vineri, 16 august 2013



Adevărul despre scufundarea navei Lusitania

Scufundarea vasului Lusitania a fost evenimentul care i-a motivat pe americani să accepte necesitatea şi moralitatea intrării în Primul Război Mondial. Până atunci, participarea la război era privită cu reluctanţă, fiind împotriva intereselor americane. Când Lusitania a părăsit New York-ul pe data de 1 mai 1915, având 1959 de persoane, printre care şi 197 de americani la bord, pentru ca apoi să fie scufundată şase zile mai târziu în apropierea coastei irlandeze, întâmplarea a devenit cauza principală ce a stârnit America împotriva Germaniei.

Ce nu se ştie despre această perioadă din istorie este rolul jucat de J.P. Morgan. În timpul primului Război Mondial, banca Morgan a avut rolul de agent de subscripţie pentru împrumuturile către Anglia şi Franţa. Aceste ţări îşi irosiseră resursele financiare pentru a continua războiul împotriva Germaniei, astfel încât au apelat la J.P. Morgan – care era mai apropiat Angliei decât Americii – să le fie agent pentru vânzarea obligaţiunilor de război. Casa Morgan a reuşit să găseasca o rată de schimb pentru aproximativ 1,5 miliarde de dolari în obligaţiuni de război în numele Angliei şi respectiv, al Franţei.

Morgan era de asemenea agentul contractat de către aceste ţări pentru tranzacţiile de cumpărare de la diverse firme americane. Ceea ce înseamna că avea o afacere extrem de profitabilă, prin care înregistra câştiguri în urma împrumuturilor în afara ţării şi totodată prin tranzacţiile ce vizau cumpărarea de materiale, atunci când banii se întorceau înapoi în ţară.

Odată cu evoluţia evenimentelor, Anglia şi Franţa s-au confruntat cu crescânda posibilitate a înfrângerii. Germanii aveau o armă fatală – submarinul – care era nouă desfăşurărilor armate în acele zile şi scufundau vasele de aprovizionare către Insulele Britanice. De fapt, strategia germanilor era de a-i înfometa pe englezi pentru a-i convinge să se predea. După propriile lor estimări, la un anumit moment dat englezii rămăseseră doar cu provizii pentru şapte săptămâni.

Pentru britanici exista doar o singură salvare şi aceea consta în a-i convinge pe americani să intre în război de partea lor. Cel mai mare susţinător al demersurilor lor a fost chiar J.P. Morgan, motivat în primul rând să-şi protejeze investiţia de 1,5 miliarde de dolari.

Colonelul Edward House, consilierul preşedintelui W. Wilson, a fost cel care a aranjat un tratat secret, fără aprobarea Senatului, în numele preşedintelui american pentru aducerea Statelor Unite în acest război.

Pentru început trebuia ca americanii să se ofere ca negociatori între ambele părţi beligerante. Dar scopul era exact opusul păcii. Vor face o ofertă ambelor tabere, o ofertă ce ştiau de la început că nu va putea fi acceptată de Germania. Apoi, când germanii vor fi respins oferta, vor fi prezentaţi în presa ca agresori, cei care vor să continue războiul.

Prima etapă a constat în agravarea relaţiilor cu Germania până când un atac din partea acestora a devenit iminent. În mare, aceasta etapă a fost realizată de partea engleză.

Churchill a stabilit politica de distrugere a submarinelor germane. Înainte exista un cod al luptelor pe mare numit Cruiser Rules, care cerea ca atunci când un vas de război provoca o navă comercială, acesta va trage un foc de avertisment pe deasupra ei. Nava comercială trebuia să îşi oprească motoarele şi i se oferea timp suficient până când echipajul se muta în bărcile de salvare înainte de a fi scufundată. Aceasta era regula până când Lord-Amiralul Churchill a ordonat tuturor navelor comerciale, indiferent de circumstanţe, să atace direct orice submarin german cu intenţia de a-l distruge şi scufunda. Astfel a fost eliminată distincţia dintre navele comerciale şi cele de război. Din acel moment, toate vasele comerciale au fost considerate nave de război iar Germania a renunţat la politica focurilor de avertisment.

Churchill a mai ordonat vaselor sale să îşi acopere numele şi să arboreze drapele ale unor naţiuni neutre, în special steagul american, încât căpitanii submarinelor germane să nu îşi dea seama de naţionalitatea engleză a acestora. A vrut astfel ca germanii, confuzi, să torpileze nave americane din greşeală.

Guvernul Statelor Unite nu s-a lăsat nici el mai prejos şi a violat în mod consistent propria sa neutralitate, permiţând materialelor de război să fie trimise în Anglia şi în Franţa. Muniţie şi alte feluri de provizii militare au fost transportate provocator în mod regulat. Lusitania, în ziua în care a fost scufundată, era încărcată cu 60 de tone de arsenal militar şi pe lângă civili, se aflau şi 360 de soldaţi canadieni pregătiţi de luptă.

Ambasada Germaniei a încercat să îi avertizeze pe civilii americani să nu se îmbarce pe acel vas. A plasat un anunţ în cincizeci de ziare americane, majoritatea pe coasta estică, avertizând că Lusitania va fi în pericol, că se îndreaptă spre ape ostile şi că americanii nu ar trebui să se afle la bord. Departamentul de Stat american a contactat conducerea ziarelor respective cerându-le să nu publice anunţul, ameninţându-i cu consecinţe serioase în caz contrar. Câteva dintre acestea au înfruntat guvernul şi l-au tipărit totuşi. Majoritatea pasagerilor nu au apucat însă să-l vadă.

În dimineaţa zilei de 7 mai, colonelul House se afla în Anglia unde scria în propriul jurnal că vorbise cu Sir Edward Gray şi regele George despre cum credeau ei că va reacţiona poporul american în caz că Lusitania va fi scufundată accidental. Acestea sunt notele colonelului House: “I-am spus lui Sir Gray că dacă se întâmplă, un val de indignare va cuprinde America, iar acesta ne va purta în război.”

La patru ore după conversaţie, Lusitania intra în aria de conflict în care submarinele germane patrulau. Cu doar o zi înainte, două nave , Candidate şi Centurion fuseseră scufundate în zonă, dar autorităţile britanice au omis să atenţioneze comandamentul navei.

Proiectată şi construită de englezi să poată fi cu usurinţă transformată într-o navă de război, în caz de necesitate, Lusitania avea patru motoare cu aburi, era foarte rapidă şi putea întrece un submarin.

Totuşi destinul i-a fost altul. În această călătorie i s-a ordonat să închidă unul din cele patru motoare cu aburi. Cu numai 75% din viteză devenise acum vulnerabilă atacului din toate părţile.Mai mult chiar, la intrarea pe Canalul Irlandei comandantul navei a încetinit din nou, chipurile din cauza ceţii, refuzând totodată să navigheze în zigzag, cum prevedea protocolul, pe motiv că e pierdere de timp.

Juno era un vechi distrugător britanic căruia i se dăduse sarcina de a escorta Lusitania prin acele ape primejdioase. În ultimul minut, Juno a fost chemat la bază de către Amiralitatea Britanică şi nu a mai ajuns la locul de întâlnire.

Inevitabil, Lusitania, mergând cu viteză redusă şi lipsită de protecţie, a apărut în periscopul unui submarin german U-20. A fost trasă o torpilă direct pe centru. S-a înregistrat o explozie puternică. În timp ce germanii se pregăteau pentru o a doua torpilă, spre surprinderea lor, a urmat o nouă explozie şi întreg fundul vasului a explodat. Cercetarea rămăşiţelor navei în anii următori arată că scufundarea acesteia in mai putin de optsprezece minute a fost provocată de o explozie înspre exterior. Din bărcile de salvare aflate la bord, mai puţin de jumătate au fost lăsate la apă, restul fiind defecte sau distruse în urma exploziilor. Într-una dintre cele numai şase găsite de salvatori plutind la mare distanţă de locul unde s-a scufundat Lusitania, se afla şi comandantul navei, William Turner.

Conspiratorii au avut în final motivul dorit. Scânteia indignării a fost aprinsă şi a împins America în conflict pe 16 Aprilie 1917. Opt zile mai târziu, Congresul a autorizat ca suma de un miliard de dolari să fie trimisă Angliei şi Franţei, pentru a sprijini efortul de război. Ziua următoare primele 200 milioane au luat drumul Angliei şi au fost adăugate datoriei către Morgan. Peste câteva zile, 100 milioane au plecat spre Franţa, aceasta sumă sporind şi ea datoria către acelaşi Morgan. Până la sfârşitul războiului, încă 9.5 miliarde fuseseră trimise Aliaţilor şi adăugate datoriei iniţiale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu