miercuri, 11 decembrie 2013

Isus Christos, o "înviere" profitabilă


Această legendă (creştină), fabricată cu îndrăzneală post factum, pretindeau că ar fi de o asemenea autenticitate încât era mai presus decât Comentariile lui Cesar, pentru că în istoria mitului lor amestecaseră cîteva personaje reale ale epocii atribuite faptelor şi gesturilor pesudo-crucificatului. Dar tocmai ceea ce este stabilit de istoria romană şi de cea iudaică despre aceste personaje reale este chiar ceea ce dovedeşte fără dubii impostura fabricanţilor evangheliilor.

Cazul „Ponţiu Pilat”

Să îl luăm, de exemplu, pe procuratorul Ponţiu Pilat (Pilat din Pont); adevărata sa istorie a fost scrisă de contemporanii săi, acţiunile sale au fost menţionate de istoricii vremii. Ştim că a fost cavaler roman, că şi-a preluat sarcina la Ierusalim ca al şaselea procurator şi succesor al lui Valerius Gratus, în al unsprezecelea an al domniei lui Tiberius (anul 25 al erei creştine) şi că, după şapte ani, cu o severitate nemiloasă şi chiar cu cruzime, a reprimat o revoltă religioasă care a izbucnit în Galilea; apoi, doi ani mai tîrziu, adică în anul care a urmat pretinsei crucificări a lui Isus, a avut loc o nouă revoltă foarte violentă, ale cărei detalii sunt cunoscute: pentru a construi un apeduct, el a pus mîna pe comoara Templului şi a fost acuzat de abuz de putere şi de deturnare de fonduri. După un timp, locuitorii din Samaria asupriţi de acest administrator lacom au depus plîngere la guvernatorul Siriei, Lucius Vitellius, care era superiorul ierarhic a lui Ponţiu Pilat, simplu procurator, care nu avea şi n-a avut niciodată titlul de guvernator pe care Evanghelia i-l atribuie constant; reclamaţiile samaritenilor au fost admise de Vitellius, care a trimis un comisar din guvernul său, numit Marullus, să facă o anchetă la Ierusalim şi Pilat, care nu era deloc guvernatorul omnipotent imaginat de Evanghelie, a trebuit să răspundă în faţa comisarului delegat de şeful său Vitellius, singurul guvernator în acea ţară; raportul lui Marullus i-a fost defavorabil lui Pilat, astfel că procuratorul Iudeii a fost obligat să meargă la Roma pentru a se justifica în faţa lui Tiberius. Înainte de a ajunge în Italia (anul 37), Tiberius a murit şi Pilat i-a dat socoteală lui Caligula; destituit de împărat, el nu s-a mai întors la Ierusalim, unde a fost înlocuit de Marullus. Dacă marele proces al lui Isus Hristos a existat cu adevărat, cum de nu găsim nici cea mai vagă menţiune a istoricilor, care, vorbind despre Pilat, povestesc despre această neînsemnată afacere cu apeductul şi de cele două revolte, care nu au avut nicio urmare însemnată şi care nu au condus la formarea niciunei secte?

Irod… Cine e Irod?

Cât despre Irod din patimile lui Isus, el figurează în legenda creştină printr-o gafă pe care un autor inspirat de un zeu al cunoaşterii şi adevărului nu ar fi putut-o comite. În primul rînd, trei din cei patru evanghelişti ignoră total acest incident (care joacă un rol crucial în cadrul procesului) al dublei acuzări; Pilat l-a trimis să fie judecat de Irod, iar acesta din urmă l-a îmbrăcat într-o haină albă, ca pe un nebun şi l-au trimis înapoi la Pilat; Doar Luca cunoaşte acest incident capital (cap. 23, v. 6-12); Matei, Marcu şi Ioan nu suflă nici măcar un cuvînt, dar precizează în mod expres că Pilat, după ce l-a interogat pe Isus, la comparat cu Baraba, l-a biciuit şi l-a încoronat în bătaie de joc, l-a abandonat la iudei pentru a fi crucificat sub răspunderea lor. Această promenadă de la Pilat la Irod este o invenţie personală a impostorului care a semnat Luca.

