sâmbătă, 24 august 2013


Pearl Harbour - crimă cu premeditare

La 30 octombrie 1940, la Boston, F.D. Roosevelt exclama patetic: “Mame şi taţi ai Americii! Am spus acest lucru înainte, dar îl voi repeta mereu, iar şi iar: băieţii voştri nu vor fi trimişi în niciun război străin!” La 1 noiembrie 1940, el revenea la fel de patetic asupra ideii, într-un discurs electoral ţinut în Brooklyn: “Am luptat să-i ţin pe americani în afara războielor străine. Şi voi lupta în continuare!”. În aceeaşi zi, la Buffalo, Roosevelt promitea: “Preşedintele vostru vă spune: această ţară nu va intra niciodată în război!”. Cu lacrimi în ochi, americanii l-au reales preşedinte al Statelor Unite ale Americii pe cel care, un an mai târziu, urma să le ucidă copiii la mii de kilometri de ţară, la Pearl Harbour.

La 20 septembrie 1940, specialiştii de la OP-20-G şi „Secţiunea de cod şi semnale” ai Serviciului de Informaţii al Marinei americane spărgeau „Codul Purpuriu” – noul cod diplomatic japonez. Prin decriptarea acestui cod, americanii erau la curent cu toate convorbirile diplomatice dintre Ministerul de Externe japonez şi reprezentanţii săi de la ambasadele răspândite în întreaga lume. Iar acestea erau purtate în cadrul unui dialog susţinut, care confirma că Japonia se pregătea să întreprindă un act de război împotriva Statelor Unite. Informaţiile reieşite din cadrul acestora ar fi pus în alertă pe oricine. Astfel, ele dovedeau că în cursul anului 1941, în ţările Americii de Sud se pregăteau locuri de retragere pentru agenţii serviciilor japoneze de informaţii, ca o măsură de siguranţă împotriva posibilităţii de a fi expulzaţi din SUA. Din Los Angeles şi Seattle s-au transmis la Tokyo informaţii prin care agenţii japonezi raportau recrutarea de noi spioni, producţia uzinelor de avioane şi mai ales „menţinerea legăturii cu a doua generaţie” nipono-americană din cadrul Armatei. Cu toate acestea, oficialităţile politice, dar mai ales cele militare nu au luat măsuri pentru verificarea întregului personal pentru depistarea celor care erau în slujba japonezilor.

Descifrarea mesajelor confirmau că Ministerul de Externe japonez, începând cu data de 24 septembrie 1941, cerea informaţii care nu mai fuseseră formulate până atunci. A rămas de notorietate mesajul cu numărul 83, adresat consulatului japonez din Honolulu, prin care se cerea ca informaţiile să fie sintetizate în cadrul a cinci zone ale radei Pearl Harbour. Ele erau specificate clar, fiind divizate la rândul lor în subzone. Ministerul de Externe cerea să fie raportate intrările şi ieşirile tuturor navelor, clasa şi tipul fiecăruia. Numai acest mesaj trebuia să-i alerteze pe cei care-l descifraseră i pe cei la care a ajuns! Însă amiralul Husband Kimmel şi generalul Walter Short, comandanţii flotei staţionate la Pearl Harbour, nici măcar nu au fost puşi la curent cu acest mesaj.


În 1995, scriitorul Robert Stinnett descoperea un „Memorandum” în arhivele U.S.Navy, scris de locotenentul-comandant Arthur McCollun, care lucra pentru sistemul de informaţii al Marinei Militare. Era datat 7 octombrie 1940 şi era adresat unor consilieri de vârf al preşedintelui Franklin Delano Roosevelt: cpt. Dudley Knox şi cpt. Ealter Anderson, şef al serviciului de informaţii U.S.Navy. Memorandumul conţinea un plan în opt puncte de acţiune pentru a implementa o strategie în doi paşi. Aceştia erau: (1) Constrânge Japonia să lovească militar ca o consecinţă a necesităţii economice şi a onoarei naţionale în ceea ce o priveşte; şi (2) Facilitează atacul, neinterferând în pregătirile Japoniei şi făcând ţinta cât se poate de vulnerabilă. Ca o concluzie a ultimului pas al strategiei, memorandumul spunea: “Dacă prin acestea Japonia poate fi ghidată să comită un act de război, cu atât mai bine.

Ca parte a acestui plan, începând cu iulie 1941, asupra Japoniei a fost instituit un embargo comercial. Exportul tuturor bunurilor de strictă necesitate a fost stopat. Proprietăţile Japoniei în SUA au fost confiscate de Guvern, iar întregul sistem bancar a primit ordinul de a îngheţa toate valorile depuse de japonezi. Navele japoneze nu au mai avut permisiunea să traverseze Canalul Panama, iar guvernul american a exercitat presiuni diplomatice enorme asupra guvernului olandez pentru a nu mai permite Japoniei să se aprovizioneze cu petrol din Indiile de Est.
Pe data de 26 noiembrie 1941, prin „Nota Hull”, a fost aruncat în aer întregul sistem de relaţii internaţionale din Pacific. La data respectivă, secretarul de Stat Cordell Hull i-a înmânat ambasadorului japonez la Washington o notă, receptată de acesta ca un „ultimatum militar”.
În nota respectivă, preşedintele Roosevelt le cerea ultimativ japonezilor să-şi retragă trupele din Indochina şi Manciuria. Despre această notă nu a fost informat nici măcar Congresul, de unde reiese intenţia sa clară de a târî Statele Unite în război.. Solicitarea ambasadorului nipon în Statele Unite, prinţul Kenoye, de a fi primit de Roosevelt a fost respinsă categoric.

Descifrarea mesajului nr. 83 şi „Nota Hull” remisă japonezilor trebuiau să determine oficialităţile americane să-şi alerteze toate bazele navale militare din Pacific. Este adevărat, la 27 noiembrie, comandanţii bazelor militare din Pacific primesc un „avertisment de război”, prin care li se indicau direcţiile unui eventul atac japonez. Acestea erau Thailanda, istmul Kra, strâmtoarea Jahora, nordul insulei Borneo, mai puţin tocmai Hawaii. Din contra, conform ordinului de operaţiuni „Rainbow 5”, amiralul Kimmel trebuia să se deplaseze cu flota sa spre sud, în cazul unor atacuri nipone, în vederea cuceririi arhipelagurilor Marshall şi Caroline. Iar generalul Short a luat o măsură care a lipsit ca baza militară să fie apărată de aviaţia de vânătoare: concentrarea avioanelor în perimetre restrânse, punându-le doar sub pază normală, fără a lua măsuri de apărare a lor. Avioanele erau dispuse în cercuri, “bot în bot”. În cazul unui atac aerian erau condamnate: le trebuia foarte mult timp pentru a se ridica în aer, deoarece avionul nu are marşarier, nu-i aşa? Tocmai acestui fapt se datorează că împotriva armadei aeriene nipone s-au ridicat doar două avioane de vânătoare !!

Descifrarea în continuare a mesajelor nipone concluziona: „Este posibil ca acţiunile ostile să se declanşeze în orice clipă” (Biroul de Operaţiuni Navale din Washington, 29 noiembrie 1941).
Nu a fost analizată în profunzime şi nu s-au tras concluzii care se impuneau, nici din decodificarea, la 1 decembrie, a telegramei trimise de la Tokyo ambasadorului japonez la Berlin, care specifica: „Există pericolul extrem ca să izbucnească imediat războiul între naţiunile anglo-saxone şi Japonia, iar acest moment va veni mai repede decât vizează cineva”. Că „este posibil ca acţiunile ostile să se declanşeze în orice clipă” a fost relevat şi de instrucţiunile trimise de Ministerul de Externe nipon tuturor misiunilor diplomatice din lume, care solicitau distrugerea codurilor şi a maşinilor de cifrat.
Pe data de 5 decembrie, au fost descifrate cele 13 părţi ale telegramei trimisă din Tokyo către Washington, care era un răspuns la „Nota Hull”, preşedintele Roosevelt fiind informat despre conţinutul lor abia în seara de 6 decembrie.

Erorile se ţin lanţ. Generalul George Marshall, şeful Marelui Stat Major, a ordonat imediat alarmarea comandamentelor din Caraibe, Filipine şi Hawaii cu privire la iminenţa unui atac japonez. Însă telegrafistul de serviciu nu a putut descifra la început scrisul generalului. Apoi i-a luat mult timp pentru a codifica şi expedia ordinul !! Ofiţerul de serviciu, invocând condiţii atmosferice neprielnice, a hotărât să transmită telegrama de avertizare la baza din Hawaii prin Western Union la San Francisco şi de aici la Pearl Harbour.

Timpul pierdut, prin cele relatate, a făcut ca mesajul generalului Marshall să fie recepţionat la Pearl Harbour cu 30 de minute înainte de atac. Însă, nici aici lucrătorii care deserveau centrul de criptografie nu au fost mai breji. Imediat după recepţionarea mesajului, l-au pus alături de cele de rutină, fără să-i dea vreo importanţă. Aşa se face că oficialii militari de la Pearl Harbour l-au primit, descifrat, abia pe 8 decembrie 1941!

O ultimă eroare a comis-o locotenentul Kermit Tyler, ofiţer de serviciu la centrul de informaţii de la Fort Shafer. Când a fost informat, apoi a văzut pe ecranul radarului de la Opana, că de Pearl Harbour se apropie câteva escadrile de avioane, a apreciat că sunt, fie bombardiere B-17 care trebuiau să sosească din SUA, fie avioane de pe portavioanele aflate in larg. Era ora 7.00. Specialiştii de la centrul de cercetare au continuat să observe imaginile de pe radar care indicau cel puţin 50 de avioane la o distanţă de 92 de mile. La ora 7.39, acestea au intrat în unghiul mort şi nu au mai putut fi urmărite, iar 10 minute mai târziu, două sute de avioane japoneze se năpusteau, în valuri, asupra bazei Pearl Harbour scufundând sau avariind grav 90% din navele americane aflate în port.

Ideea că americanii au fost luaţi prin surprindere de atacul japonezilor la Pearl Harbour nu-şi are suportul în realitate. Pe lângă cele prezentate mai sus, multe dintre ele putând fi considerate erori umane, trebuie scos în evidenţă că în jurul Pacificului era o adevărată reţea americană pentru obţinerea de informaţii: staţii de detecţie radio „hypo”, care vânau cu radiogoniometrele semnalele radio ale navelor japoneze, iar specialiştii trasau pe hărţi deplasările acestora, o unitate N.O.I. (OP-20-G) de descifrare a codurilor navale japoneze; operaţiuni de interceptare derulate de serviciul de informaţii al Armatei şi direcţionate împotriva instalaţiilor japoneze din Hawaii.

La toate acestea, se poate adăuga şi cazul agentului britanic „Triccleta”, trimis în misiune în SUA de către Abwher, cu ştirea MI-6, în august 1941. Printre misiunile încredinţate de Abwher se afla şi cea privitoare la obţinerea de informaţii privind baza americană de la Pearl Harbour: aerodromuri, hangare, ateliere, depozite de armament, instalaţii, etc.

Un spion japonez pe nume Tdashi Morimura a fost trimis la Pearl Harbour sub acoperirea unei misiuni politice, la Ambasada Japoniei. FBI-ul a ştiut că numele său adevărat era Takeo Yoshikama şi că fusese pregătit ca ofiţer militar de informaţii. Nu avea nici o pregătire politică, deci era clar că postul oficial era doar o acoperire. L-au fotografiat când a coborât de pe vas şi l-au urmărit peste tot. I-au interceptat convorbirile telefonice. Deseori mergea cu maşina pe un deal din apropiere, de unde inspecta portul şi fotografia locaţiile navelor. Apoi folosea un aparat de transmisie pentru a transmite mesaje codate la Tokyo. Mesajele conţineau informaţii deosebit de valoroase: programul navelor, câţi soldaţi şi marinari erau de serviciu, la ce oră aveau raportul, ora la care părăseau baza, etc. Toate aceste informaţii aveau importanţă militară şi cu siguranţă indicau pregătirea unui atac surpriză. FBI-ul a vrut să-l aresteze, dar Biroul de Informaţii Maritime a intervenit, cu aprobarea Casei Albe, spunând: „Lăsaţi-l în pace, este responsabilitatea noastră, ne vom ocupa noi de el” !!!

Pe 3 decembrie, Serviciul de Informaţii U.S. Navy a descifrat următorul mesaj transmis de spionul japonez: „Nici o schimbare observabilă în după-amiaza zilei de 2 decembrie. Până acum nu par a fi fost alertaţi. Ţărmul este părăsit ca de obicei”, iar în ziua de 5 decembrie un alt mesaj: „Nu există baloane de baraj în aceste locuri (obstacol pentru aviaţia de bombardament –n.n.) – o oportunitate considerabilă pentru un atac surpriză”..
În octombrie 1941, şi celebrul spion Richard Sorge l-a anunţat pe Stalin că „ japonezii intenţionează să atace Pearl Harbour în 60 de zile”, apoi l-a informat despre mişcările de nave nipone în Pacific.

La începutul lunii septembrie 1941, FBI-ul a fost anunţat de către Duşko (Duşan) Popov, nimeni altul decât cel mai bun agent dublu al serviciilor secrete britanice din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, cel care a sevict ca model pentru scriitorul Ian Fleming în creionarea celebrului personaj „Agentul 007”, că japonezii vor ataca Pearl Harbour. Informaţia a fost „aruncată la coş”, deoarece era prea „exactă şi precisă”.

Ambasadorul american la Tokyo, Joseph Grew, la rândul sau, avertizase asupra iminenţei atacului japonez de la Pearl Harbour nu numai pe preşedintele Roosevelt, dar şi pe Edgar Hoover, directorul FBI, pe congresmanul Martin Dies şi pe senatorul Guy Gillette.

Toată lumea ştia că japonezii vor ataca, în afară de americanii de la Pearl Harbour, ţinuţi în ignoranţă în mod deliberat de către guvernul lor. Moartea a 4.575 de tineri americani i-a legitimat lui Roosevelt împingerea ţării în război.
Vina a căzut pe umerii amiralului Kimmel şi a generalului Short, blamaţi pentru neglijentă de întreaga America.

În 1944 Kimmel a fost achitat, iar Short a primit o pedeapsă uşoară. Preşedintele F.D. Roosevelt s-a opus cu îndârjire prezentării probelor furnizate de cei doi opiniei publice americane. Pretextul: puneau în primejdie securitatea naţională pe timp de război.

Memorandumurile incriminatorii din arhivele Departamentului de Război şi Navigaţie au fost distruse iar concluziile Curţii Marţiale au fost “îngropate” într-un raport guvernamental de 40 de volume.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu