategematibus Satanae” (1610) a gânditorului reformat, Giacomo Aconcio.

La fel o altă lucrare a sa “Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” (Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte), redactată în limba latină, este o simplă compilaţie după unele texte din opera filozofului Jan Batista van Helmont (1577-1644), publicată în 1648 de fiul său, Franciscus Mercurius van Helmont sub titlul “Ortus medicinae, vel opera et opuscula omnia”. Singura operă luată în seamă de academia berlineză a fost „Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (Creşterea şi descreşterea Curţii otomane)”, dar şi aceasta s-a dovedit a fi un rezumat cu grave greşeli de cronologie a cărţii “Istoria Musulmană” scrisa de cărturarul Johann Leunclavius în 1591, la care au fost adăugate capitole din “Sinopsis Historiarum”, o lucrare monumentală dedicată în 1690 de istoricul Saadi Effendi din Larissa, sultanului Mustafa.

O astfel de activitate literară se pare că nu a fost pe placul conducerii Academiei germane, care la scurt timp a întrerupt corespondenţa cu Cantemir, “uitând” să-i mai confere diploma de membru titular, după cum semnalează istoricul Sever Zotta în anul 1931.

Pe data de 21 august 1723, Cantemir, bolnav de diabet din cauza efortului de a copia atâtea cărţi, decedează la vârsta de numai 50 de ani.

Cum s-a transformat banditul Radu Anghel în “Radu mamii”…

Printre personajele mitice din folclorul românesc, o apariţie pitorească o face haiducul Radu Anghel, căruia i-a fost dedicată o binecunoscută baladă populară. Doar că felul în care acesta este descris în versurile melodiei n-are nici o corespondenţă în faptele nemilosului haiduc.

Radu Anghel s-a născut în anul 1827 în satul Greci-Boteşti, judeţul Dâmboviţa. Tatăl său, Gheorghe Anghel, un pandur al lui Tudor Vladimirescu, era cunoscut mai mult ca hoţ, decât ca luptător. După înăbuşirea Revoluţiei de la 1821, acesta s-a ascuns la mănăstirea Răncaciov din Fureşti, de unde, alungat de stareţul mănăstirii tocmai din cauza viciului său. a ajuns în satul Greci. Aici s-a căsătorit cu Despa, cu care a avut o fată şi un băiat, nimeni altul decât personajul de legendă de mai târziu, Radu.

În 1850, Radu este prins hoinărind prin Bucuresti şi ajunge în puşcăria din Dealu Spirii. Aici face cunoştinţă cu o serie de tâlhari, printre care şi Soare Vlad, care-l îndeamnă să se răzbune pe cei care l-au băgat în închisoare şi pe cei bogaţi. Acest individ a fost cel care l-a influenţat în a săvârşi crimele şi furturile de mai târziu.

Eliberat din închisoare în 1853, devine adjunctul lui Soare, alături de care participă la jefuirea unui bogătaş din satul Trestieni, pe nume Iordache. Indignat că Soare îşi însuşeste cea mai mare parte din furturi, Radu părăseşte banda şi se angajează slugă la un cioban bogat, un anume Sandu, din satul Prundu-Ostrov, unde învaţă să scrie şi să citească, devenind omul de încredere al acestuia. Din cauza atacurilor turceşti, Sandu se hotărăşte să vândă animalele şi să se retragă la fiul său, care locuia în satul Călugăreni-Ilfov. Sandu, însoţit de Radu, pleacă spre sat călătorind cu o barcă pe Dunăre. Radu, tentat de suma mare de bani pe care ciobanul o avea asupra lui, îl omoară, îi ia banii şi se retrage în satul natal unde îşi deschide o cârciumă. Aici se face repede remarcat mai ales datorită ţiganilor lăutari care primesc bani grei de la el să-i facă o poveste bună de cântat. În anul 1855, când se întorcea de la târgul care se ţinea în comuna Pietroşiţa-Dâmboviţa, de unde cumpărase o bute pentru ţuică, Radu Anghel o întâlneşte pe Tudoriţa, în vârstă de 14 ani, pe care o transformă, împotriva voinţei ei, în amanta sa.

Vizitat de Soare, i se propune să ia conducerea bandei şi să-i atace pe arendaşul moşiei Mătăsaru, Ştefan Popescu (Gât Strâmb), pe popa Gheorghe din satul Cândeşti, pe arendaşul moşiei Glodeni, Mihalache Grăureanu dar şi pe judecătorul Mihăilă Furduiescu, cel care-l condamnase pe Soare. Fără să stea pe gânduri, Radu acceptă propunerea şi devine şeful unui grup format din puscăriaşi eliberaţi de curând, avându-l ca locţiitor pe Soare, caracterizat ca fiind un om extrem de crud și nemilos. Împreună, încep să atace, să fure şi să omoare, înspăimântând această parte de ţară. Aria de acţiune erau localităţile din judeţele Argeş, Dâmboviţa, Muscel, Prahova şi Ilfov.

Atacurile în cele mai multe cazuri erau conduse de Soare, care se dădea drept Radu. Percheziţiile care se fac la locuinţa lui Radu nu scot nimic compromiţător, mai mult, descrierile făcute de pagubaşi ale şefului bandei nu corespundeau cu realitatea. Soare era voinic, gras, îmbrăcat nemţeste, pe când Radu era slab, cu mustaţă, îmbrăcat cu haine ţărăneşti.


În luna martie 1858, este atacat conacul arendaşului Ştefan Popescu. Acesta, ajutat de săteni, îi prinde pe Radu, Soare şi un alt hoţ, Bucur. Închis, Radu mărturiseşte procurorului tribunalului din Câmpulung Muscel că el este cârciumarul şi căpitanul bandei, declarându-i: “Ce vrei să ştii de la mine? Că am furat? Că am spart case şi lăzi? Că am schingiuit şi omorât? Iacă, ţi-le, mărturisesc….că eu sunt cârciumarul din Boteşti? Iacă, şi asta ţi-o mărturisesc….Ai aflat ce ţi-ai dorit? Acum dă-mi voie să-ţi spun şi aceea ce nu ştiai sau nu doreai, adică pricina pentru care m-am făcut hoţ…Împreună cu laptele mamei, am supt şi laptele spre fapte rele: pilda cea rea  m-a aruncat în braţele ticăloșiei. Dumnezeu poate ar fi sădit în mine iubirea de bine şi dorinţa de nume, doar că legile voastre m-au aruncat fără voie în puşcărie, m-au vărsat în fragezimea vârstei într-o lume de tâlhari şi m-au făcut să învăt cum să mă fac hoţ şi omorâtor”.

Procesul se judecă la Câmpulung dar Radu şi Soare reuşesc să evadeze.

Din acel moment, a devenit un tâlhar mai violent, care nu se sfiia de la tot felul de fărădelegi pentru a-şi atinge scopul şi care tortura şi ucidea fără milă. Împovărat de păcate, se spovedeşte la un preot, Marin, dar imediat după spovedanie, realizând ca preotul îl poate denunţa, îl ucide şi pe acesta.

În Dâmboviţa a operat o perioadă şi în zona Bărbuleţu (Cetatea), unde sătenii îl protejau şi-i furnizau informaţii despre demersurile poterei. Casa şi locul unde-și ascundea prada era o grotă pe un deal calcaros de pe raza acestei comune, grotă ce astăzi îi poartă numele.


În 1861, Radu însoţit de trei tovarăşi, ajunge la tarlaua Hârleştilor, ce-i aparţinea ciobanului Marin Parnia, din satul Cândesti-Vale, care-i ospătează şi le pune la dispoziţie tot ce au cerut. Parnia pleacă de la stână pretextând o întâlnire de afaceri şi merge să anunţe autorităţile. Radu, simţind că ceva nu e în regulă, părăseşte stâna.

Abia în anul 1866 dorobanţii din patru judeţe (Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Muscel), sub comanda căpitanului Negoiescu, descoperă locul unde se găseau Radu şi Soare, îi înconjoară şi-l împuscă mortal pe Dealul Carstienilor, de lângă Râncaciov – Argeş, pe Radu, dând naştere unei legende.

Istoria neminţită a Transilvaniei (II)

În 1235, de teama creşterii puterii lui Ioan Asan II al Bulgariei, care s-a aliat cu Ioan Dukas Valatses, împăratul Niceei şi s-a rupt de Roma în 1232, prinţul Bela, devenit regele Bela IV al Ungariei, înfiinţează Banatul de Severin, ca zonă tampon, prin care vlahii găsesc o nouă modalitate de a pătrunde uşor în Transilvania.

În 1239, o uriaşă armată mongolă condusă de Batu Han îi învinge pe cumanii regelui Kutun. Mongolii cuceresc Muntenia şi sudul Transilvaniei iar vlahii devin vasalii acestor cuceritori, pe care îi călăuzesc către Transilvania, unde, în bătălia de la Muhi, zdrobesc armatele maghiare. După ce mongolii se retrag în 1242, vlahii , deveniţi majoritari în urma pieririi multor cumani în lupte, încep să coboare din munţi şi să înfiinţeze aşezări stabile. Aceştia de obicei se aşezau la marginea localităţilor, creând o localitate geamănă care păstra numele original maghiar, la care se aplica o terminaţie vlahă.

Regele Bela IV, revenit în ţară după înfrângerea de la Muhi, încearcă repopularea unei ţări devastate de mongoli şi acceptă crearea unui voivodat semi-independent vlah, ca parte a Banatului de Severin. Permisiunea regală este urmată de o alta în 23 iunie 1250, prin care regele doreşte să atragă diferite minorităţi printre care şi vlahi, să se stabilească în zonele depopulate. Vlahii primesc chiar şi privilegii din partea maghiarilor , cum ar fi eliminarea plăţii taxelor sau posibilitatea de a se aşeza pe domeniile episcopale şi ale statului. Mulţi vlahi s-au stabilit întâi în ducatul Bosniei, ce aparţinea de Ungaria din 1210, sau în partea de nord a Bulgariei, care deasemenea era un stat vasal Ungariei din 1255, după care s-au mutat în comitatele de sud din Transilvania.

La sfârşitul secolului XIII, erau cunoscute numai 9 aşezări valahe pe teritoriul regatului maghiar. La jumătatea sec. XIV, existau 24 de sate, din cele 736 documentate. În 1404, numărul aşezărilor vlahe a crescut la 95. Prezenţa lor este menţionată în special în zonele de graniţă, în văile ascunse ale pârâurilor şi pe păşunile de pe pantele munţilor. Conform listelor papale de colectare a zeciuelii din 1332 si 1337, in episcopia Transilvania, existau 310 000 de unguri si secui, 21000 de saxoni si doar 18 000 de vlahi.

La începutul sec. XIV, regele Carol Robert de Anjou introduce limba latina în cancelarii, şcoli şi biserici. Deşi de origine latină, vlahii au perceput acest gest ca un atac la cultura şi la religia lor greco-slavonă, izolându-se în munţi pentru a nu participa la viaţa socială.

În 1324, cumanul Basarab, devenit conducător al Munteniei, atacă surprinzător Banatul de Severin, locuit majoritar de unguri, şi îl anexează regatului său. Regele maghiar cade în cursa întinsă de cuman şi, învins la Posada, recunoaşte independenţa tânărului stat. În aceeaşi perioadă în Moldova apărea un alt principat, sub suzeranitate maghiară, înfiinţat de Bogdan, voievod de Maramureş. Conform cronicii ruseşti a lui Nestor, regele maghiar Ladislau Cumanul, ameninţat de o altă invazie mongolă, a cerut ajutor Romei şi Constantinopolului în 1284-1285. Ca răspuns la solicitarea sa, o armată formată în principal din mercenari vlahi din regiunea Ibar (în prezent, în Serbia) a fost trimisă de bizantini. Aceşti vlahi au luptat alături de unguri împotriva mongolilor pe care i-au învins pe valea râului Tisa, primind drept răsplată de la regele maghiar proprietăţi în Maramureş, unde au şi rămas definitiv. Într-un document din 1335, Bogdan, fiul lui Mikola, era menţionat ca grănicer în Maramureş, de unde a migrat în Moldova, în 1348.


În timpul domniei lui Ludovic cel Mare (1342-1382), în Balcani apar turcii otomani. Amenintaţi cu luarea în sclavie, vlahii primesc acordul regelui maghiar de a se stabili nu numai pe proprietăţi regale sau episcopale, acesta decretând ca proprietarii de pământuri şi orăşenii să permită vlahilor să se aşeze oriunde doresc. În iulie 1366, parlamentul maghiar se intrunea la Turda pentru a dezbate plângerile locuitorilor împotriva comportamentului noilor sosiţi.

Ştefan Bathory, voevod al Transilvaniei ( 1571-1581), devenit mai târziu rege al Poloniei, a adus un mare număr de vlahi din teritoriile ocupate de turci, pe care i-a aşezat în Transilvania. Este perioada în care apar şi primele aşezari permanente iar numărul localităţilor locuite de vlahi ajunge la 389, cele mai multe fiind în comitatul de Hunedoara. În zonele locuite de saşi şi secui însă nu exista nici o localitate vlahă.

Limba literară a vlahilor a apărut tot acum, când saşii din Transilvania au introdus reforma în rândurile acestora. Prima carte tipărită în latină a fost traducerea Psalmilor din maghiară, în 1570, editată de Tipografia Regală. Aceeaşi tipografie a editat şi Catehismul Calvinist în limba vlahă, tradusă tot din maghiară.

În 1601 austriecii l-au numit guvernator al Transilvaniei pe generalul Gheorghe Basta, care a condus ţara fără milă. El a perceput taxe împovărătoare şi în loc să-şi plătească mercenarii, îi instiga să jefuiască populaţia. În 1603, întreaga populaţie din regiunea Caransebeş a fost exterminată. Domnitorul muntean Radu Şerban a primit permisiunea de a se aşeza cu familia şi curtea sa în zona depopulată. În 1664 are loc o altă migraţie masivă a vlahilor în teritoriile ocupate de saşi şi în zona Mureşului.

În 1657, a izbucnit războiul între Suedia şi regatul polon. Fiecare parte i-a cerut lui Gyorgy Rakoczi, voievodul Transilvaniei, să-i fie aliat. Acesta a ales să-l sprijine pe regele suedez, în timp ce împăratul habsburg, Leopold I, i-a susţinut pe polonezi. Rakoczi a mers să-i ajute pe suedezi cu o mare armată formată din secui, dar copleşit de numărul mare de inamici, s-a retras. Pe drumul de întoarcere soldatii săi au fost înconjuraţi de tătari şi majoritatea secuilor au fost ucişi . În acest fel Transilvania, rămasă fără armată, a fost mulţi ani devastată de atacurile turcilor, pe de-o parte şi a tătarilor, pe cealaltă parte. În 1661, turcii devastaseră aproape întreaga Transilvanie. Toate oraşele din şapte comitate au fost arse în întregime şi 100 000 de secui au fost luaşi în sclavie la Constantinopol. Un al doilea val de păstori vlahi au coborât din munţi şi au ocupat aceste teritorii, numărul lor a crescut de la 200 000 în anul 1700 la 425 000, 30 de ani mai târziu. În partea de sud a comitatului Bihar, din cele 40 de localităţi vechi ale maghiarilor, 33 au devenit complet vlahe, patru localităţi au dispărut complet şi numai trei au rămas locuite de unguri.

Un rol important în acest fenomen l-au avut habsburgii. Scopul acestora era de a slăbi influenta noilor religii protestante la care aderaseră ungurii din Transilvania prin schimbarea compoziţiei sociale a regiunii. De două ori pe an, criminalii şi cei suferind de sifilis şi alte boli venerice erau aduşi cu vaporul pe Dunăre din Germania şi Austria.

În 1784, fiul Mariei Teresa, împăratul Joseph II, a devenit rege al Ungariei, dar a refuzat să jure că va respecta constituţia ungara, ordonând un recensământ . Preoţii ortodocşi au explicat populaţiei vlahe că acest recensământ i-ar elibera de statutul de iobagi, permiţându-le să devină soldaţi sau oameni liberi fără acceptul nobilimii maghiare. În acest timp, Horia devine conducătorul militar al vlahilor. El a arătat acestora un document prin care pretindea că are binecuvantare de la Joseph II, scrisă cu litere de aur. Spunea că împăratul dorea uciderea tuturor ungurilor din Transilvania şi l-a autorizat pe el să conducă această acţiune. Aşa că vlahii i s-a alăturat, incendiind toate aşezările maghiare din comitatele Zarand, Hunedoara, Turda, Cluj, Alba şi Sibiu şi masacrând aproape toată populatie. Ca rezultat al acestei răscoale 62 de localităţi maghiare, 132 de case de nobili şi peste 4000 de maghiari au dispărut, în timp ce Horia a devenit erou naţional al românilor.

Începând cu 1791, vlahii au pledat pentru o nouă teorie, aceea că ei sunt de fapt străvechea populaţie a Transilvaniei , fiind descendenţi din coloniştii romani ai lui Traian. Conform teoriei, valahii ar fi avut o înţelegere cu conducătorul maghiar Tuhutum încă din 896. Bazându-se pe această teorie, vlahii au trimis o petiţie regelui austriac Leopold II, prin care cereau recunoşterea poporului român alături de cel maghiar, secui şi saş, ca al patrulea element etnic , cu drepturi egale. Împăratul nu a dat curs solicitării dar o parte a nobilimii maghiare a sprijinit iniţiativa, ca una culturală, astfel încât Pesta a devenit centrul naţionalismului vlah. Prima şcoală vlahă s-a înfiinţat la Blaj, pe un teren ce a aparţinut voievodului transilvănean Mihaly Apafi. În scurt timp, 300 de şcoli vlahe au luat naştere în Transilvania, şi pe timpul domniei lui Leopold II, numărul acestora a ajuns la 500, în ciuda opoziţiei acestuia. În 1831, prima facultate de filozofie s-a înfiinţat la Blaj, urmată apoi de una de teologie.

În demersul lor, vlahii au primit un puternic sprijin politic şi religios din partea Rusiei. Ruşii au fost primii care au răspândit ideea unei Valahii mari. În 1770, habsburgii au organizat o asociaţie, “Fraţi de cruce”, care avea ca scop să-i ajute pe vlahi să-şi dezvolte sentimentele naţionale. Paradoxal , acest gest a dus printre unguri şi secui la reînvierea naţionalismului maghiar. În 1848, revoluţia maghiară este înăbuşită de către forţele armate combinate ale Rusiei şi Austriei.


Evenimentele ulterioare se cunosc. Ungurii din Moldova şi Valahia se aflau de acum pe teritorii româneşti. Multe din şcolile maghiare au fost închise deoarece românii nu permiteau să vină profesori sau preoţi din Ungaria. Când ungurii au cerut ajutorul Vaticanului, acesta a trimis preoţi italieni care vorbeau doar latina, făcând ca şi limba maghiară să dispară în scurt timp.

Istoria neminţită a Transilvaniei (I)

După primul război mondial, scopul Franţei a fost de a distruge statul german şi de a dezintegra monarhia austro-ungară. G. Clemenceau, preşedintele ţării a creat astfel câteva state artificiale în Europa Centrală, printre care şi România în forma ei actuală. Astfel teoria daco-romană, care nu a fost luată în serios niciodată până atunci, a fost acceptată ca o istorie reală, deşi nicio sursă istorică, document, cronică, descoperire arheologică sau hartă care să pună Transilvania pe teritoriul României, nu exista înainte de 1920.

Până la acel moment istoricii români au încercat fără succes să găseacă o evidenţă palpabilă a acestei teorii,

prin care să justifice drepturile asupra Transilvaniei. Au rămas însă doar cu presupuneri, deducţii “logice” şi analogii gen obiceiul ţăranului român de a pune bani între degetele celor decedaţi pentru a trece în lumea de dincolo, sau a traversa râul Styx în tradiţia romană, sau dansul Căluşarilor, care ar celebra răpirea Sabinelor. 

În baza dovezilor existente la ora actuală, romanii au evacuat complet teritoriul Daciei, iar începând cu sec. III până în sec. XIII, nu există nicio singură urmă a prezenţei românilor în această regiune. Încă din anul 117, împăratul Hadrian a ordonat retragerea din Dacia, lăsând doar pentru pază doar “două legiuni de barbari”( Sextus Rufus & Eutropius). În 271, Dacia devenea prima provincie romană abandonată, la doar 164 de ani de la cucerirea ei, iar Dunărea noua graniţă împotriva triburilor germanice.

În acest timp, pe coasta dalmată, în Epir, Moesia şi chiar Panonia, apăreau primele populaţii romanizate, care ulterior vor purta numele de vlahi. Romanizarea Balcanilor s-a întrerupt în 395, când împăratul Flavius a murit, iar imperiul a fost împărţit între cei doi fii ai săi: Arcadius şi Honorius. Arcadius, care a primit partea de est ce includea şi peninsula balcanică, a început o re-elenizare de ordin cultural a teritoriului. Dacia Aureliană, care a existat timp de 124 de ani (271-395), ca provincie romană în sudul Dunării, a devenit astfel provincie greco-bizantină, în timp ce Dalmaţia şi Ilyricum au rămas latine până în 476, când Roma s-a prăbuşit şi au devenit parte a imperiului Bizantin.

În comparaţie cu partea de nord a Dunării, unde populaţiile autohtone ar fi trebuit să reziste invaziilor succesive ale goţilor, gepizilor, hunilor, avarilor, slavilor, bulgarilor, maghiarilor, pecinegilor sau cumanilor, în vestul peninsulei balcanice, între marea Adriatică şi munţi, noile triburi de păstori romanizaţi, vorbitori de latină vulgară, s-au putut dezvolta în linişte, la adăpost de migratori şi de perceptorii bizantini.

Dar nenorocirea urma să vină din alt colţ de lume… Balamber, regele hunilor îi învinge pe avari şi heruli în nordul mării Negre, apoi distruge imperiul ostrogot al regelui Hermanich, împingându-i pe aceştia spre vest. Ostrogoţi, cunoscuţi şi ca gepizi, au intrat în Transilvania unde timp de câteva generaţii au fost vasali ai hunilor. În drumul lor către Carpaţi, hunii îi înving şi pe vizigoţi pe râul Nipru, determinându-i pe aceştia, sub regele Athanaric, să se retragă spre sud şi să pătrundă în Balcani, în 376.

În 395, conducătorul vizigot Alaric, furios că nu este recunoscut ca rege roman de bizantini, devastează nordul peninsulei până la porţile Constantinopolului. Învinşi de mareşalul Stilicho, vizigoţii se retrag în Epir şi partea de nord-vest a Illyricumului, forţând populaţiile de vlahi din această zonă să migreze către munţii Balcani şi coasta de nord a Dalmaţiei. Odata cu dezintegrarea imperiului hun, vlahii, îngrijoraţi de raidurile tot 

mai dese ale soldaţilor imperiali şi de taxele mari, şi-au continuat migraţia înspre nord, unde influenţa bizantină era mai scăzută. 

La sfârşitul sec. VII, triburile bulgarilor, o populaţie de origine turcă, se aşează în fosta Dacia Inferior, teritoriu cuprins între munţii Apuseni şi Dunărea de Jos, după care, în 680, traversează Dunărea , înving armatele bizantine şi se stabilesc în nordul Balcanilor. După ce-şi aleg capitala la Preslav, bulgarii devin stăpânii ambelor maluri ale Dunării, Moldovei şi Basarabiei. Alături de ei o altă populaţie îşi face apariţia în această zona: slavii sau sclavinii, cum erau numiţi de autorităţile de la Constantinopol. În scurt timp aceştia i-au depăşit numeric pe bulgari, iar la jumătatea sec.IX, când bulgarii, sub regele Boris I (852-890), au trecut la religia greco-ortodoxă, erau deja un popor slavizat.

În sec. X, cea mai mare parte a vlahilor trăia în munţii Pind, între Epir şi Macedonia. O altă parte se găsea în munţii Balcani, iar o ramură popula în continuare Dalmaţia şi vestul Macedoniei.

În 867, încep primele dispute religioase între bizantini şi Roma. Zece ani mai tărziu patriarhul Photius, susţinut de împăratul Vasile I, decide elenizarea forţată a tuturor locuitorilor din Balcani. Regele bulgar Simeon (893-927) profită de nemulţumirile create de iniţiativa patriarhului şi se autointitulează “Împărat al romanilor şi bulgarilor”, ridicând armele împotriva imperiului. Vlahii, păstrători în obiceiurile şi limbajul lor de elemente latine, se pun sub protecţia lui Simeon şi migrează în număr mare în Bulgaria, inclusiv în posesiunile din nordul Dunării.

În acest timp, între Nipru si Nistru îşi făcuseră apariţia primele triburi maghiare. În 895 Impeeriul roman de Răsărit încurajează pe maghiari să pornească o campanie împotriva ţaratului bulgar. Aceștia au acceptat, au trecut Dunărea pe la Silistra și au ajuns la Preslav. Dar acest succes foarte rapid l-a neliniștit pe împăratul Leon al VI-lea care nu dorea să vadă o nouă putere barbară apărând în locul unei Bulgarii creștinate.

Sub amenințarea bulgarilor şi pecinegilor ungurii sunt nevoiţi să traverseze Carpații prin trecătoarea Verețke, urmând cursul râurilor Nistru şi Tisa şi să se stabilească în Câmpia Panonică şi vestul Transilvaniei. Conform britanicului C.A. Macartney, specialist în istoria medievală a Europei Centrale, în acel moment singurii locuitori ai Transilvaniei erau secuii şi minerii bulgari şi existau mici organizări prestatale de slavi, vlahii nefiind menţionaţi în niciun document.

În sec. X-XI, han al Transilvaniei era Gyula, a cărui fiică, Sarolta, a devenit mama lui Vajk, cunoscut şi ca Ştefan cel Sfânt, primul rege al Ungariei (997-1038). Sub conducerea lui Gyula, maghiarii intreprind alături de pecinegi, incursiuni în Bulgaria, care ocazional atingeau şi locurile din munţii în care locuiau vlahii. Când în 972, Bulgaria devine stat vasal Imperiului Bizantin, vlahii, atacaţi de maghiari, pecinegi, slavi knieveni şi de trupele imperiale, abandonează ocupaţia lor ancestrală de păstori şi devin cărăusi (kjelators), din acel moment fiind cunoscuţi de sârbi şi bulgari doar sub această denumire.

Anul 976 este primul an în care vlahii sunt menţionaţi oficial, în cronica bizantinului Ioannes Skyletses, care notează că David, fratele regelui bulgar Samuel, a fost ucis în zona lacului Prepa de nişte vlahi-kjelatori. Începând cu 1018, Bulgaria a devenit timp de 168 de ani parte a imperiului bizantin. Permanenta fugă a vlahilor de perceptorii bizantini este reglementată de împăratul Vasile II, care transferă către episcopia din Ohrida sarcina de a-i organiza pe vlahi şi să strângă taxele eclesiastice. Dacă unii dintre vlahi au acceptat aceste condiţii, cei mai mulţi au preferat să treacă Dunăreă şi să se stabilească în zonele controlate de triburile pecinegilor, alături de care sunt amintiţi în atacul asupra Constantinopolului din 1027, ca mercenari.

În 1064, un alt trib turanic din nordul mării Caspice, cumanii, distrug imperiul pecineg, trec Dunărea şi invadează Balcanii până la Salonic. Bazându-se pe sprijinul cumanilor, vlahii sud-dunăreni îi instigă pe greci şi populaţiile din zona Tesalia să se revolte împotriva imperiului. Cronicarul bizantin Kekaumenos, care descrie stilul de viaţă al vlahilor, amintind de influenţele latine din limba acestora, îi portretizează ca duplicitari, gata sa servească şi apoi să trădeze pe oricine. Respinşi de forţele locale, cumanii se retrag în nordul Dunării unde ocupă o regiune imensă cuprinsă între Muntenia, munţii Ural şi nordul mării Caspice, devenind suzeranii valahilor care s-au retras cu ei şi ai celor care se aflau deja pe acele meleaguri.

Cu timpul, o parte a vlahilor renunţă la vechile meserii, preiau nume şi obiceiuri cumane şi se înregimentează în trupele acestora. În 1094, pretendentul Constantin Diogene ameninţă Constantinopolul cu o uriaşă armată cumană. Ana Comnena, fiica împăratului Alexius Comnenul, îi menţionează pe vlahi alături de cumani. Când împăratul bizantin îi respinge pe invadatori şi porneste o campanie împotriva lor, ajunge într-o localitate, Anchialos, situată în nordul munţilor Balcani. Aici un conducător vlah, Pudolos, îi sugerează acestuia să înainteze spre Dunăre, pentru a-i lua prin surprindere pe cumani. În acelaşi timp, alţi vlahi, familiarizaţi cu zonele muntoase ale Balcanilor, îi conduc pe soldaţii cumani pe cărări şi văi ascunse, până în spatele bizantinilor, producând mari pagube în rândul acestora. Întâmplarea a produs o puternică emoţie la curtea bizantină, care a pornit o adevarată vânătoare împotriva vlahilor.


În acest context, coroborat cu deteriorarea condiţiilor din Serbia, unde dinastia Nemanizilor devenea din ce in ce mai puternica, grupuri tot mai mari de vlahi treceau Dunărea, apărând în Muntenia, Oltenia şi în Carpaţii Transilvăneni. Aşezaţi în zone înalte şi nepopulate, unde îşi creşteau animalele fără să deranjeze pe nimeni, vlahii au fost primiţi cu braţele deschise de regii maghiari. Cu un vocabular sărac, vlahii au preluat cuvintele ungureşti care le definea noul statut. Astfel „szallasadar”, care înseamnă „a primi un adăpost” s-a transformat în „a sălăşdui”, iar „befogadas”, care reprezenta promisiunea unei primiri a devenit verbul „a făgădui”.

În Bulgaria, nesfârşitele războaie ale lui Ioniţă Caloian cu vecinii săi i-au determinat pe mulţi vlahi să se alăture confraţilor săi în Muntenia şi sudul Transilvaniei, unde nu erau obligaţi să satisfacă serviciul militar.

În 1204, imperiul bizantin se prăbuşeste sub loviturile cruciaţilor catolici. Puşi în situaţia de a deveni eretici şi schismatici datorită orientării lor ortodoxe, mii de vlahi părăsesc Balcanii şi migrează către munţii transilvăneni. Primele menţionări oficiale ale acestora în Transilvania apar în timpul domniei lui Andrei II(1205-1235), în 1206 şi 1222, când saxonilor din Ardeal li se permite transportul sării în zonele secuilor şi vlahilor („per terram Balachorum”) sau cum mai era cunoscută „terra deserta et inhabitata”, ţara deşertică şi nelocuită. În acelaşi an, alt document menţionează prezenţa vlahilor într-un singur sat din Haţeg. În 1283, în regiunea Bihorului se găsea o singură familie iar în 1288, vlahii apar pentru prima dată în preajma castelului Salgo, din actualul judeţ Sibiu şi în împrejurimile Braşovului. În 1292 şi 1293, patru latifundiari din regiunea Alba şi trei din comitatul Hunedoara, au primit permisiunea să aducă vlahi pentru a munci pe proprietăţile lor. Primele aşezări ale vlahilor în Marmureş apar în 1326 iar în zona Clujului, 6 ani mai târziu.


În 1234, papa Grigorie IX, trimitea o scrisoare către prinţul Bela al Transilvania prin care îl ruga să acorde „refugiu acestor sărmani vlahi care încearcă să scape de stăpânii lor cumani”. Este vorba de o ramură a vlahilor, aşa-numiţii "brodnici", stabiliţi în teritoriile ocupate de cumani între Siret şi Nipru. Pentru a-i face pe plac papei, Bela a creat printr-un decret regal un teritoriu special ” Silva Blachorum” pentru aceşti refugiaţi.

Negru Voda - personajul imaginar de pe tronul Ţării Româneşti

Existenţa unui domnitor legendar ca stăpânitor al Amlaşului şi Făgăraşului se bazează mai mult pe pretenţiile ulterioare ale viitorilor domni ai Ţării Românesti de a-şi justifica dreptul de proprietate asupra celor două provincii decât pe realitatea istorică. 

De-a lungul vremii, domnia lui Negru Vodă a traversat întregul ev mediu, fiind plasată la diferite perioade de timp şi confundată sistematic cu cea a altor domnitori munteni. În sec.XIX-lea, B.P. Haşdeu era de părere că misteriosul personaj este de fapt Radu I, care a domnit între anii 1370-1380. Nicolae Iorga era convins că Negru Vodă este una şi aceeaşi persoană cu Neagoe Basarab, pe care îl considera fondatorul ţării şi adevăratul ctitor de cetăţi şi biserici. 

Neagoe, fiu al marelui vornic Pârvul Craiovescu şi domn al Ţării Româneşti între anii 1512-1521, pentru a putea accede la tron, s-a dat drept fiu al lui Basarab cel Tânăr –Ţepelus şi şi-a luat numele de Basarab, ,,Întemeietorul”, titlu ce va fi folosit ulterior şi de domnitorii descendenţi din familia boierilor Craioveşti.

Istoricul grec Dionisie Fotino, care a trăit în sec. XIX, e şi mai categoric, afirmând că Negru Voda a descălecat de fapt în 1241, fugind din calea invaziei mongolilor.

După cercetarea amanunţită a unui inel găsit asupra cadavrului unui cavaler descoperit în 1920 sub pardoseala bisericii din Curtea de Argeş, istoricii români au ajuns la concluzia că inscriptia de pe inel, presupusă în slavonă, se traduce sub forma: “Io Radu Nigru W, Priştina 1128”, trimiţându-l pe sărmanul voievod pe la începuturile secolului XII.

Mai există ipoteze privind identificarea lui Negru Voda cu cneazul Balu, care, potrivit legendelor, voia sa unifice toate cnezatele valahe într-unul singur, cu voievodul Seneslau sau Litovoi, ban al Severinului, care au domnit în sec XIII, cu Tihomir, tatăl lui Basarab I şi chiar cu Basarab însuşi, datorită apartenenţei acestuia la aşa- numitul trib al cumanilor negri.


Ugrinus, adevăratul Negru Vodă?


Un alt personaj cu care Negru Vodă a fost identificat este Ugrinus, ungur get-beget, fiu al comitelui Posa din familia Csaki, a cărui poveste e extrem de interesantă. Nobilul Posa Csaki, fiul episcopului Ugrin, ucis în bătălia de la Mohi împotriva mongolilor lui Batu Han , este numit ban al Severinului in 1255 şi primeste drept feudă moşiile Făgăraş şi Sâmbăta. Fiul lui, tot Ugrin, după numele bunicului său, devine un apropiat al regelui Ladislau Cumanul şi ocupă funcţii importante în regat, ca ban de Severin (1268), voievod de Transilvania (1274) şi Mare Vistiernic (1279). 

În 1277 are loc însă revolta sașilor transilvăneni, care culminează cu incendierea clădirii episcopiei din Alba Iulia. Saşii sunt învinşi iar familia Csaki, acuzată ca a sprijinit revolta este deposedată de proprietăţile sale şi nu mai apare în documentele cancelariei până în 1290.
În această perioadă, regele Ladislau al IV-lea, a cărui mamă era de origine cumană, îşi schimbă opţiunile politice şi devine un apropiat al cumanilor, împrumutând obiceiurile şi chiar stilul vestimentar al acestora.

În 1290, voievodul transilvănean Roland Borsza pune la cale un complot în urma căruia Ladislau al IV-lea este asasinat şi urcă pe tron regele Andrei al III-lea, ultimul rege arpadian. Un an mai târziu, Andrei al III-lea convoacă prima dietă sau Sfat al Stărilor din Transilvania, la care Ugrinus, care dovedeşte cu acte de posesie dreptul de proprietate asupra respectivelor moşii, este repus în drepturi de către regele maghiar. Similitudinea de timp şi spaţiu între legendele lui Ugrinus şi Negru-Vodă este prea evidentă ca să nu o luăm în considerare.

Cea mai importantă menţionare a unui descălecator în Ţara Românească apare in 1590, într-o cronică a raguzanului Giacomo di Pietro Lucari. Acesta a preluat informaţia din letopiseţul boierului muntean Murgu, ambasador al domnitorului Dan al-II-lea la curtea regelui Serbiei precum şi dintr-o scrisoare a unui strămoş de-al său, Nicollo Lucari, la rândul său consul al republicii Raguza în Serbia, la jumătatea sec. XIV.

Giacomo Lucari scrie că “Negru Voda, de neam ungur, tatăl lui Vlaicu, puse în 1310 mâna pe această parte a Valahiei şi ridică cetatea Câmpulung şi numeroase biserici”. 

Alte menţionări, mai sumare, apar în 1549, într-un hrisov prin care domnitorul Mircea Ciobanul întăreşte mai multor boieri satul Hiriseşti şi munţii din jur, în baza unor hârtii de pe vremea lui Negru Vodă.

Pe 20 ianuarie 1620, doi locuitori din Câlceşti-Gorj primesc întărire pentru obcina lor pe care o aveau de la întemeierea ţării, din zilele lui Negru Vodă, domnul Gavrilă Movilă declarând că a văzut cu ochii lui cartea lui Negru Vodă, veche şi ruptă, motiv pentru care le-a reînnoit dreptul de proprietate cu un hrisov.

Pe 24 ianuarie 1622, trei săteni din Arcani-Gorj vin la domnitorul Radu Mihnea şi cer să li se întărească stăpânirile din Arcani, Căzăneşti şi Floreşti, spunând că sunt ale lor de la moşi şi de la strămoşi…încă din zilele aceluiaşi Negru Vodă. Ei susţineau că au avut şi cărţile voievodului peste acele terenuri dar culmea ghinionului!...le-au fost arse de panduri pe vremea lui Radu Şerban.

Într-un hrisov emis la 3 mai 1646 prin care domnitorul Matei Basarab (1632 – 1654) îşi întărea privilegiile şi dreptul de proprietate asupra munţilor din jurul oraşului, se face referire la mai multe documente existente în cancelaria domnească, emise de către domnitorii Radu Negru, Mihail, fiul lui Mircea cel Bătran şi Vladislav al II-lea.

În anul 1656, Constantin Şerban Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1654 – 1658, cercetează plângerea călugărilor contra pârgarilor şi a bătrânilor din oraşul Câmpulung, cu privire la dreptul de proprietate asupra Bisericii Catolice. Argumentul hotărâtor al călugărilor a fost un document, autentificat cu pecetea lui Negru Voda, în care se preciza că biserica a fost ridicată de Marghita, soția acestuia. Doar că în pomelnicul de lemn de la mănăstirea din Câmpulung, păstrat în “Cronologia tabelară a Ţării Româneşti” lucrare scrisă între 1746 şi 1764, doamna Marghita apare ca soția lui Basarab I. Bineînţeles că originalele acestor hrisoave n-au fost niciodată găsite.


Cât despre întemeieri, descălecări şi alte asemenea fantezii istorice, existenţa unei pietre tombale din anul 1300 în Biserica Catolică din Câmpulung, pe care este inscriptionat cel mai vechi document epigrafic medieval din Ţara Românească: "Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memorie, anno Domini MCCC" ("Aici este înmormântat comitele Laurențiu de Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300"), demonstrează că aceste locuri erau de mult locuite pe personaje reale si nu imaginare, extrase din mentalul alterat al istoricilor romani.














































.