Însă, acest Luca este prins cu mâţa în sac, tocmai pentru faptul că l-a imaginat pe Irod în palatul său, înconjurat de gărzile sale, la Ierusalim. Într-adevăr, Irod cel Mare, care a fost regele Iudeii, Irod căruia Evanghelia îi atribuie faimosul masacru al celor douăzeci de mii de bebeluşi de sex masculin, din Bethleem, pentru a fi sigur de uciderea noului născut Mesia, Irod care, conform istoriei, a murit cu patru ani înainte de data atribuită naşterii lui Hristos, acest crud Irod a fost succedat de cei trei fii ai săi, care au împărţit între ei Palestina, cu permisiunea împăratului roman: Archelaus a devenit rege în Iudeea, Samaria şi Edom; Filip a devenit tetrarh peste Batanea, Trachonitis şi Gaulanitis; Irod Antipas a devenit tetrarh în Galilea şi Perea. Archelaus n-a domnit decît nouă ani; în urma numeroaselor reclamaţii care i-au fost aduse, Augustus l-a destituit, l-a exilat la Viena (unde a şi murit), i-a confiscat bunurile şi a ataşat statele sale guvernului roman din Siria; de atunci, în Iudeea a fost un procurator şi izraeliţii din Iudeea şi Samaria n-au mai avut rege, nici măcar unul străin de rasa lor. Filip, primul soţ al nepoatei sale Herodias, de care s-a despărţit pentru a o ceda fratelui său Antipas, a domnit treizeci şi şapte de ani ca tetrarh şi a murit fără a lăsa urmaşi; capitala tetrarhiei sale a fost „Césarée de Philippe”, astăzi Banias, orăşel situat la izvoarele Iordanului. La moartea sa, Tiberius a anexat statele sale Siriei, aşa cum făcuse Augustus cu cele ale lui Archelaus. Irod Antipas a domnit ca tetrarh pînă la moartea lui Tiberius, iar apoi a fost deposedat de Caligula, care l-a exilat la Lion şi l-a înlocuit cu nepotul său Irod Agrippa, care a obţinut şi titlul de rege, deşi mai mult onorific, pentru toate vechile teritorii ale lui Irod cel Mare.

Aşadar, în vremea patimilor lui Hristos, nu a existat niciun Irod la Ierusalim. Tronul lui Irod cel Mare, care fusese ocupat de fiul său Archelaus, era gol de douăzeci şi şapte de ani. Irod Antipas, tetrarh al Galileii, avea palatul la Tiberias, nu la Ierusalim. Noul Irod, respectiv Irod Agrippa, care, de asemenea, a fost tetrarh al Galileii, avînd şi titlul de rege al Iudeii, n-a revenit la palatul din Ierusalim al bunicului său Irod I şi al unchiului său Archelaus decît după patru ani de le pretinsa dramă din Golgota. Astfel că, sub nicio formă, Isus nu ar fi putut fi trimis de Pilat la vreun Irod.

Preoţii nu pot lipsi …

În fine, cît despre cei doi mari preoţi Ana şi Caiafa, care jocă un rol important în legenda creştină, ei nu puteau figura sub nicio formă, avînd în vedere că primul era mort de mult timp iar al doilea n-a existat niciodată; ceea ce dovedeşte încă o dată că inventatorii celor patru evanghelii au fost străini de Ierusalim şi chiar ignoranţi în domeniul istoriei preoţilor iudei.

În primul rînd şi ca de obicei, cei patru farsori sunt în dezacord: potrivit lui Matei, Mesia, imediat după arestarea din grădina Măslinilor, este condus direct la Caiafa şi de aici este trimis la Pilat. Matei îl ignoră cu desăvîrşire pe marele preot Ana; potrivit lui Marcu, omul-dumnezeu arestat de gărzile Sinedriului este condus la marele preot, care, după ce l-a interogat şi l-a declarat blasfemator, l-a condamnat la moarte şi l-a dat pe mîinile lui Pilat. Marcu nu-l numeşte pe acest mare preot în niciun fel, nici Ana, nici Caiafa; potrivit lui Luca (cap. 3, v. 2), Ana şi Caiafa erau amîndoi mari preoţi în acelaşi timp, deşi, indiferent de epocă, funcţia de mare preot la iudei n-a fost niciodată exercitată decît de o singură persoană, dar Luca, care comite această eroare cînd e vorba de propovăduirea lui Ioan Botezătorul, cînd e vorba de patima lui Hristos, nu spune decît de un singur mare preot căruia nu-i menţionează nici măcar numele; potrivit lui Ioan, Mesia este trambalat de soldaţii evrei din grădina Măslinilor la Ana, caracterizat de acest evanghelist nu ca mare preot, ci ca socru al marelui preot Caiafa; Ana l-a legat fedeleş şi l-a trimis la Caiafa, care nu l-a interogat, nu l-a condamnat, limitîndu-se pur şi simplu să-l reexpedieze la Pilat, iar acesta nu s-a spălat deloc pe mîini (această versiune apare doar la Matei), ci, din contră, l-a judecat „în tribunalul său la Gabbatha” şi l-a condamnat în final, de teamă să nu fie el însuşi reclamat la Tiberius Cezar.

Acum, să comparăm aceste patru legende contradictorii cu adevărul istoric, întrucît cronologia marilor preoţi ai Ierusalimului a fost păstrată de scriitorii contemporani ai primilor Cezari; istoricii, cel puţin, nu se contrazic între ei şi scrierile lor sunt bazate pe documentele oficiale din epoca lor. Ananus, care în traducerea Evangheliei a devenit Ana, a fost numit mare preot în anul care a urmat îndepărtării lui Archelaus şi înlocuirii regelui Iudeii de un procurator, adică în anul 7 al erei noastre; el era al nouăsprezecelea mare preot, începînd de la Iuda Macabeu şi l-a succedat pe marele preot Isus, fiul lui Siah. Din anul 7 pînă în anul 18, funcţia de suveran pontif la evrei a fost exercitată succesiv de trei mari preoţi: Ismael, fiul lui Fabi; Eleazar, fiul lui Ananus (decedat); Simon, fiul lui Camith. În anul 19, a fost numit în această demnitate Iosif, din familia lui Jaddus, iar marele preot Iosif şi-a îndeplinit funcţia optsprezece ani, pînă la moartea sa (anul 36 e.n.), adică la trei ani după pretinsa crucificare a lui Hristos. El a fost succedat de Ionatan, din familia lui Ananus. Astfel, marele preot în funcţiune din timpul lui Pilat se numea Iosif, nu Caiafa şi nu a existat niciun Caiafa printre toţi marii preoţi, începînd de la originea instituţiei pînă la al şaptezecişinouălea şi ultimul, Fanaias, fiul lui Samuel, care a fost martor la căderea Ierusalimului şi la distrugerea Templului.

Cum se face un Mesia

Fără îndoială, în timpul lui Augustus şi al lui Tiberius, a existat vreunul care se autointitula Mesia; patriotismul evreiesc, mai ales în rîndul maselor populare, nu admitea nici cucerirea romană, nici o regalitate exercitată de prinţii hasmoneeni din dinastia lui Irod, care erau străini de rasa lor, veniţi din Edom, o vastă regiune din Palestina meridională. Au existat chiar mai mulţi aşa zişi Mesia, fiecare pretinzînd că este trimis de Dumnezeu să elibereze naţiunea oprimată şi să dea poporului lui Israel supremaţia prezisă de profeţi. În al patrulea an de domnie a împăratului Claudius (la unsprezece ani după pretinsa moarte a lui Isus), Mesia Theudas a condus un număr mare din conaţionalii săi la o revoltă ce a fost suprimată de Cuspius Fadus.

Dar un Mesia şi mai important l-a precedat, galileean ca Isus, a fost uns şi a devenit astfel Cristos; acesta se numea Iuda şi insurecţia pe care a iniţiat-o a avut un mare impact şi a fost importantă; ea s-a produs la puţin timp după destituirea regelui evreu Archelaus, adică la şase ani după pretinsa naştere a lui Isus. Acest Iuda Galileeanul propovăduia noi opinii religioase, după spusele istoricilor; Flavius Josephus îl numeşte „un mare sofist” şi îl prezintă ca fiind fondatorul unei secte la fel de semnificativă ca cele ale fariseilor, saducheilor şi esenienilor; această răzvrătire a fost înăbuşită de Publius Sulpicius Quirinus, guvernator al Siriei, în numele lui Agustus; acelaşi Quirinius care prezidase marele recensămînt al poporului evreu. Cu toate acestea, secta lui Iuda Galileeanul a supravieţuit ca şcoală secretă, păstrîndu-şi proprii conducători religioşi. Sub conducerea lui Menahem, fiul fondatorului torturat la Ierusalim şi rudă a lui Eleazar, iudaiţii sau zeloţii exaltaţi au avut o activitate extraordinară începînd cu anul 64, au cucerit Templul, cetatea Antonia, tot oraşul de sus şi castelul lui Irod, au făcut un mare carnagiu printre romani, l-au obligat pe Cestius Gallus, general al imperiului, să bată în retragere, dispersând armata sa, au organizat insurecţia în toată Palestina, şi-au masacrat conaţionalii cu opinii mai moderate. Toate acestea au dus în cele din urmă la intervenţia lui Vespasian cu şaizeci de mii de oameni. Restul se ştie: după un asediu de şapte luni, care a costat viaţa majorităţii populaţiei evreieşti, Ierusalimul a fost cucerit şi Templul incendiat.

Conducătorii asediaţilor au fost trei, reprezentînd trei părţi distincte: Eleazar, discipolul lui Iuda Galileanul, Ioan de Giscala şi Simon de Gerasa; Eleazar s-a sinucis pentru a nu cădea viu în mîinile inamicului; Ioan a murit într-o temniţă; Simon a fost păstrat pentru a împodobi marşul triumfal al învingătorului Titus şi, la scurt timp după aceea, a fost torturat în public la Roma. Toţi răsculaţii evrei care nu şi-au găsit moartea la căderea Ierusalimului au fost vânduţi ca sclavi şi dacă printre aceştia erau unii care se plângeau de această nouă condiţie, li se aplica tortura sclavilor, umilitoarea crucificare; pentru a-l umili şi mai mult pe Simon, l-au crucificat cu capul în jos.

În timpul îndelungatului asediu al cetăţii lui David, au fost discuţii foarte violente printre asediaţi; apoi, foametea a fost teribilă şi a provocat numeroase cazuri de alienare mintală. Se citează un om din popor, numit Isus, care umbla prin oraş şi le reproşa conducătorilor certurile dintre ei, exclamând: „Vai de voi! Vai de noi toţi! Vai de Ierusalim! Vai de mine!” În ziua când a rostit aceste strigăte sinistre, plimbându-se pe zidurile cetăţii, a fost ucis de una din pietrele lansate din catapultele asediatorilor; iudaiţii l-au proclamat profet şi martir.

Oare ne-am fi înşelat mult văzând originea creştinismului în secta lui Iuda Cristos Galileeanul, adversarul preoţimii iudaice şi al păgânismului greco-roman? Aceşti iudaiţi creştini sunt menţionaţi în epoca lui Nero, erau deja răspândiţi în diferite locuri în imperiu şi persecutaţi. După distrugerea Ierusalimului, supravieţuitorii acestuia sunt sclavi şi primii creştini ne sunt reprezentaţi ca fiind amestecaţi pretutindeni cu sclavii, făcînd propagandă religioasă printre sclavi, adunându-se în secret în catacombe cu sclavii păgâni pe care-i converteau la ideile lor de emancipare. Ar fi oare lipsit de raţiune să presupunem că, ascunzându-se pentru propaganda lor, iudaiţii sunt cei care au inventat aceste întâlniri frăţeşti, din care, mai tîrziu, s-a făcut comuniunea euharistică şi din care, legende vagi şi contradictorii au luat naştere, amestecând şi denaturând amintirile lui Ioan şi Simion, ale lui Iuda şi Isus?

Nimic nu este mai caracteristic, într-adevăr, decât data la care creştinismul fixează prima persecuţie împotriva discipolilor lui Isus: anul 64, spun savanţii bisericii, cînd Nero a promulgat edictul său. Ei bine, acest an 64 este cu siguranţă cel în care Eleazar, rudă şi discipol a lui Iuda Galileeanul, a ridicat în Palestina stindardul revoltei contra puterii romane; atunci iudaiţii au masacrat 3.000 de soldaţi ai imperiului care se găseau în garnizoană la Ierusalim. Nu e de mirare că în prezenţa acestei revolte, a acestei rebeliuni sângeroase, Nero, nelimitîndu-se doar la a ordona represiunea în Iudea şi în Galileea, a poruncit măsuri despotice contra tuturor evreilor răspîndiţi în diverse locuri din imensul teritoriu supus proconsulilor săi; nu e de mirare că a pus să fie căutaţi în Italia membrii sectei iudaite, mai mult chiar decât pe ceilalţi israeliţi şi că a ordonat să fie supuşi torturii toţi cei care au putut fi descoperiţi la Roma, văzând în ei conspiratori. Persecuţia lui Nero se aplică deci neapărat discipolilor lui Cristos Iuda, cel care nu este un mit. Apoi, plecând de la epoca lui Vespasian şi a lui Titus, adică după căderea Ierusalimului, consecinţă a insurecţiei lui Eleazar, supravieţuitorii naţiunii evreieşti, dispersaţi prin tot imperiul, au fost în permanenţă suspectaţi şi este foarte probabil că, printre diversele secte, cea a iudaiţilor a fost cea mai vânată şi persecutată. N-am fi oare îndreptăţiţi să credem că, pentru a se disimula mai bine şi pentru a deruta suspiciunile, şefii acestei secte au putut să mascheze legătura lor cu Iuda Galileeanul, fabricînd toate aceste legende diverse, din care preoţii au scos ulterior elementele evangheliilor?

Evident, aceasta nu e decît o ipoteză şi nu are altă valoare; dar este imposibil să nu se constate că, dacă începând din această epocă câţiva autori vorbesc de creştini (christiani) care s-ar putea foarte bine să fi fost iudaiţi, dimpotrivă, nici un istoric nu cunoaşte pe Isus Cristos din evanghelie şi nici cortegiul său de miracole, care nu puteau trece neobservate. Iată pentru ce suntem tentaţi să ne gîndim că unii preoţi au visat încă din secolul al doilea să-şi tragă partea din aceste legende, pe vremea aceea doar în stadiu de embrion şi au întrevăzut posibilitatea creării unui cult nou, atunci când păgînismul nu mai avea credincioşi, când se satirizau în mod public Jupiter şi zeii din Olimp – nemuritoarele satire ale lui Lucien de Samosate, care a trăit în epocă, vin să ateste cele afirmate.

Da, o sectă creştină ar fi putut lua naştere în aceste circumstanţe, s-ar fi putut răspândi, fără ca existenţa şi propagarea sa să necesite realitatea lui Isus Cristos şi martirii acestei idei religioase supuşi torturii sub Domiţian, Traian şi alţii, nu dovedesc nimic în acest sens, absolut nimic, aşa cum nici miile de martiri care fac sacrificiul suprem, chiar şi în zilele noastre încă, sub roţile carului lui Djaggernaut nu dovedesc existenţa reală a lui Budha şi a încarnărilor sale.

Un comentariu:

  1. Minunata descriere Avram Marius. Stiu si cred ca ochii multor oameni se vor deschide sa poata vedea si intelege realitatea. Unicul, binecuvantat fie El, sa fie cu tine!

    RăspundețiȘtergere